Am stat la aer. Îl invidiez pe Cioran, cu kilometrii lui de plimbări solitare. Presupun că lua trenul și apoi cobora „la întâmplare”, în jurul Parisului sau chiar mai departe.
Încep să citesc Lăptarul de Anna Burns. Cucerit imediat de stil. Și oarecum răscolit - încă nu-mi dau seama în ce fel. Poate că citind despre bărbații irlandezi ai cărții care-și permiteau să asalteze și să „înghesuie” orice femeie care le plăcea. Asaltul - răbdător, dar tensionat, intimidant - ține până când femeia cedează.
Momentul în care femeia se predă și motivul din spate - iată ce mă torturează de mulți ani. Cum să cedezi doar pentru că cineva te asediază cu tenacitate!? Dacă reducem toată munca aceea de curtare la absurd ori la esență, cam asta rămâne. Sigur că te încântă să fii în vizorul cuiva care te place, dar nu pot concepe cum acest interes al cuiva față de tine îți devine el însuși o sursă de atracție și motiv pentru a ceda! Nu aspectul fizic, nu caracterul, nu inteligența - ci numai faptul ăsta al insistenței încăpățânate.
Nu-i cam puțin? Nu-i cam primitiv?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu