Viața la hotel

  Ploaia asta și vremea cenușie mă determină să-mi doresc să mă fi aflat într-un loc necunoscut, oraș străin mie, hotel impersonal (ca toate) - pe care să le fac ale mele, să mi le apropii, împrăștiindu-mi lucrușoarele peste tot: încărcătoare, pachetul de șervețele pentru plâns incontinent, ochelarii de soare și de vedere, jurnalul, cartea pe care o citesc.

Necunoscut, să n-am cui adresa un cuvânt, să vorbesc numai cu chelnerul, cu barmanul, cu femeia de serviciu sau cu recepționerul îmbufnat...

Amabilități și zâmbete din vârful buzelor. Te pricepi la astea, nu-i așa? Să tac mult timp, până la suprema răgușire, să citesc așa ascuns, iar cartea aia să-mi devină prietenă, iubită, cel mai apropiat lucru din viața mea, martor al solitudinii mele căutate.

Timpul chiar rezolvă multe. Totuși, nu pe toate. Există și dureri foarte rezistente - la substanțe, la amăgiri, la mințiri de sine, la trecerea timpului. Anii doar se stratifică peste ele, înăbușindu-le temporar, dar ele nu trec, rămân îngropate adânc, putând țâșni oricând - din nou - poate cu aceeași intensitate ori cu una mai amplă, cât să te clatine puțin sau să te deraieze complet de pe o cale prea bătătorită...

Proustioare

 Să trăiești singur, din iubire pentru celălalt.

Proust: „Poți avea o anumită înclinație pentru cineva. Dar pentru ca să se dezlănțuie acea tristețe, acel sentiment al ireparabilului, acele neliniști ce pregătesc iubirea, este nevoie (...) de riscul unei imposibilități.” (La umbra fetelor în floare, Ed. ART)

E frig, seminoros. Aud o „drujbă” afară. Mă învelesc în Proust ca-n plapumă, mă încânt cu el și mă las rece, în egală măsură. Stăruința lui asupra unui detaliu ce mie îmi pare futil.

Venera - riscul unei imposibilități

 Venusiana, degrabă mânioasă că nu-i îndeajuns venerată. Bun titlu de tabloid! Eu o să fiu pe veci prea literar pentru un ziar și prea jurnalistic pentru (a face) literatură. Ofticată că nu-ți cad pradă gleznelor, ceea ce constituie un fals în declarații. Cine ți le-a iubit mai mult? Sărut urmele tălpilor ei, ca Nichita, lăsate pe linoleumul învechit din bucătărie.

Că nu te venerez... Dar există atâta nebunie în venerație! E un așa orgoliu supradimensionat în a căuta să fii venerată (și a te alimenta cu asta). Știind(?) bine că obiectul venerației cuiva nu-i niciodată unul corespunzător realității - e plăsmuire, e o fantezie.

A te simți venerat(ă), însă, îți poate asigura niște depozite consistente (și compensatorii) de stimă de sine - enorme și, în aceeași măsură, rapid epuizabile.

Scopul: nu neapărat acela de a afla (ce e) iubirea, nu acela de a trăi în armonie cu un el potrivit, ci acela de a-l subjuga pe el, de a-l face sclavul frumuseții și al farmecelor tale. Farmec & subjugare.

Nu a fi iubit(ă), nu a fi de neprețuit. Dar da - a fi muzeificat(ă)! Iubirea absolutistă ce sabotează & usucă totul - inclusiv intențiile oneste - moare fulgerător și dureros.

Să plouă!

 Dorință: plouă asupra mea, să plouă asupra întregii lumi! Oamenii afectați & cu planurile stricate de ploaie îmi sunt mai dragi. În felul ăsta, am avea ceva concret în comun. Am fi părtași, co-suferinzi, poate chiar solidari. Fiecare, din motivul său, dar...

