Am visat Locul - în urma unui mare cutremur. Clădirile nu erau afectate. Înspăimântător și oarecum „original” era că solul crăpase și lăsa să se zărească în adâncuri - văi largi, prăpăstii în mișcare, până de curând subterane, acum scoase la lumină. Peste tot, zăpada.
Eu îmi călăream bicicleta, plimbare fără țintă, încercând să evit crevasele. Mă opresc în buza uneia, țintuit de cântecul ei de sirenă - un ecou al lumii de deasupra, convertit într-o melodie venită parcă din altă lume: tristă, frumoasă, sinistră.
Și sânii ei - deși în creștere - grei, cărnoși, nărăvași, în căutarea formei definitive. Păreau să fi adormit în timp ce-și căutau forma la care să se oprească din dezvoltare. Reprezentarea dorinței inconștiente de a mă molipsi din nou de tinerețe?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu