Cozi la șopârlă

 Cozi de șopârlă* - un prezent încremenit, prezentul ce nu înaintează. Prezentul rămas prizonier prezentului. Toate întâmplările relevante par să fi avut loc și a mai rămas doar prezentul ce nu mai înaintează. Ceea ce încă se întâmplă activ este trecutul. Trecutul se dezvăluie pe sine sau este dezvăluit, iar uneori este schimbat, se deformează sub imprecizia memoriei sau sub puterea durerii și a imaginației retrospective.

„Totul este penumbră în amintirea ce-i păstrez acelei case și totul îmi vorbește de sentimente sfărâmate  și de emoții înăbușite, de un timp când tăcerile dimprejurul mesei ascundeau mari tulburări familiale, obscure întâmplări, amărăciuni ale inimii.”

 Vibrația mută pe care apariția frumuseții o naște în sânul unei mulțimi de oameni - împrăștiați prin piața orașului, stând la terase ori stingheri, pe bănci. Rumoarea inaudibilă pe care atractivitatea... Nici nu-i musai să se cunoască între ei ca să fie străbătuți la unison de curentul frumuseții ce tocmai trece.

Se zguduie imperceptibil pământul la fiecare pas al ei, explodează supersonic aerul, căci și frumusețea poate traversa și poate sparge bariera sunetului.

*Juan Marsé 

Insomnie cu Madame de Villeparisis

 Cât timp am încercat să adorm în după-amiaza de luni, mi-a revenit insistent și supărător în minte numele proustian neverosimil al doamnei de Villeparisis. N-aveam altceva de imaginat înainte de a adormi, pare-se.

Nu-i întâmplător. Mă irită la culme jocul ăsta scrâșnit al lui Proust cu numele inventate ale personajelor sale. Și nu atât că-s inventate, dar „sună” foarte artificial, fals. Mi-l închipui fiind din cale-afară de satisfăcut de găselnițele lui și râzând din stomac, în intimitatea creației, de cât de amuzant și greu de descifrat este el.

Am mai scris cândva despre numele Elstir. Pe lângă că-l repetă până-ți fierbe creierul, este de departe cel mai insuportabil. Sau Bergotte - scriitorul. Nume de țăran, de păstor cu degete groase, de bătut în cap. Ăstora li se adaugă și cele de localități...

Altfel, Proust scrie pentru mine. Ador să mă-mbăiez în textualitatea lui.

Ego nu prea proză

 „Tinerii” scriitori români, tipăriți pe bandă la Polirom (și nu numai), ai zice că nu se pot îndura să elimine nimic din ceea ce pun pe „hârtie”, ai zice că păstrează totul, nu se pot despărți de nimic din ce au defecat artistic, totul părându-li-se prețios. Cărți nerevăzute, asta-i impresia. Cărți la prima scriere. Infatuarea de a crede că scrii imperfectibil din prima încercare.

Zeamă de cute - cu André Gide & Proust

 Aud de aici, din casă, ecourile cântecului unei privighetori. Mi se strânge inima. Dacă și acum cântă, înseamnă că nu și-a găsit deocamdată perechea. E târzior. Timp ce trece. Știu că nu va dura veșnic. Nici dorința ei.

Pisica îmi urmărește pasiv-curioasă stiloul alunecând în zigzaguri blânde pe hârtie. Nu închide cu totul ochii, nu cumva sa-i scape vreo literă.

Primele 2 volume ale jurnalului gidian (A. Gide) m-au acaparat mai mult. Pe măsură ce înaintează cu  jurnalul, Gide devine tot mai aplecat spre teorii, mai uscat și obsedat de propria operă, timp în care, fără să-și dea seama, adevărata lui mare operă devine Jurnalul, în care scrie despre opera deja scrisă, nemulțumit de felul în care îi era receptată.

