Less is just less

În vremea când citeam mai puțin, cărțile lăsau urme mai adânci în mine. Țin minte „perioada Camus”. Eram, pe atunci, Camus! Trăiam pentru cărțile lui, impregnat de el. Din eseurile lui Camus am învățat să iubesc, cu cuvintele mele, vara. Anii mei 20 au fost o vară perpetuă. Nu descoperisem încă chiloții. „Perioada Márquez”. Și fata aceea neagră care mi-a ars sufletul, cu toate că n-am iubit-o. Mi-a ars sufletul ca arșița acelei unice veri în care am fost cu ea. Numai din cauză c-a plecat din oraș așa de brusc.

Gălăgia nu era atât de omniprezentă pe timpul ăla. Zgomotul putea fi evitat sau căutat, după vrerea fiecăruia. Ființa mea era îmbătată de însăși setea de a trăi, înainte să fi apucat să bea pe săturate din viață, graba nebună de a deveni ceea ce fusesem ursit să devin (n-aveam idee ce), oricum - nimic „profesional” în proiecțiile mele, totul personal (ca și acum, de altfel; nu m-am schimbat mult).

Sunt cu sufletul încărcat de un ghem de spaime pentru ziua de mâine, ca un țânc pătruns epidermic de întunericul din camera lui, în miez de noapte. Ca un țânc, populând întunericul din camera lui cu personaje, cu arătări răuvoitoare.

Oona

O. C. este una dintre femeile acelea cu degete lungi la picioare. Degete apucătoare, ele pot să apuce, ca mâinile - obraji, tacâmuri, curele, penisul bărbatului; pot întoarce paginile cărții. Pot număra banii între buricele lor proeminente, plătind ceea ce datorează.

O. are coapsele unei alergătoare pe bandă. Ajutându-se de labele ei mari, poate alerga neobosit, până la tensionarea insuportabilă a coapselor și a pulpelor, stocând energie pentru mai târziu.

Împreunări

Îmi place să privesc și să-ntâlnesc, să cunosc tineri gata obosiți. Oboseala, departe de a-i ofili, îi înfrumusețează, le înnobilează trăsăturile, altfel, mai greu de ținut sub control. E oboseala surplusului de viață. A trăirilor în exces. Cearcănele unor tineri bronzați sunt excitante până la iubire. O cută nelalocul ei, un mic rid - aproape că vrei să-i inviți în pat! 

Ruth*

„Ca smulse din cuib, picioarele ei brune stăteau uimite
În fața foamei reci din mine, zgribulite de căldura
Singurătății lor tot mai obositoare și temătoare cumva,
Deși nici un pericol nu exista; era doar cu sufletul în pragul primăverii (...).”
_____________
*Ruth și eu cel tînăr, din Alexandru Mușina, Opera poetică, vol. 1, ed. Tracus Arte

Transparent

„Acum, după ce catastrofa s-a produs, după ce Mega nu mai are pentru mine decât adevărul acestor pagini, care vor trebui traduse cât mai repede în limba norilor, știu că adevărul ei, ca și adevărul lumii, ca și adevărul literaturii, e acela că nimic nu are nici un adevăr. Însă, în același timp, știu că numai paginile astea mă mai ajută să supraviețuiesc - și că ele sunt, așadar, tot adevărul pe care-l mai pot construi ca să pot supraviețui. Era o vreme când corpurile noastre făcând dragoste erau adevărul - iar asta mă ajuta într-adevăr să supraviețuiesc; acum, numai literele astea ghemuindu-se terorizate una în alta îmi mai pot ține loc de adevăr. Ceea ce spune totul despre tristețea atroce a lumii. (Pe cea a literaturii bănuiesc că o cunoaștem cu toții de mult. 

Radu Vancu - Transparența, Humanitas, 2018

Poale-n cap

Mă amăgesc câteodată că aș putea compune, într-o bună zi, și publica pe blog sau pe Facebook t e x t u l. Textul care, la urmă, să mă determine să o rup definitiv cu realitatea ce mă vatămă. Un „eseu” de ruptură, precis, tăios, diamantin, după care să nu mai fie cale de întoarcere, să dinamitez punțile.

Tresar, întrebându-mă dacă nu cumva misiunea asta încerc eu s-o împlinesc de când m-am simțit pentru prima oară îmboldit să scriu. Mi-e mult mai ușor să corodez critic, ca un acid, să destructurez, decât să elogiez. Probabil că nu doar mie.

M-am temut dintotdeauna în cuvântul pasibil de-a fi convertit în armă. Sute de vorbe ce mi-au fost aruncate neglijent în obraz, intenționat ori la întâmplare, m-au rănit și contorsionat sufletește, m-au modelat, au făcut din mine ceea ce sunt. Contrar visurilor mele timpurii, am dezvoltat și eu harul ăsta satanic de a le provoca altora suferință, să-i fac să se chircească sub loviturile cuvintelor mele.

Opiniile tale nu vor schimba nimic, mi se tot spune. Furia mea contestatară nu schimbă nimic. Dar nu sunt complet lămurit, dacă mă uit în mine: scriind, voiam eu să schimb ceva ori, mai curând, pur & simplu, să divulg?

Dezgolirea, dezvelirea, dezvrăjirea, sunt și ele (nădăjduiesc) parte dintr-un proces de schimbare, o tranziție(?). Ridicând realității poalele-n cap, m-aștept să diluez din megalomania unei lumi autosuficiente ce trăiește în inconștiență, sclavă a trecerii, dar crezându-se centrul universului. Delirul de a opri lumea din delir. Fără a o arunca, necesarmente, în disperare. Cred cu tărie că nu disperarea este situată la polul opus (antonim) al iluzionării. Disperarea se instalează abia atunci când nu te alegi cu nimic, nici de pe urma lucidității, nici de pe urma autoiluzionării.

Mă surprind despuind lucrurile cu voluptatea unui amant ros de nerăbdarea de a se contopi cu iubita lui. Mi-a plăcut dintotdeauna să admir privind, să cunosc atingând - glezne, degete, tălpi, gât, ceafă, puf, părți ale unui trup imperfect.

Dar și să ridic poalele-n cap, lăsând oamenii văduviți de credințele lor prostești, credințe în care se rătăcesc de bunăvoie - ca să evite să se cunoască pe sine. Carieră profesională, perfecționism bolnav, verbiaj autoflatant, protecția dată de încadrarea în morala comună, módele acaparatoare: efectele calmante ale conformismului și rutinei.

Moda își arată rânjetul sinistru cu deosebire atunci când o cuprinde tentația conservatorismului. Când e la modă să-ți faci casă, să-ți întemeiezi vijelios o familie, să-ți refuzi plăcerea vieții pentru a-ți construi o imagine, o carieră, un bun renume (întreținut prin renunțarea la tine). Moda devine idioată (și fabrică idioți) când incită la sobrietate & constipație. A nu râde, a nu dansa, a nu te aventura, a nu purta pantofi comozi (sport) ori sandale gladiatoare. A-i evita pe cei a căror vecinătate gândești că te-ar compromite.

Moda unghiurilor ascuțite ce strivesc trupul, pasămite „ca să-i dea prestanță”, pentru a obține cel mai bun preț în momentul în care îți vinzi sufletul. Pentru a-ți vinde sufletul cu un preț cât mai avantajos, mai întâi trebuie, bineînțeles, să-ți torturezi picioarele în pantofi cu vârf ascuțit...

Déjà vécu

Ce caut în cărțile citite? Pe mine. Și, mai mult decât pe mine - cel care sunt sau voi fi, pe mine - cel pățit. Cel déjà vécu. Caut să pătrund cu mintea actele demult sau recent consumate și emoțiile mele legate de acestea. Caut înțelepciune și, pretențios spus (însă real): improbabila mântuire prin lecturi.

Caut un adevăr despre care nu știu nimic, îl presimt, nu-l pre-cunosc. Nu doar unul. Caut adevăruri. Nu-mi dau seama ce aș putea spera să aflu dincolo de ele; ce să fac cu ele, odată găsite! Aș putea trăi liniștit mai departe, așa socotesc, cu același portret interior pe care-l am zugrăvit și acum pe pereții sufletului, psihofresca, dacă ceva mi-ar garanta că măcar tot a cincea carte citită mi-ar revela un adevăr neștiut anterior, despre mine, despre lume. Aș putea merge, senin, mai departe - din adevăr în adevăr. Nu absolutul. Mă mulțumesc și cu adevăruri mici, mărunte.

Vreau să-ntorc pagina. Iar următoarea pagină să mă oglindească pe mine. Să fiu eu cel întors de pagină. Am impresia că a afla câte puțin despre cine & de ce sunt m-ar face mai trainic (mai... eu) și mai frumos.

Dacă m-aș pricepe să-mi transform în personaje durerile, ideile, pasiunile eșuate! Personajelor mele orice le-ar fi permis. M-ar putea purta, trăi & vorbi în voie. M-aș reprezenta prin ele. Totuși, nu mă pricep. Eu, cu „hermeneutica”... Totul a început cu sforțările antice de a înțelege ce-i mâna pe părinți să se-nvârtă în același cerc vicios, ratând mereu ieșirea. Apoi, pe mine - în raport cu ei. Peste ani, iată-mă captiv într-o inepuizabilă (nevoie de) „scormonire”, în scremete intuitive, speculații, ghicitul în tălpile ingrate ale iubitelor, dar și-n multă greșeală.

Îndelunga așteptare la cheremul emoțiilor celorlalți, pentru a-mi primi și eu felia.

Suferința ca spectacol și reprezentare

Tropic of Cancer - Stop Suffering // LP cover

Trebuința intimă de a suferi în singurătate o pot pricepe. 

Însă impulsul de a suferi pe întrecute (într-un concurs prostesc cu ceilalți îndurerați: cu apropiații, iubiții, cu membrii familiei etc) mă grăbesc să-l clasific la a-ți plânge de milă - înseamnă să nu vezi pădurea pierderii reale de copacul milei proprii. Egocentrism lăcrimos.

A suferi exhibiționist (nu în sensul deschiderii firești către aproapele, ci ca reprezentație teatrală, oferită altuia cu forța), a suferi competitiv (tu ca tu, dar eu...), nerecunoscând și altora „dreptul” de a vărsa lacrimi ori contestând autenticitatea lacrimilor celuilalt, revendicând ca unice, exclusiv îndreptățite, lacrimile tale.

Pot desprinde și o latură îngâmfată a suferinței. O îngâmfare cu surse cam infantile, e adevărat. Suferindul primește - și, când nu primește, cerșește - interesul și consolarea celor din apropiere. Dacă manifestă tendința să devină vertiginos dependent de atenție, învață (de nevoie, și) să o confiște pe toată. Își va scruta și își va scormoni cu hărnicie nefericirea, ca să se aleagă cu întreg prisosul de mângâieri consolatoare.

Sunt capabil să înțeleg (nu să aprob) până și nefericirea agresivă. Pe întinsul ăsteia, suferindul (pentru o cauză cât se poate de reală) dă tonul modului cum vede el că s-ar cuveni să „se sufere” în jur. Pe lângă că dă tonul, interzice altora să se bucure, dacă așa le vine, să izbucnească în râs, oricât de scurt ar fi hohotul. „Interzice” vieții să-și urmeze cursul (viața celor care n-au pierdut încă pe nimeni drag ori au pierdut, dar l-au uitat, s-au resemnat cu timpul).

Cum depășesc sfârșitul lumii

Paolo Giordano, Singurătatea numerelor prime: „Odată, Denis, vorbind despre sine, îi spusese că apropierile sunt toate la fel, ca deschiderile la jocurile de șah. Nu trebuie să inventezi nimic, nu e nevoie, pentru că oricum sunt doi care caută același lucru. Apoi jocul își găsește singur drumul și numai atunci e nevoie de strategie.”

Eu (deocamdată) n-am pus la cale o strategie cu cineva. N-am nici o țintă de atins. Doar să apuc cu bine ziua de mâine. O apuc. Să trec peste îngrijorarea ce infectează devreme fiecare nouă zi. Trec. Să dorm. Dorm agitat. Să uit. Nu uit nimic. Din contră, îmi aduc aminte tot.

Îmi face ochi dulci renunțarea. Renunțarea sănătoasă (nu resemnarea toxică, forțată de împrejurări), nu renunțarea la sine. Desprinderea de o nădejde delirantă ce, oricum, n-avea aerul că m-ar fi condus către recuperare. Un înțeles bun dat disperării, literal = momentul în care îți pierzi definitiv speranța, moment marcat de inevitabila senzație de disconfort și, deseori, de panică.

Îmi face un negândit bine a nu mai aștepta, a nu mai fi un pasager uitat în holul gării, a nu mai spera în van. Să nu mai rătăcesc aiurea prin decor. Să mă las! Să-mi descleștez mâinile, care mai deunăzi apucau trup & carne, acum apucând, patetic, vidul. Îndrept umerii. Să mă adun (pun) laolaltă, extrăgându-mi vitalitatea din micile & marile mele plăceri - soațe fidele dintotdeauna.

Nu-mi pot fundamenta reconstrucția pe o iluzie, indiferent ce potențial ar avea ea de a se preschimba în realitate sau, simplu, de a mă magnetiza înspre un înainte, spre regăsirea unei incipiente dorințe de a lupta pentru binele meu.

La solitudine dei numeri primi*

“Adevărul era că soțul ei plecase. O părăsise într-o dimineață oarecare, probabil ca să-și refacă viața cu una pe care ea nici măcar n-o cunoștea. Nu mai aflase nimic despre el. Când sosise în Italia, inventase povestea cu văduvia ca să aibă un trecut de povestit, pentru că despre adevăratul ei trecut nu era nimic de spus. Hainele negre și gândul că toți ceilalți puteau să vadă în ochii ei urmele unei tragedii, ale unei dureri niciodată alinate, îi dădeau siguranță.”
__________________
*Paolo Giordano - Singurătatea numerelor prime, Polirom, 2018, trad. Cerasela Barbone

Capcana narcisismului*

„Mai întâi, un narcisic este incapabil să-și recunoască o greșeală și, cu atât mai puțin, să se scuze. Asta ar echivala cu o umilință insuportabilă, incompatibilă cu forța, inteligența și grandoarea care îi compun imaginea de sine. Narcisicul nu greșește niciodată, punctul său de vedere este neîndoielnic corect, acțiunile sale sunt chibzuite și bine controlate.” 

„Dacă un narcisic și-ar cere scuze, el ar trebui să se abată de la modul său de a acționa și de a gândi și să arate respect adversarilor săi (iar pentru narcisic toți cei care gândesc altfel sunt considerați adversari). El nu are nici maturitatea și nici echilibrul necesar să-și recunoască vreo greșeală de comportament.” 

„Un narcisic nu uită niciodată. Cine a jignit vreodată un narcisic nu va avea șansa unei reconcilieri. Nu ajută nici explicațiile, justificările sau scuzele, nici gesturile de regret sau ritualuri de supunere. Rana narcisică este adâncă, mai adâncă decât orice împăcare, rațiune sau nevoie de armonie. A ierta înseamnă să simți compasiune pentru celălalt și să ai capacitatea de reflectare a propriilor reacții.” 

