Tetralogia Elenei Ferrante este neîndoios cât se poate de „feminin” scrisă (pariez că e femeie, apropo de unele speculații), chiar naiv scrisă aș spune, chit că autoarea a dovedit că se pricepe să strecoare acele vinișoare introspective, intuitiv-șocante, foarte precise din p. de vedere psihologic (la modul psihologic, ar scrie unii, mai enervanți), menite să fure ochiul, pe care sexiștii le-ar atribui exclusiv bărbaților scriitori.
Tot ansamblul scriiturii e cât se poate de naiv și stereotipic, se observă cu claritate pilonii clișeici ai compoziției, în felul cum Ferrante își ține personajele prizoniere în schema setată inițial, încă de la primul volum, când toți protagoniștii erau copii, elevi de clasă primară.
Pe alocuri, romanul mai emite câte o bulă de oxigen prin limbajul fără perdea, tradus bine în românește, fără eufemisme, fără a fi înlocuit fututul sau pula cu regulatul sau sula, organul, membrul - cum am mai văzut recent (până și într-un roman de-al lui P. Roth!). Eventual, o sulă e pudibondul care s-a trezit traducând, în loc să-și fi preparat o supă-cremă la plic...
Așadar, citind & dezamăgindu-mă, n-am înțeles de unde pasiunea asta globală pentru seria de romane ale „anonimei” Ferrante. Da, lectura te ține captiv (aproape ca Millennium a lui Larsson), vrei să afli, îți stimulează voyeurismul non-sexual, înclinația către bârfă, ingrediente care te îndeamnă să mai dai o pagină și încă una. Să vezi „cum se termină”.
E doar o altă tetralogie pe care o citești ca să afli „cum se termină”. Or, pentru mine, ăsta n-a fost nicicând un criteriu îndestulător. E o slăbiciune a romanului. O șarlatanie, o scamatorie ordinară - orice roman a cărui „forță” stă numai în deznodământul său.
Ferrante are înzestrarea necesară unei povestitoare, deși, pe de altă parte, pare a fi deprins arta scrisului în mod artificial, cu sudoarea frunții, ca o studentă silitoare la cursurile de creative writing. Și mai cred că zace atât de multă autobiografie în acest roman încât am bănuiala că tocmai am dat peste unul dintre motivele pentru care autoarea a ales să nu publice sub numele real.
Principalul defect al ciclului de romane despre care scriu mai sus este șablonistica fără fisură, neascunsă, sau prost ascunsă, apoi sunt potrivirile de situații cu totul neverosimile și, găsesc eu, siropoase, aparițiile bruște, ca de telenovelă, datul buzna, minunate coincidețe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu