Jó szomszéd

 Vecinul tușește prin pereți eu țip în extaz în timp ce ea încearcă cu mișcări amuzant-grăbit-precipitate să-i vâre pula la loc, la-la-la-la, ăst timp vecina naște și scuipă copilul din ea printre pliurile grase entrejambiste.

Françoise Sagan: „(...) mirosul (...) încăpățânat al iubirii fizice.”

Văduva neagră a scării nu mai e neagră: totul a început cu părul, când a ales să și-l platineze și apoi, tuns tot mai scurt. Văduva neagră a scării devine, încet-încet, un bărbat. Chiar și glasul broaștelor ori lătratul unor câini e mai plăcut urechilor decât vocea ei. Sau să scriu „a lui”? Văduvul negru se-mbracă iarăși colorat, ca o pizza hawaiiană.

De vară

Cerul e calcinat ca tălpile fetelor care s-au expus, încăpățânate, la prea mult soare. Aerul e ca clisa, dens, irespirabil, murdar. Iar eu aștept să vină niște ploi zdravene. Nimic nu mă împacă mai mult cu mine însumi decât o ploaie venită “la timp”!

Souvenir d'enfance

 Îmi amintesc excitația dintr-o zi a copilăriei, când unul dintre băieții-mai-mari din gașcă a venit și ne-a anunțat că a sărutat o fată, descriind amănunțit cum i-a luat între buzele lui, pe rând - buza de sus, buza de jos...

Mi se părea un teritoriu fantastic - sărutul. Au mai trecut, după acest episod, decenii până l-am experimentat și eu. Mi-a fost ani de-a rândul frică de sărut. Îmi închipuiam c-o să dispar în gura ei moale și prea umedă.

Am făcut un vis

 Am visat Locul - în urma unui mare cutremur. Clădirile nu erau afectate. Înspăimântător și oarecum „original” era că solul crăpase și lăsa să se zărească în adâncuri - văi largi, prăpăstii în mișcare, până de curând subterane, acum scoase la lumină. Peste tot, zăpada.

Eu îmi călăream bicicleta, plimbare fără țintă, încercând să evit crevasele. Mă opresc în buza uneia, țintuit de cântecul ei de sirenă - un ecou al lumii de deasupra, convertit într-o melodie venită parcă din altă lume: tristă, frumoasă, sinistră.

Și sânii ei - deși în creștere - grei, cărnoși, nărăvași, în căutarea formei definitive. Păreau să fi adormit în timp ce-și căutau forma la care să se oprească din dezvoltare. Reprezentarea dorinței inconștiente de a mă molipsi din nou de tinerețe?

Cea mai frumoasă față a zilei

 În tramvaiul de după-amiază, o fată slăbănoagă, destul de necrescută (ca să evit minionă), salopetă de blugi, picioare lucioase, lăsate pradă privirii cu-o indiferență nejucată, totul începea cu uvertura nu mai lată de-o palmă deasupra genunchilor, și le tot atingea, nu senzual - părea nerăbdătoare, ușor nervoasă, dar și senină, se uita-n jur cu îndrăzneală, m-a privit, cu buzele ei nerușinat de groase, mușcate, umflate, roșii. Ochii mari, genele lungi, grele, periate în grabă, firimituri de rimel ieftin, sfidând toamna din pădurea aia deasă, încă neexploatată.

Așezată cumva provizoriu pe scaun, în așa fel încât părea oricând pregătită să țâșnească. Degetele ei - înroșite înspre unghiile roase scurt - subțiri, de fetiță, deși nu mai era.

Cea mai frumoasă față a zilei.

Cedarea unor teritorii

Măgulite că sunt dorite, unele femei cedează și ajung în pat cu pretendentul, indiferent de calitatea lui umană. Orgoliul ușor de gâdilat - probabil, reversul unui complex de inferioritate nerezolvat - le determină să consimtă și să cedeze. Nu presupusele „merite” ale celui care le curtează. Simplul fapt că au stârnit atenția cuiva îl „face” pe acela atrăgător în ochii lor. M-a plăcut „din prima” atât de mult încât toate defectele lui s-au dizolvat sub impresia pe care mi-a provocat-o simplul fapt de a mă simți dorită de el.

Nu-i exclus ca teoria de mai sus să „funcționeze” și-n cazul unor bărbați.

Sfârrr

 În filmele pudice, important e să poziționezi brațul în așa fel încât sânii partenerei de platou să nu se zărească. Nu în întregime. Sfârcurile, mai ales! Se poate dezveli ditamai țâța, dar nu și sfârcul. Sfârcul e tabu. E ca și cum ai avea voie să vezi degetele cuiva, dar nu și unghiile. N-am înțeles niciodată de ce taman sfârcul face sânul de rușine. Fără sfârc, sânul „cuprinde” cam 98% din volum. Așadar, poți să te zgâiești la 98% dintr-un sân și nu-i nici o problemă cât timp nu intră sfârcul în scenă?

Feteșism

 Gleznele ei ar putea umbla goale & perfect solitare, faruri în noapte, călăuzind înspre rătăcire, pierzanie, des-suflețire. Albe, reci, selenare, subțiratice, osoase la atingere, despuiate, luminând nestingherit, scăpând de sub camuflajul sezonului rece - e anul gleznelor!

Cu-o mai mare repeziciune se apropie vara, luată parcă pe sus de parada gleznelor. Gleznele-s promisiunea picioarelor minuțios pedicurate - prequel, trailer, teaser. Trebuie s-o recunoști.

Învârtoșat de-o pereche de glezne - altfel, banală, obișnuită, neunicată; de unde, de neunde, femeile își procură glezna albă de sezon și se lasă pășite de ea, în pereche cu cealaltă gleznă albă de sezon, metonimic, fetișist.

Locuri. Duschgel

Răspunsuri nepuse întrebărilor:

a. pe burtă - cu voia dv.

b. pe spate, în ochișorii de deasupra, mă scuzați, fundului

c. nu vrei să știi

 

Nu știu cum stă treaba cu legăturile largi de eșarfe. Și unde anume s-ar potrivi mai bine să fie legate eșarfele...

 

Merg acum să-mi obosesc pupilele cu blondele astea cu pulpe tari. În fapt, nu-s chiar asa blonde, nici tari - avem și aici un mischung rasial: croați, unguri, austrieci. Genele s-au mai întunecat.

 

Și, pe urmă, o să citesc din Borges. Doar pe jumătate zvântat de apa dușului.

Chaleur

 Răbdarea îndelungii mângâieri a spatelui, căldura palmelor, febra ce ți le încinge, transpirația ce repede ți le îmbrobodește, îmbrățișarea incompletă, oprită de curbura osoasă a spatelui, oasele imediat dincolo de piele, moliciunea neopunând rezistență a coapselor și-a feselor, arhitectura fără defecțiune a palmei și a labei piciorului, palmele mici, degete lungi, subțiri, șoptind aristocratic în mișcarea lor, picioare palide, cu bronzul scăpătat, gălbui și rece.

Apocalipsa rațiunii, genunea simțurilor, violența intrării, strigătele scandalizate. Morțile repetate.

e o lipsă în lipsă

 Frumoasă-i întotdeauna vorbirea de după aceea, după ce distanța dintre voi a fost recucerită - scurtul interval în care temporara distanță pare că-i un câștig, garantând dorința ulterioară de a recăuta, regăsi, de a muri din nou de epuizare, sătui până-n pragul amuțitorului plictis.

Sabatic

 Vacanță. Anxietate. Margini de hău de-a lungul cărora mă preumblu.

S-a întâmplat să-mi placă mai mult Purity a lui Franzen decât Corecții - premiată cu National Book Award.

O lectură-îngrășământ, în timpul căreia luam scurte pauze de reverie - gândeam, mă îndemna să-mi deapăn propriile amintiri, unele coincizând cu cele povestite de autor, puse-n seama personajului Wolf.

Vârsta la care descoperisem că, prin desen, îmi puteam inventa figuri și trupuri de femei, puber fiind (sau prepuber?), punându-le în gură câteodată replici obscene, vulgarități excitante, porcoșenii erectile.

Fascinația amenințătoare a genitalității.

Elogiul miniaturii

Mai are sens să iau notițe despre clipele de extaz & eliberare, din moment ce știu că vor veni apoi, ieșind & dând peste mine din oglindă, celelalte clipe - ce tânjesc mai multul, celebrează întregul, minimalizând fragmentul, întâmplarea, episodicul?

Uns cu pasiune

Incapabil de acte absolute, perfect capabil de pasiune, carnea cea moale de pe costițe mistuită lent în pântece, timp în care spionez strada printre degetele picioarelor tale.

Simt că aș scrie o carte și cartea pe care aș scrie-o ar fi chiar asta pe care o citesc acum, n-aș schimba un rând din ea, ba chiar aș folosi spaniola din original pentru a o compune! N-ar fi un plagiat, o copie ordinară, nicidecum o corectură sau - Doamne ferește - o parodie. E doar simțământul firesc ce apare în mintea oricărui cititor împătimit: acela că ochii lui scriu cartea care se scrie singură, fiind deja scrisă de altul, sub ochii lui. Analogia cu ce se petrece în sufletul voyeurului (copil) nu e deloc deplasată: el urmărește însetat, de la o distanță aseptică, actul sexual al altora, punându-se pe rând în pielea fiecăruia dintre partenerii la care trage cu ochiul și încercând cu eforturi supraumane să simtă și ca „el” și ca „ea”, simultan simțind și ca sine însuși (privitorul) - procesând intens ceea ce soarbe din ochi. Peste toate, gelozia (câteodată, suspectez că gelozia stă, de fapt, sub toate, adică la baza tuturor marilor pasiuni, nu peste ele)!

Arșiță-n ianuarie

Căldura asta toropitoare îmi amintește de un nelămurit Sud al ființei mele, unul pe care n-aș putea să-l identific, punând degetul pe el, pe hartă, la o autorevizie a biografiei.

Hainele și trupul nu mai ajung la pace, canicula face goliciunea firească, rușinea și pudoarea fac pași importanți în spate.

A fi despuiat devine o stare naturală și nevoia de a te trezi într-un trup străin care să rămână străin după aceea, să nu te atingă, să nu te mai solicite deloc.

Arșița - aproape audibilă. E prezentă în felul cleios cum sună toate cele în aerul lichefiat. Ai dori trup, dar (de n-ar fi) teama că, apoi, în îmbrățișarea ultimă, nu l-aș mai putea desprinde de al tău și ați pieri amândoi bulbucind ca jumările în grăsimea topită...

Casa melcului turbat

În casa unor melci, melc şi melciţă, gândurile de drum lung trebuie că se nasc în spirală - un fel de forma mentis dată de vârtecuşul domol înscris în cochilie. Drumul unui melc este aşternut, mai mult decât al oricărei alte vietăţi, sub semnul de neîncălcat al unei linii curbe care, nu se ştie clar, se apropie sau se depărtează de Centru. De aici, senzaţia de ezitare, de stagnare. E ca treaba cu paharul plin sau gol pe jumătate - fiecare suflet aşa cum îl vede. Nimeni nu ştie, însă, într-adevăr, cât de mult aleargă melcii la viaţa lor. Lipiţi, mucoşi, cu ferestrele cochiliei larg deschise.

Nocturne de zi

Ies fetele - pășind ca și când or fi știind ele ceva ce eu nu știu despre lume & viață - tocmai și-au tras-o cu soarele pentru ultima oară anul ăsta. O complicitate, între ele și soare, pe care bărbatul n-are cum s-o pătrundă vreodată cu înțelegerea lui cubică, rectangulară. Când nu-și pot apropria asemenea complicități senzuale, bărbaților nu le mai rămâne decât să înțeleagă. Între bărbați și trăirea autentică se interpune obsesia lor de a înțelege.