Otto F. Kernberg (psihanalist): „Ceea ce iese imediat în evidență [la narcisici, n.m.] este lipsa unor sentimente autentice de tristețe, dor, regret; incapacitatea de a avea reacții depresive autentice este o trăsătură de bază a personalității narcisice. Dacă sunt părăsiți sau abandonați de ceilalți, indivizii pot intra într-o stare asemănătoare la suprafață cu depresia, dar care la o analiză mai atentă poate fi mai degrabă pusă în legătură cu furia, mânia și nevoia de răzbunare decât cu tristețea autentică în legătură cu pierderea unui om prețuit.”

 ______________

*Reinhard Haller - Capcana narcisismului, TREI, 2018, frumos tradusă din germană de Irina Roxana Petre

Duminici decisive

Duminica - o zi burtoasă, roșiatică de la tensiunea ce-i urcă intempestiv în obraji, Cerul mohorât, mai nemișcat decât ieri, de aceea nu-l mai găsesc amuzant. Ieri părea să ofere făgăduiala unui Dincolo, astăzi - nu.

Atâta viață irosită cu a te explica altora! A-ți păstra intacte imaginea & respectabilitatea în ochii lor. Ținem și tragem de oameni cu care nu-s deloc convins c-am avea ceva profund de împărtășit.

E însorit, dar eu stau sub un capac de nori, parcă aceiași. Nori închiși la culoare, nori grei, nori orbitori. Întuneric și apăsare. Regăsesc aceeași atmosferă neîmbietoare în fiecare dimineață, aceeași nevoie de a mă zgribuli, alintându-mă, lângă tine - care nu exiști.

Stau împietrit, capul proptit în palme, coatele sprijinite de pervaz, privesc afară și mi-e silă să pășesc. Gândesc, frământat, la o grămadă de gesturi necomplicate pe care le-aș putea face. Ce sens ar mai avea, totuși, să tot continui să fac ceva? Mi-e silă de acest afară.

N-am făcut totul, încă? Ar trebui să plonjez, de-acum încolo, în lucrurile de care mă tem, cum îmi sugerează prietenul meu? Va trebui, de-acum, să încep să-mi înșel sufletul și să acționez contra chemării lui. Să-l omor, trădându-l. Să înăbuș ce simt. Să trăiesc și eu artificial, confortabil, ignorând adevărul și caracterul irepetabil al celor simțite. Să mă balansez pe buza prăpastiei, să cochetez cu depresiunea.

Frumosul, creativitatea, speranța stăruitoare, sinceritatea mărturisirii n-au ajutat la nimic. E ca și cum tot ce vine din inimă, din suflet, n-ar conta, n-ar atinge, n-ar mai avea potențialul să miște lucrurile - ca în timpurile biblice, când credința muta munții (ori se presupunea că). Ce-mi vine din inimă și se revarsă în mărturisirea mea tot mai dezolată n-a mișcat nici măcar buzele cuiva. Degetele, pe niște taste. Pixul pe o coală de hârtie. Câteva tresăriri. De azi, tăcere.

Pavor nocturnus

Mi-era frică să adorm. Mi-era frică de inconștiența somnului.

La ceas de noapte, intru în posesia cărților proaspăt cumpărate, semnându-le cu înfrigurare sub puterea obișnuitei stări de transă. Luarea în posesie. Dezamăgirea post-coitală, după ce și ultima picătură alfabetică a semnăturii mele s-a scurs, caligrafiată.

O oarecare tristețe ce succede tensiunii acumulate până să aștern semnătura. Admirarea semnăturilor, dezamăgirea resimțită atunci când caligrafia o ia razna. Impresia de pângărire, de compromitere a cărții și dorința imediată de a cumpăra alta în loc, una „virgină”, gata de a fi iscălită, de data asta „corect”.

Toate cuvintele rostite ale zilei îmi trec prin cap (mi se perindă prin memorie - ca să mă exprim cu prețiozitate) - sunt obosit. Obosit fără a fi muncit. Obosit, stând degeaba. Obosit așteptând. Încerc să închid ochii, nu e greu să-nchid ochii, dar nu reușesc să adorm. Nu.

