„melci care mor lingându-ți tălpile goale”*

 La fiecare final de an, încercăm adesea să găsim consolare în trecut - resuscitându-l, îl reconectăm la aparate, iar el începe să respire din nou un aer mumificat, rezonanțe vechi, ai fi zis: uitate.

Mai am vin în pahar, în apartament s-a încălzit și miroase familiar a umezeală, de la infiltrații. Această prezență îndepărtată ce aduce o artificială bucurie. „Intenția în sine este un act al speranței.” (Toma D'Aquino)

Ca de obicei, prelungesc seara de duminică, ochi de nisip, pastila gândului, rucsacul cel mare și gras din dulapul plin de rufe. În pat, mă vor aștepta Pleșu & Liiceanu pentru o lectură  de câteva minute. Dâre de melc.

___________

*Alex Leo Șerban - Alte camere, alte glasuri de ieri, 2011

Anxietatea și anxietățile ei

 Atât de obișnuit cu stările anxioase, încât o zi fără anxietate mă face anxios.

Ceva nedeslușit, amenințător, trebuie că se coace sau se petrece. Ceva tot o să iasă la iveală, până la urmă, din liniștea asta prevestitoare. Iar la mine, ajung doar undele. Doară nu eu am inventat „liniștea rău prevestitoare”. S-au prins și alții înaintea mea, asociind liniștea cu furtuna sau cu reaua prevestire.

Anxiosul se neliniștește când larma gândurilor dispare; lipsesc obișnuitele ruminații zilnice, ispita nesfârșitei analizări a orice. O zi în care nu „analizez” nu poate decât să mă neliniștească. Un ritual - ca mantrele, mătăniile, rugăciunile cărora cei credincioși li se abandonează încă de la primele ore ale dimineții. Prin interpretarea continuă, mi se pare că orânduiesc ziua, îmi stivuiesc așteptările cu privire la principalele ei momente pe care am o greu de stăpânit trebuință de a le anticipa.

Anticipând acele „momente” ale zilei, iar ele neîmplinindu-se, mă regăsesc constrâns să analizez până la eroziune neîmplinirea lor, mai ales partea care - îmi închipui - a depins de mine.

Anxiosul colectează afectivitate ca plantele din deșert roua - din ceea ce nu se vede. Cât timp „ceea ce nu se vede” își manifestă într-un fel prezența, iar terminațiile mele simpatice o percep, asta poate decide frumusețea zilei și clipei respective, mersul și deznodământul lor - un suflet un strop mai împăcat la orele culcării.

O altă zi rotundă

 Pășesc pe rotunjimea fiecărei zile ce se rostogolește sub talpa mea, făcându-mă să cad, trântindu-mă la pământ cât sunt de lung, și nu prea sunt.

Captiv în casa scării, o scară ce duce către nicăieri, o ușă asemeni altora, uși ce nu se deosebesc între ele, nu se deschid, poate n-au nimic dincolo, uși de butaforie, decoruri tv de altădată, praf, rămășițe ale programului de revelion cu „vedete” de talie locală și glume înțelese doar de ai noștri.

Urc și cobor, cobor și urc treptele, precipitat de teama din suflet, nu din grabă, nu alerg, urc și cobor, epuizat de absența unei sosiri, de negăsirea unei uși care să se deschidă.

O seară concretă, păzită de un mascul vigilent cu mișcările altora și neatent la propriile fapte. Masculul umple scara, postat acolo, o umple și atunci când nu e prezent, amenințarea mută că ar putea apărea oricând.

Masculul cel neglijent cu sine, hainele lui ponosite simbolizează cât de bine-i el instalat în confortul domestic (încât, de-acum, își permite să arate neîngrijit, să se ignore pe sine, tot ce a avut de cucerit în viață a obținut, nu mai rămîne nimic pentru care să lupte).

Scopul prezentului este să-și păzească avansat, pe scară, deci afară din casă, cuceririle, obișnuințele, acumulările de-o viață. Iese din casă într-o ofensivă pasivă, defensiva avansată a bărbatului în capot care nu va renunța cu ușurință la ce are.

What The Living Do

Puțini sunt cei care ajung să ne cunoască cu adevărat. Murim și ne trezim că n-a știut nimeni cine am fost. Unii n-au răbdarea să-și cunoască apropiații ori apropiații lor n-au știut să li se arate - s-au exteriorizat în mod greșit, le-a fost teamă să se dezvăluie.

Cel mai adesea, totuși, n-avem răbdare. Asta ne ocupă mult timp, sunt telefoane de frecat până la înroșire, trebuie aerisită casa, vin oaspeții, trebuie serviți, avem de pregătit diverse pentru a doua zi, dormim, ne refacem sinapsele înfundate, avem reverii diurne, timp în care pierdem noțiunea timpului. Bem, mâncăm, înghițim, facem baie.

Suntem prizonierii propriilor fantasme. A-l cunoaște în profunzime pe celălalt ar însemna să-ți părăsești niște clipe fantasmele, slăbit cum ești, muncit de ele.

Să-l vezi pe celălalt neatins, nealterat de fantomele trecutului tău - imagini, chipuri și gesturi suprapuse peste alte chipuri. Neputința de a mai repeta cu altcineva anumite cuvinte.

Carcasă fără rezonanță

Ce-i adevărat din tot ce visez? Visul, el singur! Visul, cu părerile lui, visul - întorcând pe dos dispoziția unei zile întregi, influențând-o de acolo, din mormântul lui, din cimitirul de vise.

Iarna - burete de ceață, burniță, nimicul solidificat, așteptarea disperată a unui tren anulat, șezând pe bagajele ce conțin haine deja vechi, învechite și uzate de așteptare, demodate, nepotrivite sezonului.

Despărțirea care este iarna, zid imens și opac ce se ridică cu o răbdare satanică, începând din noiembrie.

Narcisicii noștri perverși

 Printre multe altele, ei se tem de cărți, manifestând o tremurândă neîncredere în acestea. Cărțile citite de partener(ă). Motivul lor ascuns e acela că sunt conștienți că lectura îți poate pune „în mână” uneltele gândirii cu propriul cap.

Disprețul spăimos față de cărțile tale este singura (sau ultima) dintre apărările lor. Cărțile, lectura sunt suspectate că aduc cu ele deschiderea minții. Trezirea. „Tu m-ai trezit!”

Ferestre către lume, dar și către sine, narcisicii le vor zidite, arse, distruse, inaccesibile. „Mi-e ciudă că citești!” „Sunt complet devastat când nu-s eu Supremul.”

Acum te ridică-n slăvi narcisicul, seara - te denigrează pentru a te dezintegra psihic. Bucățele te face. Ca să nu te mai poți recompune în veci. 

Cărțile îi amenință, sunt percepute ca o alternativă la ei, la atotputernicia și omnisciența lor, ele fură părți însemnate din atenția totală pe care narcisicii și-o revendică.

Orice adiere mai rece dinspre persoana iubită - un prilej de catastrofă. Deznădejde, invective, furie, implorări, cerșetorie emoțională.

Sau tocmai am schițat un borderline? Nu știi niciodată cu astea, sunt prea „fluide”.

Nivel înalt

 Liiceanu & Patapievici, în vizită la Ineu, noaptea trecută. Liiceanu se prefăcea încântat și nerăbdător să-mi afle opiniile despre el, Patapievici mă lăuda, stând noi trei la masă, într-un mod deșănțat ce-mi provoca o insuportabilă stânjeneală.

Erau amândoi oaspeții mei, în casa noastră, ca atare, considerau potrivit să mă tămâieze.

Înainte de a se ridica să plece, am remarcat cu-o milă amestecată cu dezgust că ambii au șosetele rupte, lăsând la iveală degetele de la picioare - groase, descuamate, ciupercoase. Sunt îmbrăcați în ținută de cocktail, doar că aveau șosetele rupte în picioare, cu degetele la vedere.

Neexistând taxi în Ineu, urma să-i trasnport eu (undeva). Urcă singuri în mașină. Patapievici îi pornise motorul și reușise s-o lovească ușor la bara frontală de protecție, spărgând plasticul ăla.

Liiceanu îmi cere sfatul despre ceea ce ar mai trebui să scrie în continuare. Îi răspund: să facă mai multe interviuri. A părut măgulit. I se luminase chipul, tototdată minat de un licăr condescendent, răutăcios.

Cei doi se purtau ca și cum ar fi rămas înzăpeziți sau sinistrați la Ineu și ce să facă și ei, trebuia să intre în vorbă cu gazda, dar li se ghiceau lesne sila și sentimentul de superioritate.

Ridicându-se, așadar, ca să plece, pot vedea cât de ponosiți erau - purtau acele haine, odată bune și scumpe, acum uzate, în care se străduiau prea tare să pară demni.