Un raționament uscat, un dans al cuvintelor potrivite, rareori un dans sălbatic al cuvintelor. Poate doar un menuet al cuvintelor. Gesticulație verbală, polizată până la secătuire. Schimbarea direcției frazei, odată cu bătaia din palme. Bărbatul înțelege, demontează mecanic în mintea lui sărăcită de emoții cârdășia dintre soare și trupul femeiesc.

Nonșalant întinse, expunerea tăcută, blândă, pisicoasă. Baia de soare. Timp în care bărbatul se foiește, răstoarnă, strică. Raționează. La extremă, se alintă pentru a cerși îndurare. Cercul rămâne închis. Femeia & soarele. Bărbatul, în afara lui. Pielea ei și binecuvântarea. Graiul umbrelor și-al luminilor ce auresc.

Un deget curios apasă. Mii de raze slobozite din epidermă țâșnind în toate părțile. Eliberat, soarele fuge înapoi în soare. Soarele, reîntregindu-se din mii de trupuri coapte. Trupuri plesnind de-o sănătate pură, ce nu durează. Trupuri care acum se împlinesc - când încep să și decadă.

Trupuri ce cad pe călcâie. Pernițele călcâielor înghit tăcute micul seism al pasului.

Feluri de a pleca - a rămâne, fără virgule

Stau „fericit” acasă, citesc presa franceză de anul trecut în ritmul tumultueux de o revistă pe zi. Îmi place să-mi sufoc neliniștile gândurile neavenite sub o avalanșă de știri franțuzești nesortate de toate genurile mai mult sau mai puțin captivante.

Mă simt răsfățat, bombardat cum sunt de apelurile prietenilor care mă invită la o bere pe banii mei.

Cheful cu virgine. Sacralitatea supremă. Una câte una, virginele își sacrifică podoaba de dragul intrării în lumea celor drepți, în rândul lumii. Înfigerea drapelului în teritoriile încă populate cu leones.

În numeroase dăți, cuvintele nerostite la vremea potrivită se apropie de mine în pâlcuri bine organizate, mă împresoară și mă hăituiesc fără milă. Am așa un déjà lu acum.

Trenuri către nicăieri

Singur, în tren. Drumurile ni se despărțiseră iarăși. Gonesc purtat către casă de mașinăria destrânsă și neunsă, fără suflet, toate geamurile deschise și perdelele fluturând portocaliu în compartiment. Mirosul metalic. Ușurat de călători, trenul se-ndreaptă țintit, sub ochii mei închiși, sub fumul lui gros, către destinația știută pe dinafară.

Port cu mine frânturi de amintiri cu noi în mișcare - ce-mi rănesc mintea cu vivacitatea lor și senzația ulterioară de incompletudine. Picioare desfăcute, unghii murdare, sudoarea ce albește pielea și o aprinde în noapte ca pe un bec cu lumină albă. Parfumul oboselii ei acrișoare, mă obișnuiesc cu el după prima noastră alipire. Prima noastră trântă, pe tăcute. Dintre buzele întredeschise și reci nu ies cuvinte.

Când fiece cuvânt e un cosmos

Fericita oboseală. Gândul la camera neutră care-i așteaptă, așa modestă cum e ea. Primitoare. Și răbdătoare. Și rezistența ei la țipete. Impregnată cu mirosul de trup, îl memorează cu fidelitate în pânzeturile ei. Foșnetul. Privirea. Descoperirea. Gemete și tăceri - mai sincere ca topica, punctuația, lexicul. N-o să-ți amintești cu acribie nici un cuvânt, dar ți se-ntâmplă să pătrunzi pe neștiute în acele tainice bule temporale în care te trezești că ai acces la vechi sunete, mirosuri, unghiuri de lumină, curbe, mai proaspete ca oricând.