París no se acaba nunca*

 Unele adevăruri pot fi spuse (sau înfățișate) și înțelese numai prin mijlocirea artei (literatura cuprinde omul mai bine decât teoria seacă psihologică; muzica îl exprimă ca nici una dintre arte; sunt atâția artiști care pictează lăuntrul uman mai „precis” decât orice ecografie; parabolele lui Isus).

„Gândiți-vă care pot fi temeiurile de bază ale disperării! Fiecare dintre voi aveți unele proprii. Vi le sugerez pe ale mele: volubilitatea iubirii, fragilitatea trupului, copleșitoarea meschinărie care domină viața socială, tragica singurătate în care, în fond, trăim cu toții, necazurile prieteniei, monotonia și sensibilitatea care însoțes cobiceiul de a trăi.” //*Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfârșit (link)

 Roman eseistic despre un tânăr care, încercând să devină scriitor, scrie o carte despre cum să devii un scriitor, timp în care chiar devine unul, scriind...

Vă e cunoscută neplăcuta impresie că romanul a fost scris de traducător? Mi s-a întâmplat adesea - cu Iulia Gorzo, dar nu numai. Sau re-scris. Bun, într-un fel, orice carte este re-scrisă de traducător, dar aici mă refer în special la șarjele nepermise, la a-și face de cap (lexical) pe seama textului de tradus = a-l falsifica puțin, ca să strălucești tu.

Lenea de a trăi

 Dincolo de lene, pudoare sau morală, cred că lenea e cea care ne „împiedică” să ne trăim viața. Sigur - când „lenea” nu-i, în realitate: depresie, devitalizare, deznădejde.

 André Gide, Jurnal - „M-am simțit întotdeauna blocat de scrupule și de teama de a nu-i răni pe cei pe care îi iubeam (...).”

Se tot afirmă, se tot aude, de ici și de colo, „generația asta/generația cutare n-are nici un crez”. De ce ar fi musai să ai un crez, întreb? Crezul e, cel mult, acela de a-ți trăi zilele una după alta, de a avea destulă forță să deschizi ochii dimineața, să respiri ziua ce ți s-a dat, ziua ce te așteaptă, proaspătă, curioasă de tine - ce ai de gând cu ea, virgină cum e?

Crezul = a nu ajunge să-ți dorești moartea, a nu ajunge să te temi de viață și, în felul ăsta, să nu mai apuci să trăiești nimic - sociofob, mizantrop, germofob, ipohondru.

Ernst Jünger: „Melancolia, plictisul, dezgustul sunt forme ale spaimei, ale spaimei de moarte.”

Ca să ieși din cartier

 Să mă plimb lent printre copaci, ating scoarța lor, aștept ca ei să simtă și, probabil, să răspundă. Nu mă îndoiesc că arborii/pomii simt când sunt atinși, dar nu cred că răspunsul lor e imediat, sunt ceva mai puțin repeziți decât noi.

Cearcănele mari, extinse până la mandibulă, sprâncenele bogate, prelungite către liziera de păr a tâmplei - salvează întregul. Din profil.

Nu te mai preface că te cauți după rest!

Am tot avut grijă să-mi menajez auzul. Să „dau muzica mai încet” pentru a nu rămâne surd înainte de 50. Ce importanță mai are? Asta e cam tot ce mi-a rămas: auzul, selectivitatea, gustul.

Ridicarea greutăților. De pe suflet

 (Con)vorbitul incontinent e cea mai mare tâmpenie - secătuiește mintea și trupul pe termen lung. Sau, te pomenești că o fi având și un efect bun? Epuizarea aia ca una post-coitală în timpul căreia nu mai simți nevoia să faci ceva creativ solicitant intelectual de parcă toată rezervele de inteligență ți s-au slobozit în respectivele interminabile convorbiri sterile. O binevenită pauză de la mestecat gânduri?

Noi nu mai vorbim despre ceea ce ne frământă! Cum să-ți ridici o casă cât mai ieftin nu este o frământare reală. (De câte ori nu plonjezi, fără să te asiguri, în construcția unei case pentru „a scăpa” de neliniștile tale reale, doar momentan înăbușite? Ghilimele, din cauză că nu scapi, de fapt, niciodată. Doar te minți.)

Sălile de sport. Turme de indivizi umani care pedalează în gol înspre moarte. Ei jură că gonesc, imobil, către sănătate, însă țelul lor este acela de a muri sănătoși, intacți. Nu cumva să mori bolnav! Decent este să mori sănătos, pentru asta e sala.

„Băiat bun”

 Unii oameni sunt „buni” fiindcă sunt, de fapt, lași. Bunătatea lor este o formă subtilă de anxietate socială. Teama de excludere. Ca atare, ei sunt „buni” cu prețul de a-și reprima fireasca (pentru oricare dintre noi) latură întunecată. Pot prosti zeci de oameni cu „bunătatea” lor, băieții ăștia săritori, mereu la dispoziția cuiva. Ce băiat bun! N-ar călca pe dinaintea ta!

Agresivitatea pasivă e cea mai răspândită variantă de „bunătate”. Strânge-i cu ușa pe „pasivi” - vei vedea cum partea lor întunecată (pănă și ei au una) și limba șuierător-reptiliană li se arată în câteva clipe.

*

De câte ori am visat că fusesem condamnat și închis! Închisoarea propriilor mele alegeri lașe și proaste, dar și închisoarea în care mă aruncase modul de educație familială ce mi-a fost aplicat. Închisoarea „valorilor” asimilate cu ajutorul pâlniei, în copilărie.

Educația ce strâmtează viața, făcând-o irespirabilă, pe alocuri, rupând-o pe la cusături după 30+ - când „refulatul” se întoarce cu puteri înzecite. Familia care te trăiește încă, la mult timp după ce te credeai eliberat, emancipat de ea.

*

Senzaționalul obosit din publicațiile românești. Analizele lor sunt precare, încropite - mestecă & rumegă aceleași lucruri, aceleași (puține) idei.

Cuvinte pe care le tot repet

 A fi comunist nu te ajută să nu mai simți singurătatea, pofta de carne de vită sau dorul de ducă. La fel, naționalismul nu te scutește de a îmbătrâni.

Lost in Translation (filmul) - erotismul suicidar al plictisului.

K. O. Knausgaard: „Aproape toate visele mele se petrec în locuri de unde am plecat cu mult timp în urmă, ca și cum aș fi lăsat acolo ceva care n-a fost niciodată dus la bun sfârșit.”

 Seară, toamnă. 18 gr C îmi par mană cerească. Când scriu „mană cerească” pe telefonul „isteț”, el mă corectează cu „mână cerească”. Seară devreme. Nopți chimice. Frământări, imputări, vinovății invocate și trezite la ceas de culcare. Adorm târziu. Noaptea trece cu repeziciune, ca un suspin. Vinul alb îmi deșteaptă taninic senzația iubirii și a dorului.

Omul cu cheile. Omul cu chelie.

Gabby Petito*

 În legătură cu dispariția americancei Gabby Petito, ucisă de iubitul ei și găsită în 2021: de reținut cum, încă de la început, pe când nu se cunoșteau multe detalii despre împrejurările crimei, eu căutasem în fizionomia partenerului ei semnele psihopatiei ucigașe. Până să mă dumiresc, dispăruse și el, fugar din fața autorităților, dat în urmărire generală în SUA.

Iar în prezent (textul ăsta e scris în 2021), semnele acelea pe care le cercetam avid pe chipul lui încep parcă să apară, să se îngroașe, odată cu dovezile despre relația lor toxică, abuzivă. N-aș crede că ea era mai echilibrată mintal decât fusese el, mais quand même... Asta nu justifică niciodată crima.

El, „băiatul bun”, are același chip ca înainte să fi devenit principalul suspect. La prima vedere, băiat de treabă, pașnic, ca toți narcisicii perverși, probabil un seducător experimentat din pruncie, mitoman și fantast. Un tânăr, la începutul vieții. Fără păr pe cap = chel, dar frumușel. Fetele sunt adesea înnebunite după ăștia - șarmanții suferinzi, cu sprâncene groase și ochi curgători, „plini” de hău în lăuntrul lor.

Potențiala psihopatie îi sălășluiește în ochii aceia mari ai lui - bovini, prefăcuți, plângăcioși și întunecați, buni de iubit fără suflu de către mamă, mătuși, bunici. Ba plângea, ba urla la Gabby (conf. scrisorii ei către el), presupun că găsea motive de gelozie - băiatul de căcat - în orice activitate independentă a fetei, asta când nu punea în scenă neobosite sesiuni de „anulare” și diminuare a ei (rezultă din propriile lor filmări!). [Cunosc câțiva pleșuvi de teapa asta, imploratori de milă maternă, fără omucideri la activ, dar făcuți pe același calapod.]

Notez astea mai mult în treacăt, pentru a (re)marca felul cum ni se deformează percepția asupra cuiva pe măsură ce faptele (și media) îl acuză. Chipul însuși al acuzatului pare să sufere modificări, satanizându-se sub pecetea prezumptivei vinovății.

___

*Documentar disponibil pe HBO MAX.

Apropo de nimic* + bucăți

 *Woody Allen - „Scriu toată ziua și, de obicei, scriu cel puțin o parte din fiecare zi a săptămânii. Asta, nu pentru că sunt dependent de scris, ci fiindcă scrisul mă împiedică să mă confrunt cu lumea, unul dintre lucrurile care-mi displac cel mai mult.”

Am moștenit arta japoneză a caligrafiei.

Viață anostă, plină de bucurii.

Scriu de mână ca un floretist schizoid.

Își pierduse copilăria la câteva străzi de mine.

*

Încep cărțile cu maximă curiozitate și cu plăcere, dar mai încolo, înaintând în ele, chiar dacă sunt din cale-afară de frumoase și acaparatoare, mă surprind citindu-le înverșunat, parcă înciudat că nu se mai termină odată! Așa și cu autobiografia lui W. Allen  - care e savuroasă și mă interesează în cel mai înalt grad.

A se arunca după folosire

  Sunt profund marcat de îmburghezire și lașitate. Îmburghezirea a fost încă de la începuturi o fabrică de nevrotici, inepuizabilă sursă de muncă și de consistente venituri pentru psihoterapeuții vremii. E atunci când, instalat într-o relativă bunăstare materială, se declanșează, rupând barierele, confictul dintre vechile vise și aspirații, obligația de a munci neîntrerupt și de a face bani și o copleșitoare senzație a ratării.

Care să fie antonimul (sau corespondentul referitor la femei) al lui a îmbărbăta? A înfemeia? Poate a afemeia.

I-am spus cuiva mai demult că, dacă vrea cu adevărat să știe ce mai fac, să-mi citească (să-mi ia pulsul din) însemnările de pe blog. Eram supărat și dezamăgit, țin minte. Blogul e ziarul cotidian/lunar al sufletului meu, el atestă ce și cum simt, curenții sufletului și ai minții, mai ceva ca un act legalizat.

Calendabru

Luminile se sting în jur, luminăm doar noi. Perdele de lumină prin care nu poți pătrunde (sau ieși) dincolo, în întuneric; întunericul nu poate pătrunde la tine, la voi. La noi, căci voi suntem noi.

Cutreier fără țintă peste suprafața lucrurilor, dar Duh nu sunt. Ling funduri de pahare, bag limbi pe gâtul sticlelor. Țuica te face om. Sau ne-om. Trebuie, în orice caz, să treci prin proba țuicii... Nimic nu poate ține locul răchiei, rachiului. Dar răchia poate ține locul multor cele, chiar și trăirii însăși.

Bere, pantaloni scurți, piei nespus de bronzate ori străveziu de albe, însă frumoase, netede, tinerești. Soții îmbufnate, mame stafidite, alergând învinse după copii. Un burger puțin rânced, nici o carte. Să nu uiți!

Să scrii despre persoane reale este un eșec al imaginației. Idee preluată-n zbor de la John Irving.

Partea leguminoasă a ușurătății

 Ocupați cu iubirea și cu deznădejdea, încărunțim.

E larmă-n capul meu - imagini, fețe, mici scene, pași peste frunze & pete de zăpadă, împingeri flirtoase, frânturi de trecut, toamne consistente, semnificative, umblări, pași în tăcere, gândind ce-ar fi mai potrivit să spun, mai bine tac, chinul de a găsi spusa cea mai grea de înțelesuri, cea menită să zăbovească în minte până mâine și să „producă efectele” magice cu eliberare prelungită.

