Poate că fericirea stă pitită în clipa aia în care îți dai seama că ești nefericit și începi să faci ceva cu tine, cu viața. Un fel de parafrază sălcie după o idee de-ale lui Camus, din Fața și reversul.
El spunea altfel - „Da, poate asta-i fericirea: mila pentru propria noastră nefericire.”
„Și iată cum cortina de obiceiuri, țesătura confortabilă de gesturi și de cuvinte sub care inima ațipește se ridică încet, dezvăluind chipul palid al neliniștii.” (Cu moartea în suflet/Fața și reversul)
Cât timp am încercat să adorm în după-amiaza de luni, mi-a revenit insistent și supărător în minte numele proustian neverosimil al doamnei de Villeparisis. N-aveam altceva de imaginat înainte de a adormi, pare-se.
Nu-i întâmplător. Mă irită la culme jocul ăsta scrâșnit al lui Proust cu numele inventate ale personajelor sale. Și nu atât că-s inventate, dar „sună” foarte artificial, fals. Mi-l închipui fiind din cale-afară de satisfăcut de găselnițele lui și râzând din stomac, în intimitatea creației, de cât de amuzant și greu de descifrat este el.
Am mai scris cândva despre numele Elstir. Pe lângă că-l repetă până-ți fierbe creierul, este de departe cel mai insuportabil. Sau Bergotte - scriitorul. Nume de țăran, de păstor cu degete groase, de bătut în cap. Ăstora li se adaugă și cele de localități...
Altfel, Proust scrie pentru mine. Ador să mă-mbăiez în textualitatea lui.
Modiano mă ține prizonier în visul lui tulbure. Nu cred să fi scris vreo carte care să treacă de 200 de pagini. Dar în aceste pagini, mai puține de 200, este ascunsă cea mai subtilă capcană literară - un mâl adânc, înșelător, confortabil și ușor criminal.
Nicole Krauss, Pădurea întunecată - „Mi se pare tot mai mult că în dans stă adevărata mea fericire și că, atunci când scriu, ceea ce încerc de fapt să fac este să dansez, și pentru că este imposibil, pentru că dansul este liber de limbaj, nu sunt niciodată satisfăcută de scris. A scrie înseamnă, într-un anumit sens, a căuta să înțelegi, și prin urmare este întotdeauna un proces de a scotoci prin trecut, iar rezultatul, dacă ai noroc, sunt niște semne permanente pe o pagină.”
„Dar a dansa înseamnă a te deschide (pentru plăcere, pentru o explozie, pentru nemișcare); asta se petrece numai în prezent - în clipa imediat următoare, dansul a dispărut deja.”
Am stat la aer. Îl invidiez pe Cioran, cu kilometrii lui de plimbări solitare. Presupun că lua trenul și apoi cobora „la întâmplare”, în jurul Parisului sau chiar mai departe.
Încep să citesc Lăptarul de Anna Burns. Cucerit imediat de stil. Și oarecum răscolit - încă nu-mi dau seama în ce fel. Poate că citind despre bărbații irlandezi ai cărții care-și permiteau să asalteze și să „înghesuie” orice femeie care le plăcea. Asaltul - răbdător, dar tensionat, intimidant - ține până când femeia cedează.
Momentul în care femeia se predă și motivul din spate - iată ce mă torturează de mulți ani. Cum să cedezi doar pentru că cineva te asediază cu tenacitate!? Dacă reducem toată munca aceea de curtare la absurd ori la esență, cam asta rămâne. Sigur că te încântă să fii în vizorul cuiva care te place, dar nu pot concepe cum acest interes al cuiva față de tine îți devine el însuși o sursă de atracție și motiv pentru a ceda! Nu aspectul fizic, nu caracterul, nu inteligența - ci numai faptul ăsta al insistenței încăpățânate.
Nu-i cam puțin? Nu-i cam primitiv?
Lăptarul, ideile romanului nu m-au prea nimerit (multă politică!). În conflictul dintre irlandezi și irlandezi, eu „țin” cu englezii. N-am cum să iau partea membrilor aceleași etnii (ca-n cazul sârbilor „ortotocși” contra sârbilor bosniaci) care se căsăpesc între ei pe inventate „motive” religioase.
Nutresc doar dispreț față de o etnie fratricidă, pe orice considerente (religioase, politice, purificare etnică).
