Povestiri din criptă

 Mă exasperează umezeala asta continuă, întunecările astea brutale în miez de zi. Mă țin în casă mai mult decât frigul. Refuz invitații, amân autoinvitații.

Nici nu concep să ies. Îmi imaginez doar cam cum ar putea să arate centrul Ineului, seara, pustiit și drăguțel ca un cavou confortabil, mic și kitsch. Nu-i vina orașului că a ajuns complet depersonalizat, mutilat de demolările comuniste - ca să se facă loc, sub ceaușism, blocurilor pentru militari & familiile lor. Kitschul a venit recent: prin termopanizarea generală, monumente din ghips, neîntreținerea puținelor clădiri vechi și alegerea unor culori nefericite.

Am visat că căcatul de pasăre de pe mașină coborâse până la un nivel la care nu mă mai deranja vizual.

Omul cu iluzii

 Franz Ruppert - „Nu are nici un sens să le atragi oamenilor atenția asupra iluziilor lor, atâta timp cât nu simt ei înșiși nevoia și necesitatea de a-și pune sub semnul întrebării opiniile și modul de a acționa. Chiar și atunci când aduci cele mai bune argumente cuiva care are nevoie de iluziile sale pentru a nu-și conștientiza starea interioară, dureroasă și complicată simbiotic, reacția va fi, de regulă, cea a unei împotriviri vehemente.”

Traumă, anxietate și iubire*

 „Cu cât se simte un copil mai sigur în preajma mamei sale, cu atât mai mare este perimetrul său de acțiune și cu atât mai curios este el de tot ce se întâmplă în jurul său.”

În caz contrar, rămânem în permanență agățați de poala mamei, urmărind-o peste tot, nelăsându-ne duși nicăieri departe de ea, chiar și temporar, oglindindu-i stările, sondându-i pănă la epuizare intențiile, încercând să i le anticipăm.

Mai târziu, toate astea vor fi rejucate, cu același dramatism și resimțite cu exact aceeași durere, în cuplu, în relație cu partenerul.

„Cine așază, ca persoană adultă, un alt om în centrul vieții sale, în locul propriei persoane, trebuie să se aștepte la următoarele consecințe:

• Devine dependent de acest om și trebuie să se adapteze la nevoile și concepțiile lui
• Așteptările lui exercită o presiune enormă asupra acestui om
• Nu-și consideră propriile nevoi suficient de importante
• Nu are încredere în propriile capacități
• Nu preia răspunderea deplină pentru propria viață.”

______________

* Franz Ruppert - Traumă, anxietate și iubire, Ed. TREI

Miere de stupoare

 Cu stupoare și bucurie pentru dânșii, constat că și copiii de neoprotestanți au voie să se joace în zăpadă. Doar că ei nu fac om de zăpadă, ci Domn de zăpadă.

Ceai în Sahara - revizitat

 M-am întors de la ceai cum am plecat, poate ceva mai înmuiat de ploaia asta (zilnică) și cu mai puțini bani în cont.

Dacă vei aștepta la nesfârșit momentul „oportun” pentru a-ți bea ceaiul în Sahara, vei rămâne pe veci mereu nostalgic, fără a mai ajunge vreodată să-ți iei ceaiul în Sahara.

Așa că, renunți la toate prejudecățile și pretextele ce te opreau, abandonezi toate scuzele, lașitatea, și pornești, chiar fără un ban în buzunar, spre ceaiul acela care te așteaptă în Sahara.

De vei amâna prea mult să-ți iei ceaiul în Sahara, va trebui să te mulțumești, în cele din urmă, cu o ceașcă plină cu nisip.

Ceai în Sahara (The Sheltering Sky) - o capodoperă ce n-a primit nici un premiu, la vremea apariției sale.

Port și Kit (personaje principale) - două singurătăți cărora, cândva, li s-a părut, pesemne, că-s compatibile. Port, sperând să fie „absolvit” sufletește de peisaj, de geografia care-l pasiona atât.

Ceai în Sahara - o călătorie imposibilă. Ori: planul unei călătorii imposibile.

„(...) o nouă călătorie imposibilă care, în cele din urmă, devenea uneori realitate.”

Efeminare

 Cu mâinile alea atingi numai femei, cărți, pahare. Dacă ați observat o anumită delicatețe efeminată a bețivului... Așezat picior peste picior, gambele lipite, coapsele strânse, un pic înclinat înspre genunchi, uneori își cuprinde genunchii încrucișați cu palmele, are gesturi largi, tacticoase când fumează, scutură scrumul cu lovituri rare, precise, audibile, în corpul țigării. O adevărată cucoană.

„melci care mor lingându-ți tălpile goale”*

 La fiecare final de an, încercăm adesea să găsim consolare în trecut - resuscitându-l, îl reconectăm la aparate, iar el începe să respire din nou un aer mumificat, rezonanțe vechi, ai fi zis: uitate.

Mai am vin în pahar, în apartament s-a încălzit și miroase familiar a umezeală, de la infiltrații. Această prezență îndepărtată ce aduce o artificială bucurie. „Intenția în sine este un act al speranței.” (Toma D'Aquino)

Ca de obicei, prelungesc seara de duminică, ochi de nisip, pastila gândului, rucsacul cel mare și gras din dulapul plin de rufe. În pat, mă vor aștepta Pleșu & Liiceanu pentru o lectură  de câteva minute. Dâre de melc.

___________

*Alex Leo Șerban - Alte camere, alte glasuri de ieri, 2011

Anxietatea și anxietățile ei

 Atât de obișnuit cu stările anxioase, încât o zi fără anxietate mă face anxios.

Ceva nedeslușit, amenințător, trebuie că se coace sau se petrece. Ceva tot o să iasă la iveală, până la urmă, din liniștea asta prevestitoare. Iar la mine, ajung doar undele. Doară nu eu am inventat „liniștea rău prevestitoare”. S-au prins și alții înaintea mea, asociind liniștea cu furtuna sau cu reaua prevestire.

Anxiosul se neliniștește când larma gândurilor dispare; lipsesc obișnuitele ruminații zilnice, ispita nesfârșitei analizări a orice. O zi în care nu „analizez” nu poate decât să mă neliniștească. Un ritual - ca mantrele, mătăniile, rugăciunile cărora cei credincioși li se abandonează încă de la primele ore ale dimineții. Prin interpretarea continuă, mi se pare că orânduiesc ziua, îmi stivuiesc așteptările cu privire la principalele ei momente pe care am o greu de stăpânit trebuință de a le anticipa.

Anticipând acele „momente” ale zilei, iar ele neîmplinindu-se, mă regăsesc constrâns să analizez până la eroziune neîmplinirea lor, mai ales partea care - îmi închipui - a depins de mine.

Anxiosul colectează afectivitate ca plantele din deșert roua - din ceea ce nu se vede. Cât timp „ceea ce nu se vede” își manifestă într-un fel prezența, iar terminațiile mele simpatice o percep, asta poate decide frumusețea zilei și clipei respective, mersul și deznodământul lor - un suflet un strop mai împăcat la orele culcării.

O altă zi rotundă

 Pășesc pe rotunjimea fiecărei zile ce se rostogolește sub talpa mea, făcându-mă să cad, trântindu-mă la pământ cât sunt de lung, și nu prea sunt.

Captiv în casa scării, o scară ce duce către nicăieri, o ușă asemeni altora, uși ce nu se deosebesc între ele, nu se deschid, poate n-au nimic dincolo, uși de butaforie, decoruri tv de altădată, praf, rămășițe ale programului de revelion cu „vedete” de talie locală și glume înțelese doar de ai noștri.

Urc și cobor, cobor și urc treptele, precipitat de teama din suflet, nu din grabă, nu alerg, urc și cobor, epuizat de absența unei sosiri, de negăsirea unei uși care să se deschidă.

O seară concretă, păzită de un mascul vigilent cu mișcările altora și neatent la propriile fapte. Masculul umple scara, postat acolo, o umple și atunci când nu e prezent, amenințarea mută că ar putea apărea oricând.

Masculul cel neglijent cu sine, hainele lui ponosite simbolizează cât de bine-i el instalat în confortul domestic (încât, de-acum, își permite să arate neîngrijit, să se ignore pe sine, tot ce a avut de cucerit în viață a obținut, nu mai rămîne nimic pentru care să lupte).

Scopul prezentului este să-și păzească avansat, pe scară, deci afară din casă, cuceririle, obișnuințele, acumulările de-o viață. Iese din casă într-o ofensivă pasivă, defensiva avansată a bărbatului în capot care nu va renunța cu ușurință la ce are.

What The Living Do

Puțini sunt cei care ajung să ne cunoască cu adevărat. Murim și ne trezim că n-a știut nimeni cine am fost. Unii n-au răbdarea să-și cunoască apropiații ori apropiații lor n-au știut să li se înfățișeze - s-or fi exteriorizat cu șchiopăteli, le-o fi fost teamă să se dezvăluie.

Cel mai adesea, totuși, e din cauză că n-avem răbdare. Nerăbdarea ne ocupă mult timp, sunt telefoane de frecat până la înroșire, trebuie aerisită casa, vin oaspeții, trebuie serviți, avem de pregătit diverse pentru a doua zi, dormim, ne refacem sinapsele înfundate, avem reverii diurne, timp în care pierdem noțiunea timpului. Bem, mâncăm, înghițim, facem baie.

Suntem prizonierii propriilor fantasme. A-l cunoaște în profunzime pe celălalt ar însemna să-ți părăsești niște clipe fantasmele, slăbit cum ești, muncit de ele.

Să-l vezi pe celălalt neatins, nealterat de fantomele trecutului tău - imagini, chipuri și gesturi suprapuse peste alte chipuri. Neputința de a mai repeta cu altcineva anumite cuvinte.

Carcasă fără rezonanță

Ce-i adevărat din tot ce visez? Visul, el singur! Visul, cu părerile lui, visul - întorcând pe dos dispoziția unei zile întregi, influențând-o de acolo, din mormântul lui, din cimitirul de vise.

Iarna - burete de ceață, burniță, nimicul solidificat, așteptarea disperată a unui tren anulat, șezând pe bagajele ce conțin haine deja vechi, învechite și uzate de așteptare, demodate, nepotrivite sezonului.

Despărțirea care este iarna, zid imens și opac ce se ridică cu o răbdare satanică, începând din noiembrie.

Narcisicii noștri perverși

 Printre multe altele, ei se tem de cărți, manifestând o tremurândă neîncredere în acestea. Cărțile citite de partener(ă). Motivul lor ascuns e acela că sunt conștienți că lectura îți poate pune „în mână” uneltele gândirii cu propriul cap.

Disprețul spăimos față de cărțile tale este singura (sau ultima) dintre apărările lor. Cărțile, lectura sunt suspectate că aduc cu ele deschiderea minții. Trezirea. „Tu m-ai trezit!”

Ferestre către lume, dar și către sine, narcisicii le vor zidite, arse, distruse, inaccesibile. „Mi-e ciudă că citești!” „Sunt complet devastat când nu-s eu Supremul.”

Acum te ridică-n slăvi narcisicul, seara - te denigrează pentru a te dezintegra psihic. Bucățele te face. Ca să nu te mai poți recompune în veci. 

Cărțile îi amenință, sunt percepute ca o alternativă la ei, la atotputernicia și omnisciența lor, ele fură părți însemnate din atenția totală pe care narcisicii și-o revendică.

Orice adiere mai rece dinspre persoana iubită - un prilej de catastrofă. Deznădejde, invective, furie, implorări, cerșetorie emoțională.

Sau tocmai am schițat un borderline? Nu știi niciodată cu astea, sunt prea „fluide”.

Nivel înalt

 Liiceanu & Patapievici, în vizită la Ineu, noaptea trecută. Liiceanu se prefăcea încântat și nerăbdător să-mi afle opiniile despre el, Patapievici mă lăuda, stând noi trei la masă, într-un mod deșănțat ce-mi provoca o insuportabilă stânjeneală.

Erau amândoi oaspeții mei, în casa noastră, ca atare, considerau potrivit să mă tămâieze.

Înainte de a se ridica să plece, am remarcat cu-o milă amestecată cu dezgust că ambii au șosetele rupte, lăsând la iveală degetele de la picioare - groase, descuamate, ciupercoase. Sunt îmbrăcați în ținută de cocktail, doar că aveau șosetele rupte în picioare, cu degetele la vedere.

Neexistând taxi în Ineu, urma să-i trasnport eu (undeva). Urcă singuri în mașină. Patapievici îi pornise motorul și reușise s-o lovească ușor la bara frontală de protecție, spărgând plasticul ăla.

Liiceanu îmi cere sfatul despre ceea ce ar mai trebui să scrie în continuare. Îi răspund: să facă mai multe interviuri. A părut măgulit. I se luminase chipul, tototdată minat de un licăr condescendent, răutăcios.

Cei doi se purtau ca și cum ar fi rămas înzăpeziți sau sinistrați la Ineu și ce să facă și ei, trebuia să intre în vorbă cu gazda, dar li se ghiceau lesne sila și sentimentul de superioritate.

Ridicându-se, așadar, ca să plece, pot vedea cât de ponosiți erau - purtau acele haine, odată bune și scumpe, acum uzate, în care se străduiau prea tare să pară demni.

Disprețul râvnirii

 Îi disprețuiam pe părinții-copiii care-și spuneau cu atâta lejeritate „te iubesc”. Consideram că-i siropos, dulceag, grețos, dar - abia acum îmi dau seama că - n-o credeam. În sinea noastră, eram invidioși pe ei.

Mai obișnuiam să ne amintim unul altuia că părinții noștri nu ne laudă niciodată. Pentru noi, lipsa aprecierii deschise din partea lor era standardul. Așa am ajuns să-i disprețuim pe cei care își ridicau în slăvi copilul. Asta ni se părea dezgustător. Dar eram doar geloși.

Cum, atunci, să nu visez gelozia? Abandonul. Atâtea șanse scăpate printre degete.

Christine Ann LAWSON - A o înțelege pe mama borderline: „Copilul trebuie să se separe de mama lui pentru a supraviețui, dar această separare este o amenințare pentru mamă.”