Din cauza lui, a trecutului luminos, blând, auriu, nu pot urmări atent frazele deloc complicate ale cărții pe care-o citesc.

Citesc fragmentar din John Irving, păcat, e o carte cu care să zăbovești în hamac până la uitarea de sine - uiți unde te afli și, eventual, ațipești fără să știi când, cartea căzută pe piept.

Vieux anniversaires!

 Teama de îmbătrânire - miezul crizei de vârstă „mijlocie”. Nu ești încă bătrân, nici mult nu mai ai, dar trăiești cu nespusă luciditate momentul, anticipând mintal ceea ce bănuiești (și te temi) că urmează.

Teama asta de ceea ce-ar putea să vină paralizează voința de a-ți mai duce zilele. Astfel, înlemnit în angoasă, chemi și-ți inoculezi mai devreme bătrânețea împotriva căreia - la nivel psihic, deci într-un fel imobil - „lupți” cu atâta spaimă. 

Nevrotic fiind, teama de apropierea morții te împiedică să trăiești. Îți fură mai toată plăcerea vieții.

Dar mai locuiește acolo și o nevoie obsedantă de a mai gusta o dată din toate cele aparținând existenței, extravaganțe, mici sau mari bucurii ireverențioase, haine, adicții; să-ți iei din durerea pricinuită de Altul plăcerea de a simți că ești viu. Să suferi, să te doară intangibil sufletul, să fii tratat fără cruțare, apoi iertat, futut la marginea patului, stors, dorit din nou, alungat din nou, dorit cu totul și deloc.

Vopseluri în păr, smulgi sprâncenele albe până ți se răresc amenințător și obții o expresie ciudată, de alien, de pervers ori de monstru în devenire, sprâncene ciuruite, blonzii, pleoapele căzute, pete, piele ce nu mai răspunde cu fermitate atingerilor.

Nostos & algos

Tot ce, aseară, încercasem să păstrez în afara câmpului conștiinței a năvălit în psihic cu forțe înzecite, astă noapte. 

Aveam oroare de venirea toamnei (eram învățător/educator), din cauza pustiirii orașului de toate fețele interesante - fetele. Toată suflarea avea brusc altă ocupație, departe de casă, iar eu nu-mi mai găseam rostul local. Neîndrăgostit și singur - așteptând doar dimineața, seara...

Proust: „Am simțit în fața ei acea dorință de a trăi ce renaște în noi de fiecare dată când recăpătăm conștiința frumuseții și a fericirii.”

Cinema futut ca să mă lase însărcinat? Și nu doar că m-a futut, cinema și însămânțat, ejaculând în plin, în perioada mea fertilă.

De Françoise Sagan

 Am descoperit-o nepermis de recent pe F. Sagan, cam tot așa cum am dat și peste Patrick Modiano, care mi-a trezit interesul grație unor reduceri de preț la câteva dintre cărțile sale...

Alta a fost treaba cu Françoise Sagan - spre ea m-a condus pasiunea pentru Jean Seberg (foto), actrița care o juca pe adolescenta din filmul Bonjour tristesse (Otto Preminger, 1958) și pe care o regăseam mereu cu plăcere, în tricoul ei marinăresc, alături de Belmondo, în À bout de souffle (Jean-Luc Godard, 1960). Recunosc: de n-ar fi fost Seberg, n-aș fi citit-o pe Sagan.

La fel, dacă Modiano n-ar fi „apărut” la 9,99 lei, nu l-aș fi citit prea curând. Și ce pierdere ar fi fost, în ambele cazuri!

Îmi dau seama că scriitorii inteligenți mă seduc în egală măsură ca scriitorii cu talent nativ, ca violoniștii după ureche. Marii „comentatori”, suferind de ispita „intelectualizării” la nesfârșit a unei scene (unii, pentru că n-au nimic altceva în minte, n-au imaginația faptelor, au doar talentul analizei, ca nimeni alții, al descoaserii sau pe cel al deconstruirii, al interpretării incontinente) și scriitorii care-s povestitori neîntrecuți, care se pricep să te vrăjească născocind și jonglând cu faptele brute.