În războiul vostru fratricid, nu mi-ar putea trezi simpatia decât victimele colaterale. Mamele care au eșuat în a-și fi împiedicat fiii să devină teroriști sunt niște mame eșuate pentru mine. Nici o lacrimă.
O mamă eșuată e o mamă eșuată și atât! Nu pot simți compasiune pentru ea. Ai eșuat, bă, mamo! Ești o balenă eșuată. Un mic dezastru bio-ecologic. Atâta că nu puți (decât dacă nu te speli, ceea ce n-ar fi neobișnuit).
M-am întors de la ceai cum am plecat, poate ceva mai înmuiat de ploaia asta (zilnică) și cu mai puțini bani în cont.
Dacă vei aștepta la nesfârșit momentul „oportun” pentru a-ți bea ceaiul în Sahara, vei rămâne pe veci mereu nostalgic, fără a mai ajunge vreodată să-ți iei ceaiul în Sahara.
Așa că, renunți la toate prejudecățile și pretextele ce te opreau, abandonezi toate scuzele, lașitatea, și pornești, chiar fără un ban în buzunar, spre ceaiul acela care te așteaptă în Sahara.
De vei amâna prea mult să-ți iei ceaiul în Sahara, va trebui să te mulțumești, în cele din urmă, cu o ceașcă plină cu nisip.
Ceai în Sahara (The Sheltering Sky) - o capodoperă ce n-a primit nici un premiu, la vremea apariției sale.
Port și Kit (personaje principale) - două singurătăți cărora, cândva, li s-a părut, pesemne, că-s compatibile. Port, sperând să fie „absolvit” sufletește de peisaj, de geografia care-l pasiona atât.
Ceai în Sahara - o călătorie imposibilă. Ori: planul unei călătorii imposibile.
„(...) o nouă călătorie imposibilă care, în cele din urmă, devenea uneori realitate.”
Cioran: „Ar trebui să-mi procur cartea lui Rank despre Traumatismul nașterii.”
Cât despre mine, mi-o doresc încă din timpul liceului, discut de atunci despre ea ca despre o himeră ce a împlinit mai bine de trei decenii. Mulți ani, n-am găsit-o în traducere românească, până recent.
De când am dat ochii de titlul ăsta - pomenit, probabil, în ceva volum de-ale lui Freud - am vrut să aflu totul despre teoria lui Otto Rank.
Rank ajusese la concluzia că respectivul traumatism stă la baza tuturor nevrozelor. Instinctiv, intuitiv, am îmbrățișat automat viziunea, chiar dacă am citit doar un rezumat al ideii ei de bază. Bineînțeles, Freud l-a considerat imediat eretic pe Rank, la vremea aceea, dar cum să te lași atât de orbit de umori personale și să nu vezi că tocmai nașterea este prima traumă pe care o suferim?
Ieșirea violentă la aer din apa amniotică, la frig și la lumină din obscuritatea protectoare și caldă a pântecului, a respira pe nas, folosindu-ne de plămâni, a avea pielea dintr-o dată uscată și predispusă la iritații, agresată de mediu, dureri, crampe, schimbarea alimentației, sfinctere incontinente, scutece murdare...
Dar toate astea-s amănunte prin comparație cu îngrozitoarea și niciodată pe de-a-ntregul internalizată separare de mamă. Mama începe să lipsească, nu mai sunt una cu ea, nu mai sunt înlăuntrul ei. Nu o simt, nu o văd, nu mai plutesc împăcat, fără noțiunea grijii și a timpului în trupul ei, cel cu temperatură ideală, vibrant, iubitor, nemijlocit.
CIORAN, Caiete, 29 aprilie 1969:
- „Originea tuturor servituților noastre stă în atașament. Cu cât vrem să fim mai liberi, cu atât mai puțin ne legăm de ființe și lucruri. Însă, o dată legați, să ne dezlegăm - ce dramă!
Începem să trăim creându-ne legături care, cu timpul, devin tot mai puternice. Vine o vreme când înțelegem că ele reprezintă tot atâtea lanțuri, că-i prea târziu să le scuturăm, căci suntem prea obișnuiți cu ele.”
Cioran era mizantrop din cauza unei prea mari iubiri de semeni, ce-l păștea la fiece colț. Iubea și lumea, și viața - în general. Mizantrop, din teama de atașamente exasperante, mistuitoare care l-ar fi confiscat de la filosofica sa admirare a buricului propriu.
Durerea ce se ițește de după icnetul frazelor scurte, poticnite, minimaliste, deposedate (unele) de verb, de predicat… Repetiții și reveniri ca niște incantații, mantre. Durerea mușcată de limbă. Limba înghițită de durere. Și un substrat de părere de rău pentru sine însăși.
Admirabil, în memorialistica lui Joan Didion, este și acest detaliu: nu-i este rușine să-i fie dor de femeia-care-a-fost ori să-și exhibe în ochii cititorului teama paralizantă că, într-o zi, nici ea nu va mai fi. După ce a pierdut Totul, J.D. și-a dat seama că (scandalos pentru unii, apologeți ai doliului definitiv, obligatoriu) ceea ce i-a mai rămas — deopotrivă: dar, har & pedeapsă — sunt scrisul și faptul că trăiește.
Dragostea ei de viață, altădată impetuoasă - așa ciobită și reconstituită arheologic cum îi este acum, și spaima - mărturisită prin risipă de eufemisme și ocolișuri - de posibilul Nimic de apoi…
Aș fi citit și 500 de pagini, și mai multe, compuse în acest stil economicos, în acest ritm al du-te-vino-ului între trecut și prezent! Didion, făcându-și planuri de trecut, pentru a nu fi nevoită să privească în ochi viitorul, nici chiar prezentul.
Scriitură de o eleganță zdrobitoare, de care Didion se agață pentru a se simți utilă sieși, spiralând în jurul temei morții, atentă la pașii pe care-i face, ca într-un vals executat pe buza prăpastiei, sub amenințarea hăului.
_____________________
P.S. Am remarcat în “recenziile” anglofone la această carte de “memorii” insinuându-se otrava stângismului de modă nouă, stalinismul corectitudinii politice, ce infectează recent mai toate opiniile exprimate public. Disprețul nedisimulat al acestor coate-goale de pe GR pentru “albitatea” lui Didion, pentru “privilegiile” ei de “castă”, de clasă și de rasă, influențează - corupe - părerile despre carte ale dobitocilor. De parcă suferința pierderii (+ spaima de bătrânețe) nu ar mai suferință dacă ești alb, catolic, faimos & înstărit… Nerozii ăștia au “confiscat” până si dreptul la durere, legând-o strict de culoarea pielii sau de gen. Dezgustător!
M-am visat acasă, o casă mai veche, în care îmi băltea tinerețea. Ineu, arșița storcea toate mirosurile din toate lucrurile și dădea vara cu ele pe la subțiori. Puțea a vară încinsă, a sex uscat incomplet.
Afară, caniculă - anunță știrile, aplicația, vântul suflă (nu rece), învolburând vârfurile încoronate ale copacilor din spatele blocului.
Aud pași prăbușindu-se repezi și artimici pe scări. Nu mă ridic să văd cine e - cine coboară așa, într-o totală lipsă de respect pentru liniștea altora - fiindcă știu cine e: fata-catâr, mârțoaga, coșuri pe obraji și pe spate și, mai mult ca sigur, pe buci, n-aș vrea să i le văd, aș da orice să nu i le văd.
Mizantropia - oricum, înnăscută - mi se accentuase după nereușita repetată la facultate. În ciuda acestui fapt, îmi făcusem prieteni noi, ieșeam cu ei, îi căutam, mă căutau, îi converteam pe unii la muzica electronică. Dar temporar.
Dacă eram trezit din somnul de siestă din cauză că venise cutare reflexul era să cer să i se spună că nu sunt acasă în orice caz înjuram bombăneam eram tot boțit și cu o dispoziție criminală, dar reușeam să mă recompun întrucâtva până să mă înfățișez lor - mă așteptau „cuminți” căzuți pe gânduri în bucătărie sau în curte fumând cu tata care în mod sigur le ceruse o țigare dacă nu cumva îi pusese la ceva munci (să țină de-un lemn...).
Alte câteva intervenții alș-iste de pe acest blog (o să aduc aici și fragmente din comentariile altora din aceeași discuție, pentru context) - s-a întâmplat pe 26 iunie 2010.
cu referire la Eichmann, vezi ultimul film al lui Haneke, cel premiat la Cannes anul trecut: "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte"... e despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...
als spunea...
cristians. spunea...
als spunea...
Anonim spunea...
cristians. spunea...
als spunea...
vitalie sprinceana spunea...
cred ca problema environmentalistilor, behavioristilor, roussseau-istilor si altor isti nu e neaparat grauntele de adevar ce-l comporta, ci seductia reductionista (de a exiplica TOTUL pornind de la teoria lor). e un adevar ca, sa luam crimele, mediul social, conceput ca situatie (experimentele lui Zimbardo, Milgram, Ash, Darley si altii) ori ca constrangeri structurale (saracia, inegalitatile economice mostenite) ori ca construct influenteaza comportamentul, la fel de adevarat ca si anumite tendinte/datumuri fiziologice, dar e un neadevar sa pretinzi ca construiesti o explicatie totala pornind exclusiv de la un singur punct...sper ca condamnam, in discutia asta, variantele reductioniste ale teoriilor/ideologiilor in cauza, nu formele lor moderate si valabile.
Se face tot mai târziu, scrisă de Antonio Tabucchi e alcătuită, fără nici un dubiu, din momente și fragmente frumoase, pe care, totuși, mintea mea, refuză să le „lege” lin între ele. Mintea mea a refuzat să danseze cum i-a cântat cartea asta.
Căutându-și iubita rătăcită, personajul lui Tabucchi a găsit sensul vieții.
„(...)ce minune-i fundul tău, e tot numai zâmbet, nu-i tragic niciodată.”
Inconfundabilul zgomot îndepărtat al tunetului. Un murmur profund. Un răget încă estompat. O bolboroseală a mațelor cerului.
Proust (În căutarea...) - „Întotdeauna luăm hotărâri definitive în funcție de o stare de spirit ce nu e menită să dureze.”
Visez că fac parte dintr-o guerrilla cu prăjituri. Casă conspirativă. Pândă, ascundere.
Tabucchi - „Anumite hoteluri sunt ciudate: ți se pare că personajele celebre care l-au frecventat și-au lăsat acolo nefericirea, iar cine a ales, ca mine, să dispară, preferă nefericirea anonimă, lăsată de anonimi ca el, care au frecventat aceeași cameră și și-au privit chipul anonim în aceeași oglindă pătată de deasupra chiuvetei.”
Actele necomise, amânate, se întorc împotriva noastră în ziua în care nu le mai așteptăm, când picotim cu vigilența-n cui.
Cioran se cunoștea pe sine ca-n palmă, ceea ce nu-l ajuta, personal, decât la emite aceste verdicte de o precizie amuțitoare. Nu-i servea la nimic altceva (la a se ajuta pe sine, de exemplu) capacitatea asta uluitoare de a pătrunde cu mintea până-n cauza ultimă a lucrurilor.
„Acasă, plictis ucigător. Ar trebui să ies. Dar mi-e frică s-o fac, mi-e frică de toate punctele acestei lumi, de lumea însăși - mi-e frică de indiferența mea.” (Caiete)
Totuși, mi se pare că, aici, Cioran se minte puțin. Ucigașă pentru el (dar și muză) era atracția/fascinație față de lume (și viață - ca să fie clișeul complet). Nu indiferența te îngrijorează când cântărești opțiunea de a ieși în lume. Nu indiferența ta, în orice caz, ci a lumii pentru tine.
Durerea de a-i surprinde pe ceilalți văzându-și de viață, de a-ți evalua invizibilitatea în ochii lor care nu te mai caută, nu te măsoară, nu sunt interesați să te capteze pe retina lor, eventual să te placă, să vrea să fie cu tine ori în preajma ta.
Asta e adevărata dramă a unui solitar. Solitarul care nu se poate lipsi de prezența, chiar distantă, a celorlalți.
Ne alintăm, arătându-ne îngrijorați sau temători de „indiferența” noastră față de lume. Indiferența ei este cea care ne doare, ne frământă, ne provoacă anxietate (oare să ies, oare voi fi remarcat, mă va „alege” cineva din priviri, oare nu voi vedea pe cineva de care, după aia, nu mă voi mai putea dezlipi decât rupând din mine?).
Miroase a paste. Miroase a găini. Miroase a tricou cu dungi marinărești și a os de gleznă plimbat îndelung prin soarele urban.