„Forța legăturilor provine din convingerea chinuitoare că este vorba despre ceva excepțional, unic, de neînlocuit, ceva care nu ne va mai ieși niciodată în cale.” (André Gide)

Sau, tot el: „Azi nu pot să văd în jurul meu decât goluri; ceea ce îmi lipsește; ceea ce am ratat.”

Dorințele trezite îmi făceau verile insuportabil de frumoase! N-avea importanță în ce măsură mi se împlineau. Conta că îmi erau treze.

Proust: „Îi caut pe cei puțini, dar în stare să mă înțeleagă, și fug de ceilalți.”

Insula din creștet

 După 40 de ani, ne ciufulim, aproape-l tapăm, părul din creștetul capului, fiindcă s-a rărit și ne este jenă cu puținul rămas, dar taparea aceea grijulie e atât de evidentă în ochii celui care privește din exterior, încât, în percepție, atrage atenția ca o chelie cinstită.

Cele două golfuri, tot mai adânci, de-o parte și de alta a frunții, ciuful din vârful peninsulei astfel create, unicul ciuf încă „bogat” de pe tot scalpul, dacă nu socotim părul de pe ceafă.

Sunt conștient - tristă epocă în viața unui bărbat, când podoaba capilară începe să-l părăsească. Dar nu încerca să acoperi ceea ce nu mai ai! Poartă cu mândrie zona aia defrișată, fă-o numai a ta!

Flutur-o ca pe un stindard al masculinității scăpătate, masculinitatea în crepuscul. Fă cât mai luminos acel crepuscul. Fă din el o fotografie cât mai reușită. Cadoul perfect. Auzi, fă?

Ca să nu te pierzi...*

 Modiano mă ține prizonier în visul lui tulbure. Nu cred să fi scris vreo carte care să treacă de 200 de pagini. Dar în aceste pagini, mai puține de 200, este ascunsă cea mai subtilă capcană literară - un mâl adânc, înșelător, confortabil și ușor criminal.

Percepție

 Aprilie este vinerea dinaintea verii, Mai - e sâmbăta, când totul pare încă posibil. Vara în sine este duminica. Timp suspendat.

Apocalipsa după Cioran*

 Cioran - „Am avut, mai mult ca oricine altcineva exact viața pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilințe usturătoare și griji meschine. O viață de vis, aproape o viață de leneș, cum nu sunt multe în acest veac.”

 Nouă, fanilor lui, ne rămâne opțiunea de a-l citi pe Cioran cu salivândă fascinație, ca apoi să plecăm capul sub jugul lui „9-17”. Singurul sau cel mai mare screamăt al nostru fiind acela de a ne impresiona șefii (oameni și ei, ca noi), în speranța unei „măriri”, a unui bonus.

 Cioran - „Când ai apucat să trăiești la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este poezie primitivă.”

 Cioran - Lucrurile sunt mai adevărate când se păstrează în minte; regăsită, realitatea lor devine palidă pe lângă impresia extraordinară a primei întâlniri.”

*Itinerariile unei vieti. Apocalipsa dupa Cioran, Humanitas 

Mírate

 Mirarea îngrozită a muribundului, fața lui încremenită în mirare, împietrită în nepriceperea faptului că „este chemat să plece”. Prințul Philip, ieșind din spital.

Groaza că-i lăsat singur în fața iminentei morți. Regina Elizabeth II - pălărie neagră, capul plecat cât durează ceremonialul. Singură, în banca ei. Splendoarea goticului englez.

Requiem de Mozart - revolta îndurerată a sufletelor muritoare, brațe întinse către cer. Pietatea ultimă în fața voinței lui Dumnezeu, oricât de nedreaptă le-ar părea acea voință. Tristețea, dar nu deznădejdea. Speranța mântuirii, a unui sens al morții.

Souffler, s'échapper à sa routine

 O zi pornită prost, trezire în bucăți, frământări interioare, indispoziție surdă. Stare de derută, voiam să mă îndrept încotrova, dar n-aveam încotro. 