Disprețul râvnirii

 Îi disprețuiam pe părinții-copiii care-și spuneau cu atâta lejeritate „te iubesc”. Consideram că-i siropos, dulceag, grețos, dar - abia acum îmi dau seama că - n-o credeam. În sinea noastră, eram invidioși pe ei.

Mai obișnuiam să ne amintim unul altuia că părinții noștri nu ne laudă niciodată. Pentru noi, lipsa aprecierii deschise din partea lor era standardul. Așa am ajuns să-i disprețuim pe cei care își ridicau în slăvi copilul. Asta ni se părea dezgustător. Dar eram doar geloși.

Cum, atunci, să nu visez gelozia? Abandonul. Atâtea șanse scăpate printre degete.

Christine Ann LAWSON - A o înțelege pe mama borderline: „Copilul trebuie să se separe de mama lui pentru a supraviețui, dar această separare este o amenințare pentru mamă.”

Dimineți pierdute

 Mintea, la ralenti. Pauză de lectură de la lectură, Odiseea așteaptă, telefonul se încarcă, mintea înregistrează detalii nesemnifactive de prin casă, rememorează lent, strânge inima amintindu-și neplăcute contra cărora nu-i nimeni, nu ești ca să lupți, nu ca să lupți, să injectezi antidotul. Încetișor, contaminez totul cu scormoneala mea actualizatoare - parcă-mi convine să am de ce să sufăr. N-am de acum, caut în trecut.

Mă și întreb dacă mintea-mi „merge” în perioadele în care n-am de ce suferi. Tind să cred că nu. Pauză, întunecime, platitudine.

Talentul meu de scafandru scufundător în reziduuri, petice de teren arabil, îngrășat, pe care îmi cultiv durerile, efectele traumelor vechi, motivele din prezent pentru a fi nevrozat, condiționat să sufăr mereu, sistematic, pentru ceva. Ceva din prezent de care leg ceva din trecut. Afectele care urcă din trecutul traumatic „dau valoare”, intensifică motivele prezente, care-s - nu o dată - bagatele.

Motivele prezente trebuie infectate temeinic, ca să puroieze, să ai apoi ce stoarce, să supureze, să necesite incizii, tratament, cauterizări, că medici suntem!

Vraciul nevindecător al durerii. Pune durerea cu mâna. Grădinarul bacteriilor. Probioticul.

Orice este o sursă de suferință, până și aceea că mama a fost cu tata înainte de-a mă naște eu și de a deveni un intrus în relația lor.

Blocărisme 1

 Am adus „O Odisee” (Daniel Mendelsohn) lângă mine, ieri și azi, pe timpul orelor de muncă, sperând c-o să citesc. N-am citit un rând. Nici n-am lucrat! Ca să fiu sincer, nu-mi dau seama ce anume fac. Stau pe telefon cu degetele, cu ochii stau, nu și cu bucile.

Femeia asta, ginecoloaga, își petrece viața în mașină și între mașină și diverse alte destinații. Eu o văd doar venind (și plecând de) acasă. Pe timpul zilei, nu cred că stă mai mult de o oră și jumătate acasă, pe fundul ei mare, clipind în reluare din pleoapele ochilor ei frumoși, surprinzător de teutonici pentru o olteancă.

O dată pe oră, o văd trecând cu mașina, oprind mașina, coborând din sau urcând în mașină. Când iese din scară, cu pasul ei lent, în acord cu „importanța meseriei și a experienței sale”, privește-n dreapta și-n stînga cu aceeași lentoare studiată. Am impresia că nu-și mai amintește unde a parcat. Și ea, și soțul ei caută de fiecare dată să parcheze aici, la botul calului, în fața intrării. Printr-o strategie care-mi scapă, reușesc!

Dar ce voiam eu să spun e că, stând atâta timp în casă și privind pe geam, înregistrând aceste mișcări stereotipe, mă trezesc agasat, de la un timp, de toată vânzoleala asta, de tabieturile și ticurile lor, de nestarea lor.

Urbanul de la miezul nopții

 Aproape miezul nopții. Ar părea că plouă. Gratii ude la ferestre, umbrele crengilor dezgolite mișcându-se umede și ele. Cineva pare să facă duș, dar eu știu că nu-i apă caldă în bloc. Altul, afară, turează ca un cretin motorul unei mașini. Jucării de bărbați. Ce poate face un bărbat seara? Apasă și el în gol o accelerație. Încearcă să umple un vid. Să se evacueze pe sine prin eșapament.