And it all began with you

La 17 ani, n-am avut simțul efemerului asemeni lui Jeni Acterian*. Pesemne că nu trăiam suficient de intens - nu ca ea; oricum, nu într-atât de intens cum vehiculează mitul meu personal, dăinuind în amintirea unor (foști) apropiați (prieteni sau neamuri).

Nu mă temeam de boală, de nebunie, iar de moarte - nici atât. Mă temeam mai tare de tata, țineam mult la impresia făcută părinților (rareori, una bună). Mă sufoca lipsa intimității.

Două feluri de a nu face nimic, în varianta Jeni Acterian:

• ai de făcut ceva neplăcut și, decât să te apuci de acel lucru, alegi să nu faci nimic
• nu faci nimic, pentru că nu ai nimic de făcut.

Jurnalului ținut (și păstrat) de Jeni Acterian i-aș putea lesne alipi eticheta de roman. Viața ei, inteligența ce o făcea atât de diferită (alienată) de oamenii care o anturau, nenorocirile despre care nu scrie. Ceea ce nu scrie despre dramele prin care îi trecea familia doare și răsună în conștiința cititorului mai intens decât zeci de pagini agonizante.

Cum Jeni trăiește mult în și prin Jurnalul ei, se observă mai limpede, de la distanța anilor ce ne despart, că suferea în taină, iar suferința i se manifestă îndeosebi prin pauze de scris, prin absența notațiilor.

Anii tragici se scurg în câteva însemnări pasagere. Familia i se reduce, treptat, la Arșavir, fratele său. Ceilalți pier. Nu aflăm din jurnal în ce fel s-au dus...

Apoi, Jeni învie (sau reînvie), iubește, descoperă sexualitatea și tânjește după fidelitate și după monotonia confortabilă a unei relații stabile. Însă dă peste un bărbat promiscuu, un nestatornic care îi întreține obsesia, arătându-se și dispărând când și cum are el chef. Dar oferindu-i maxima lui pasiune în clipele petrecute împreună cu ea.

Crezul ei dezaprobator despre căsătorie și viața împreună se clatină atunci când Jeni descoperă însăși incarnarea acestui crez. Incarnarea lui masculină. Încearcă ea, un timp, să simuleze nepăsarea, flirtul cu alții, să trăiască, pasămite, așa cum gândea la prima tinerețe. Nu-i iese. Tânjește după cel care i se refuză, îl vrea necontenit lângă ea. O intrigă distanța lui.

Cu rațiunea-i feroce, Jeni reușește să pătrundă atât posibilul înțeles al comportamentului omului iubit cât și originea pasiunii ei obsesive pentru el. Dar revelația asta n-o ajută să sufere mai puțin.
________________
* Jeni Acterian - Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, 2015

Arhitecturi intime

Am visat despre ușurința cu care o fată m-a agățat & sedus din priviri într-o încăpere ce avea ceva din sordidul sălilor de așteptare ale gărilor, ne-am apropiat fără un cuvânt, ne-am cuprins în brațe și ne-am sărutat.

Sărutul nostru a fost ca o călătorie în timp - înapoi sau înainte (dacă timpului îi poți alătura aceste adverbe) - n-are importanță.

Apropierea înceată și cea dintâi atingere a unor buze dorite pe loc, prima încolăcire molatică, umedă, sfioasă, amețitoare a limbilor - nici unul dintre gesturile ce intervin ulterior între cei doi nu se va mai putea măsura cu aste prime secunde. Nici măcar sexul.

Primul sărut - mai ales când e puțin amânat, când iubiții se joacă de-a mica și prefăcuta abstinență, cu toate că ard de dorința de a se contopi - încununarea cuceririi. Neasemuit, nimic nu-l mai egalează apoi. Când ești cuprins de conștiința aceea hiper-reală, atât de intensă încât te simți decorporalizat, că săruți ceea ce până atunci doar ai râvnit cu ardoare, senzația de neverosimil, de fantastic, care însoțeste o atingere cât se poate de pământeană, nu se va mai repeta decât...

Cu ocazia altui prim sărut.