 Hemingway - Un ținut ciudat: „Promite doar ce poți face în fiecare zi și pe urmă fă-o. În fiecare zi. Ia-o pas cu pas, zi după zi, și respectă fiecare promisiune făcută ție sau ei.” 

 Nu există noțiunea de „timp liber” pe o insulă pustie. Trebuie „să-ți câștigi viața” zi de zi, să supraviețuiești. Ce-o fi însemnând „a supraviețui”? A trăi deasupra, nu dedesubtul vieții? Câteodată, mai e nevoie să tragi o singură linie ca un sau o „ceva” să capete contur, să arate cumva, dar și să însemne ceva.

Sfărmuri

 E soare, călduț. Incursiunea matinală după lapte, chestii de mic dejun. Asta fac din chiulul meu - stau pe telefon. Cum ar fi sunat expresia „stau pe telefon” acum 40 de ani? Nu citesc nimic, la 14 o sa merg să mă tund, după care, ziua se va precipita către finalul ei. Deja am o senzație de greață.

„La noapte, să dă ceasu'!”, strigă olteanca din perete. Să dă ceasu'... Cum sau cui să dă? Să dă el cumva.

Vivimos sin vivir aquí,/Vivo sin vivir en mí. (Teresa de Ávila)

de ce se tem ăia de dans?

 Nicole Krauss, Pădurea întunecată - „Mi se pare tot mai mult că în dans stă adevărata mea fericire și că, atunci când scriu, ceea ce încerc de fapt să fac este să dansez, și pentru că este imposibil, pentru că dansul este liber de limbaj, nu sunt niciodată satisfăcută de scris. A scrie înseamnă, într-un anumit sens, a căuta să înțelegi, și prin urmare este întotdeauna un proces de a scotoci prin trecut, iar rezultatul, dacă ai noroc, sunt niște semne permanente pe o pagină.”

 „Dar a dansa înseamnă a te deschide (pentru plăcere, pentru o explozie, pentru nemișcare); asta se petrece numai în prezent - în clipa imediat următoare, dansul a dispărut deja.”

burnout

 Visez că sunt băgat la închisoare pentru un an și ceva din cauză că mi-am vorbit de rău șefii. Ce împrejurări distopice, totuși strâns legate de realitate și de străvechile mele probleme cu autoritatea! Gâfâind, înspăimântat la gândul unei săli cu mai multe paturi supraetajate, zero intimitate.

Jung: „Nu există vise stupide, ci doar persoane stupide care nu le știu interpreta.”

Pocnetul minții trântite - într-o ceartă.

Ca puer aeternus, îmi place să-mi spun că aș putea scrie (despre) orice, dar nu o fac. Satisfacția de a ști că aș putea.

„El a ajuns să înțeleagă faptul că nu scria, pentru că o parte din el nu voia să scrie.”

„Starea paradisiacă în care se stă prea mult devine o închisoare și expulzarea din ea nu mai este trăită ca pe ceva de nedorit, ci dimpotrivă, ca o eliberare. (Ego și Arhetip - Edward F. Edinger, ed. Nemira)

Închisoarea sunt eu. Nu mă trimit acolo părinții, dar tot ei o îngăduie cu acel zâmbet subțire pe buze. De ce? Ca să nu cresc, să nu mă desprind, să nu devin eu însumi, adică altul. Să încalc, astfel, „legea părintească” internalizată, părerile lor ferme, planurile lor cu mine. Dar și „rânduiala lumii”.

prezență inutilă la birou, puține însemnări pe blog

 Philip Roth, De ce scriem - „Scrisul într-o încăpere, de unul singur, este, practic, toată viața mea. Mă bucur de singurătate, așa cum alții se bucură de petreceri. Îmi dă o imensă senzație de libertate și sentimentul pregnant că sunt viu - și îmi oferă tihna și spațiul de reflecție de care am nevoie ca să-mi pun imaginația la lucru și să-mi fac treaba.”