Blestem curgerea timpului, Per Petterson

Snobilimea citește “noi apariții” și ignoră vesel romane ca acesta! Zuleiha. Cilka. Circe. Stepanova. Morton. Lecturi de pisici! Pussy literatură.

Oroarea, pentru protagonistul Arvid, este aceea de a se asemăna câtuși de puțin cu părinții săi - altfel, oameni “normali”, nici pe departe abuzivi, dar probabil un pic neatenți emoțional, un pic prea absorbiți de sine, ca atâția alți părinți de pe Pământ (care, prin atitudinea asta self-absorbed, erodează pe veci destinele copiilor lor).

Pentru “a se deosebi” de ei, Arvid ar fi săvârșit orice act ieșit din comun, inclusiv - intuiesc eu - aceea de a se fi lăsat omorât, dacă i s-ar fi ivit “oportunitatea”. 

Până acolo, însă, se poate „mulțumi” cu abandonarea cursurilor universitare, falimentul personal, eșecul (asumat) în iubire, cvasi-mizeria locativă, traiul de pe azi pe mâine (ca muncitor maoist, obiect al derâderii celorlalți “tovarăși”, care nu iau comunismul atât de în serios - nici n-aveai cum, într-un occident prosper de prin 1989, vremea când odiosul Zid al Berlinului cădea stârnind un norișor de praf în conștiințele cam încărcate cu stângism ale intelectualilor europeni).

O peliculă destul de opacă - de iluzoriu și de defetism - i se așezase lui Arvid, cu voia lui, peste modul în care ochii săi vedeau lumea.

Pentru noi evident autodistructiv, antieroul ăsta își lasă viața să-l trăiască și să-l poarte de colo-colo, în derivă. Aparent, fără un rost anume.

Aș spune că romanul de față este echivalentul literar izbitor de reușit al unui studiu psihologic despre deficiențele (și consecințele dramatice ale) transferului afectiv, defectuos, părinte - copil.

Cu certitudine v-ați confruntat cu întrebarea prostuță, dar foarte “populară”: ce i-o mai fi lipsit cutărui copil, apucat pe cărări greșite - ai lui i-au dat de toate; “numai ei știu ce sacrificii au făcut” ca să nu-i lipsească nimic! Nu trebuie să fii nici detectiv, nici terapeut faimos ca să ghicești (să știi) ce i-a lipsit: dragostea = să simtă că-i centrul atenției părintești.

Când asiguri odraslei “de toate” (materiale, educaționale), dar tu însuți (ca adult) rătăcești în infinitele tribulații conjugale sau în hățișul egolatriei, al disperatei tinereți de-a doua, n-ar trebui să aștepți să culegi doar roade fără viermi...

Dar cartea nu-i (numai) despre asta. E despre un copil “întârziat”, prins în trupul unui adult de 37 de ani, confruntat cu pierderea din nou, acum ireparabilă, a unui părinte.

Un cal hăituit de Martin Walser

Îți pică câteodată-n mână unele cărți despre care îți dai seama imediat că sunt însuși motivul pentru care (nu te poți opri să) citești cărți.

“Un cal hăituit” e motivul pentru care iubesc literatura mai mult ca pe orice altceva (dintre toate artele “tăcute”).

“Un cal hăituit” e o bâtă-n moalele capului. Să lași totul în urma ta și să pornești, anonim, într-un ocol - nedefinit dinainte - al lumii.

Unde se duc secretele?

 Ce se întâmplă cu secretele care nu mai apucă „lumina zilei”? Se reincarnează! Se transmit mai departe. Au nevoie să se consume, să fie dezvăluite cuiva, unui grup, unui individ care știe asculta și, mai ales, știe cum să le mânuiască încât să nu-l contamineze. În caz contrar, secretele vor primi corp și persoană, vor crește, se vor face oameni.

Secretele rămase nedezvăluite renasc la nesfârșit pentru a fi împlinite într-o mărturisire finală, izbăvitoare.

Secretul nu dispare odată cu cel care l-a păstrat, ci se va perpetua, va căuta o nouă gazdă, va căuta să locuiască pe altcineva. Sau, în absența urmașilor, secretul va impregna obiectele, toate lucrurile dimprejur, iar când cineva le va atinge sau, pur și simplu, va respira în acel spațiu, îl va molipsi pe nesimțite. Acela va fi următorul împovărat cu o taină care nici măcar nu-i a sa.