De Françoise Sagan

 Am descoperit-o nepermis de recent pe F. Sagan, cam tot așa cum am dat peste Patrick Modiano, care mi-a trezit interesul doar grație unor reduceri de preț la unele dintre cărțile sale.

Alta a fost treaba cu Françoise Sagan - spre ea m-a condus pasiunea pentru Jean Seberg, actrița care o juca pe adolescenta din filmul Bonjour tristesse (1958) și pe care o regăseam cu plăcere, în tricoul ei marinăresc, alături de Belmondo, în À bout de souffle. Recunosc: de n-ar fi fost Seberg (foto), n-aș fi citit-o pe Sagan.

La fel, dacă Modiano n-ar fi apărut la 9,99 lei, nu l-aș fi citit curând. Și ce pierdere ar fi fost, în ambele cazuri!

Îmi dau seama că scriitorii inteligenți mă seduc în egală măsură ca scriitorii cu talent nativ, violoniștii după ureche. Marii „comentatori”, suferind de tentația „intelectualizării” la nesfârșit a unei scene (unii, pentru că n-au nimic altceva în minte, n-au imaginația faptelor, au doar talentul analizei, ca nimeni alții, al descoaserii sau pe cel al deconstruirii, al interpretării incontinente) și scriitorii care-s povestitori neîntrecuți, care se pricep să te vrăjească născocind și jonglând cu faptele brute.

Jó szomszéd

 Vecinul tușește prin pereți eu țip în extaz în timp ce ea încearcă cu mișcări amuzant-grăbit-precipitate să-i vâre pula la loc, la-la-la-la, ăst timp vecina naște scuipă copilul din ea printre pliurile grase entrejambiste.

Françoise Sagan: „(...) mirosul (...) încăpățânat al iubirii fizice.”

Văduva neagră a scării nu mai e neagră: totul a început cu părul, când a început să și-l platineze și apoi, tuns tot mai scurt. Văduva neagră a scării devine, încet-încet, un bărbat. Chiar și glasul broaștelor ori lătratul unor câini e mai plăcut urechilor decât vocea ei. Sau să scriu „a lui”? Văduvul negru se-mbracă iarăși colorat, ca o pizza hawaiiană.

Chemând toamna

A plouat, ne-a udat puțin, reîmprospătând mlaștina, întunecimea cafenie a ochilor tăi. Când folosim cafeniu sau maroniu, poezia se retrage, lăsând locul hohotului de râs.

Cu gândul frenetic la răchie, Savu scutură prunii, îmbrățișând riscul de a rămâne răstignit de trunchiul lor aspru

Citesc cărțile cu sufletul, căutându-mă pe mine în paginile lor, ecouri ale mele, fragmente din mine, amintiri insuportabil de frumoase, greșeli penibile, regrete, nostalgii. Citesc pentru a mă regăsi - să mă înțeleg, să rezonez, să-mi dau dreptate ori ca să fiu răscolit și pedepsit.

 În seara asta, ar fi putut veni toamna ori, cel puțin, s-ar fi sfârșit vara.

Morminți

 E o atât de mare cantitate de penibil în a participa la o înmormântare - familie, prieteni, familia prietenilor sau la înmormântarea ta! Ce să faci acolo? Deîndată ce ești văzut, zărit de persoana îndurerată pentru care ai venit la ceremonie, o să sufere și o să plângă și mai abitir (intenționat aleg acest cuvânt prețios, în memoria unui oarecare „alexandru” care râdea pe vremuri de mine, pe motivul real(!) că scriam „prețios”).

Nu faci decât să contribui, deci, la a transforma în ceva public ceea ce se presupune că orice om cu capul pe umeri și-ar dori să rămână intim. Cine ar visa, în condiții normale, să plângă în fața unei adunări de oameni?

oeillades

 În continuare, nu reușesc să citesc. Cu romanele lui Javier Marías, nu poți chiuli de la muncă, nu te poți bizui că vei mai trage o ochiadă către pagina la care ai rămas, îndată ce mai prinzi câte un moment liber. Ar fi o bătaie de joc: falsific cartea, rămân cu nimic din ea.

Totuși, Marías ne „ajută” să-i citim romanul, folosindu-se de subcapitole și, desigur, de capitole - secvențe mai ușor de urmărit, de menținut atenția asupră-le, mai înlemnitoare...

*

Prea ocupat cu a face planuri, ca să le mai și aduc la împlinire. Facerea planurilor îmi umple tot timpul, inclusiv duminica - zi deprimantă de odihnă & amăgire -, deci: când să mă mai și apuc de ele? 'Te drec'!

Nesimțire și porumbei pe acoperișul blocului unde mi se usucă cerceafurile fluturând pentru a se feri pe cât se poate de căcatul sacru al porumbeilor urbani ocrotiți de orice babă fără căpătâi în orice curte de bloc.

Citind, dăm tot timpul peste rânduri de vorbe greu de înțeles, de nepătruns, în atâtea cărți ce rămân parțial obscure pentru noi, dar pline de sens pentru cel care le-a pus pe „hârtie”!

Aud plânsetul unui copil. E un copil care plânge deznădăjduit, cu tonalitatea și tăria inconflundabile ale celor părăsiți sufletește, dar cu părinții lângă ei. Copilul neglijat.

Marías: „Copiii își petrec între femei primii ani din viață, suntem universul lor, singurul lor sprijin și aproape tot ce simt și văd.”

Via Crucis

 Tata este o cruce în cimitir, încadrată de-o bordură din ciment. Flori pe burtă, pe piept, pe cap. Mi-e „groază” să merg acolo. Nu groaza ca teroare! Un echilibru precar între refuzul de a crede că tata e acolo și adevărul că rămășițele lui sunt. Dar el, el nu-i acolo. Aș vrea să știu unde este sau să cred că se află undeva. Barem spiritul lui. Și că n-a devenit parte a Nimicului.

Vocile alienării

 Altă zi timișoreană supraîncinsă, dintr-un șir ce ne va deșira și-n săptămâna ce vine. Aerul e vâscos ca uleiul rânced și ars, folosit de prea multe ori la gătit.

Vocea - melodică, subțiată ca a plângăcioșilor de milă. Alint în voce. Infantilism. Cerșetoria mângâierii exclusive.

Lectura la Berta Isla (de Javier Marías) nu merge ca unsă, e altă carte, altă scriitură. Marías nu te lasă să-i aluneci peste text, te ține, te împiedică în volutele lui, executate labirintic în jurul câte unui moment, unei clipe, secunde, o etapă din viață, o trăsătură - fizică sau de caracter.

Nu-mi amintesc, i-am plătit vreodată tatălui meu o masă sau măcar o bere în oraș? Sper că da și sper că (e pentru că) am uitat.

Creionul

 Ceafa mea de creion ascuțit de prea multe ori, dunga rasă a părului, urechile, capul mare - între ele.

Jean-Bertrand Pontalis: „urmele lăsate de absență”

De notat aici că lectura din anii 1990 a cărții lui J.-B. Pontalis - Atracția visului - pe atunci, fascinantă pentru mine - în prezent, m-a lăsat aproape rece. Am rătăcit pe drum setea cu care sorbeam și absorbeam cândva cărțile de psihanaliză, chiar și pe cele dificile.

Gelos pe ceilalți, care mereu par să aibă mai mult timp pentru a fi ei înșiși & pentru a-și oferi bucurii (mai multă pricepere în a-și oferi plăcerile din care-i formată „marea viață”). Dar pot eu ști ce se petrece cu adevărat în viețile lor?

Toamna, școala, groaza

 Școală, înstrăinare anxiogenă, prilej de imputări disperate, abia reușind să le amortizăm cu micile zâmbete ale unei speranțe ce nu se bazează pe nimic concret, pe nici un plan (nu cumva să scriu „plan de viitor”!). Aveți niscaiva planuri de trecut? Vi s-a neîmplinit ceva anul ăsta?...

Cărți-împotmoliri - Proust, Gide. Și Marcus Aurelius, dar aici cred că vinovată e traducerea lipsită de adaptare.

Mă surprind încântat, câteodată, de felul cum urăsc. Ceilalți se amuză, neluându-mă 100% în serios. Ura mea furibundă a devenit o trăsătură de caracter, o marcă proprie, un semn de recunoaștere a „condeiului”.

Visul poate fi un simptom, însă un simptom ce poate vindeca. Simptomul ce, manifestându-se, vindecă. Simptom = simt omul (limba bătrână).

Interpretarea înseamnă îndepărtare. Desfaci ceva în bucăți și apoi iei distanță, ca să privești întregul așa, demontat. Dar, făcând pasul în spate, tentația interpretării nesfârșite - în timpul căreia psihicul se excită observându-se pe sine raționând - este enormă!

Bine-mi pare

 Se apropie toamna. Cu pași mici, vine tiptil, bineînțeles că nu „se simte”, dacă e să te iei după sufocarea de afară. Dar a apărut ceva în aer, o anumită rezonanță a sunetelor, un parfum de solitudine - seara - un ecou îndepărtat al zgomotelor din apropiere - ce nu poate fi decât chemarea de sirenă a toamnei, ieșită din gura ei căscată, înțepenită într-un strigăt îngrozit, cracii ei desfăcuți, peștera pizdei acestui anotimp zis al belșugului, al bilanțului, al morții aparente - a-mor-ți-rii - care curând va înghiți totul.

Căldură mică

 Simt căldură și nervi, în funcție de ce-mi arată aplicația meteo. Mă uit în aplicație, îmi spune că sunt prea multe grade afară pentru a deschide fereastra, o cred și n-o deschid, preferând să zac în îmbâcseala oxigenului insuficient.

Cedez, după un timp, deschid, întind nasul ca să amușin cât de cald e, e cald!, las geamul deschis și chiar se face respirabil în casă. Așa că, acum, geamul stă crepețit, aud un câine ce latră tânguit, cu ecoul aferent serilor de august, aud (vag) copiii și pe idioata aia care, de la o anumită oră se declanșează și începe să-și întrebe nepotul (care în veci nu răspunde) dacă vrea „să mergem acasă”. Mereu, același ritual epuizant, nu știu de ce-mi pasă mie, nu la mine au venit, nu vine nimeni la mine, nu-s o persoană ușor frecventabilă, nu plac pe nimeni, prea puțini îmi plac.

Vis e ăla din care te trezești (Raymond Carver)

 Cărți. Exigența de cititor îmi crește odată cu indispoziția - merg mână-n mână. Indispus, resping cu o mai mare ușurință ceea ce-mi displace. Sunt mai puțin îngăduitor cu poticnelile formulistice, cu prolixitatea, cu traducerile  în română aproximative.

Cărți începute, peste tot: Ineu, Tim. Întoarcerea fizică la lucru. Nu îmi e teamă de lucru, mi-este de oameni și de tot căcatul pe care sunt dispuși ei să-l mănânce pentru a „promova”, pentru a câștiga un ban sau o funcție în plus. Mi-e teamă, cel mai mult, de reacția mea la ei, observându-le trucurile, lingușelile, disocierea. Greața venită din viscere.

Angajatul prostituat, simulând bucuria, simulând plăcerea implicării. Să mă întorc în mijlocul lor. Degradare. Munca degradează, nu înobilează (a înobila, cu un n).

La furat de timp

 Toate ferestrele închise, storuri ori perdele trase, o liniște groasă afară, mașinile s-au rărit, puțină lume circulă, niște turturele, vrăbii, dar peste toate se aude căldura.

Pierderea timpului ar trebui amendată aspru. Furtul timpului, măsurat în cărți necitite. În drumuri nefăcute. Drumuri pe care n-ai apucat. Timp furat de sub nas; el curge mai repede când privesc în altă parte. Sau când încerc să adorm și nu dorm.

fata & reverul

 Poate că fericirea stă pitită în clipa aia în care îți dai seama că ești nefericit și începi să faci ceva cu tine, cu viața. Un fel de parafrază sălcie după o idee de-ale lui Camus, din Fața și reversul.

El spunea altfel - „Da, poate asta-i fericirea: mila pentru propria noastră nefericire.”

„Și iată cum cortina de obiceiuri, țesătura confortabilă de gesturi și de cuvinte sub care inima ațipește se ridică încet, dezvăluind chipul palid al neliniștii.” (Cu moartea în suflet/Fața și reversul)