Zgomot alb

Odată ce te-ai confesat unui aproape, cel care te-a ascultat (și a înțeles despre ce-i vorba) devine dovada însuflețită a nefericirii tale.

Acum, ai un martor, n-o mai poți nega!

Și ți se întâmplă un lucru straniu: începi să-l urăști pe noul „depozitar” al suferinței tale. Nu chiar „de moarte”, dar te surprinzi evitându-l - răspunzându-i mai rar când te caută sau, la extremă, îndepărtându-l definitiv. Ca și cum el/ea ar fi însăși sursa neajunsului tău.

Dar nu - el/ea este doar amintirea; o amintire întrupată ce îți ridică barometrul suferinței la un nivel incontestabil.

A fi cineva la curent că suferi certifică suferința ta, îi dă viață - într-un fel, o păstrează vie. Îți aduci aminte de tine, nu neapărat într-un mod plăcut, de fiecare dată când vezi sau te gândești la persoana aceea.

Boala ca tentativă de a te însănătoși

 Viața (existența) ca sumă de acte mai mult sau mai puțin inspirate (ori câștigătoare) destinate surmontării traumei nașterii. Suntem născuți, după care ne petrecem toată viața încercând să „reparăm” asta.

Ieșirea brutală din lichidul amniotic, prima gură de aer, lumina orbitoare, larma inexplicabilă a lumii exterioare, goliciunea trupului, frigul.

Chinuita călătorie înspre „lumină”. Nuditate, aer, răceala noii lumi. Separare. Separarea ar fi trebuit s-o pun în capul listei. Lumina, frigul, larma mi-ar fi mai lesne de îndurat de n-ar fi separarea!

Mă îmbrățișezi cu putere, iar eu am deja în minte - deșartă consolare - întoarcerea la carte. Adorm pe partea stângă, grija mea e să mă-ntorc pe dreapta.

Fata Morgana

 Visul frumos de astă-noapte, din care mă trezesc ca dintr-un coșmar — atât de îndurerat că n-a fost aievea —, vis care atât de aievea a fost încât întreaga zi refuz să cred în caracterul său ireal!

Imposibila întrebare: de ce? Ce am putut comite atât de ireparabil? De unde atâta cruzime? Am fost și sunt tot acolo. Nestins. Nealterat.

Konflikt

Toamna se bate cu vara, cu rămășițele verii, sprijinită și de iarnă, ca aliat conjuctural, iarna dă la gioale verii, dar speră în același timp ca toamna să fie învinsă la rându-i ca să-i ia locul cât mai devreme.

Peter Ackroid - Ultimul testament al lui Oscar Wilde: - „Plăcerea de a privi mi se părea mai intensă, pentru că există și un desfrâu al minții.” - 

Zi luminoasă de octombrie. Frig, afară. Tatăl unei foste colege trece pe bicicletă înspre „baltă”. O să revină peste un timp cu bicicleta înghesuită de vreascuri, un mare snop bine prins deasupra pedalelor. Mai mult bicicleta îl duce pe el... Zilnic, același drum. Azi s-a întors fără lemne. L-o fi fugărit cineva.

Citesc, ca să nu tâmpesc

 A citi înainte de a mă apuca de lucru - un vis mai vechi de-ale mele, evocat periodic, cu necaz, în toate caietele. Erau dimineți în care, la trezire, stând în fund pe marginea patului, luam cartea de pe noptieră și o deschideam cu religiozitate, imaginea însăși a unei disperări ce - văzută din exterior - ar fi putut face pe oricine să plângă.

Aproape că m-aș fi legat cu lanțuri de carte, mi-aș fi căptușit sinucigaș buzunarele cu cărți menite să mă împiedice să merg la muncă, de grele ce-ar fi fost.

Totuși, când în vreo astfel de dimineață a neputinței mele de a îndura încă o zi de lucru decideam subit copleșit de temeri și de vinovăție să rămân acasă, în pijamale, anunțând șefii că nu mă voi prezenta, pierdeam timpul în mod grosolan, nesăbuit. Imediat se făcea prânzul, ce mă surprindea cu ochii fixați prostește în telefon, necitind un rând de carte.

Astăzi, a-mi începe ziua citind o poveste reconfortantă & consolatoare despre eul meu, o poveste care mă ajută - într-un mod cât se poate de pasager - să întâmpin ceva mai bine pregătit orele, zilele, săptămânile infernale ce vor urma, cu mine - lâsându-mă târât după ele. Niciodată pe deplin pregătit!

“Dumnezeu m-a făcut pedant și filistin”

Putred

 Lumina toată s-a mutat în frunze, câte au mai rămas întregi și agățate de mama lor. Frunzele luminează când soare nu-i, mai că te orbesc.

Nu știu cum e afară, ce miros are aerul curat, aerisesc cât de des pot, mama e în curte, agață frunzele de toate felurile căzute pe jos cu grebla ei ce scoate un zgomot ciudat pe unele suprafețe, neliniștitor, seamănă cu cel de după ninsoare - rânitul zăpezii, deci nu pot merge la furat...

París no se acaba nunca*

 Unele adevăruri pot fi spuse (sau înfățișate) și înțelese numai prin mijlocirea artei (literatura cuprinde omul mai bine decât teoria seacă psihologică; muzica îl exprimă ca nici una dintre arte; sunt atâția artiști care pictează lăuntrul uman mai „precis” decât orice ecografie; parabolele lui Isus…).

„Gândiți-vă care pot fi temeiurile de bază ale disperării! Fiecare dintre voi aveți unele proprii. Vi le sugerez pe ale mele: volubilitatea iubirii, fragilitatea trupului, copleșitoarea meschinărie care domină viața socială, tragica singurătate în care, în fond, trăim cu toții, necazurile prieteniei, monotonia și sensibilitatea care însoțesc obiceiul de a trăi.” //*Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfârșit (link)

*Roman eseistic despre un tânăr care, încercând să devină scriitor, scrie o carte despre cum să devii un scriitor, timp în care chiar devine unul, scriind...

Vă e cunoscută neplăcuta impresie că romanul a fost scris de traducător? Mi s-a întâmplat adesea - cu Iulia Gorzo, dar nu numai. Sau re-scris. Bun, într-un fel, orice carte este re-scrisă de traducător, dar aici mă refer în special la șarjele nepermise, la a-și face de cap (lexical) pe seama textului de tradus = a-l falsifica puțin, ca să strălucești tu.

Lenea de a trăi

 Dincolo de lene, pudoare sau morală, cred că lenea e cea care ne „împiedică” să ne trăim viața. Sigur - când „lenea” nu-i, în realitate: depresie, devitalizare, deznădejde.

 André Gide, Jurnal - „M-am simțit întotdeauna blocat de scrupule și de teama de a nu-i răni pe cei pe care îi iubeam (...).”

Se tot afirmă, se tot aude, de ici și de colo, „generația asta/generația cutare n-are nici un crez”. De ce ar fi musai să ai un crez, întreb? Crezul e, cel mult, acela de a-ți trăi zilele una după alta, de a avea destulă forță să deschizi ochii dimineața, să respiri ziua ce ți s-a dat, ziua ce te așteaptă, proaspătă, curioasă de tine - ce ai de gând cu ea, virgină cum e?

Crezul = a nu ajunge să-ți dorești moartea, a nu ajunge să te temi de viață și, în felul ăsta, să nu mai apuci să trăiești nimic - sociofob, mizantrop, germofob, ipohondru.

Ernst Jünger: „Melancolia, plictisul, dezgustul sunt forme ale spaimei, ale spaimei de moarte.”

Ca să ieși din cartier

 Să mă plimb lent printre copaci, ating scoarța lor, aștept ca ei să simtă și, probabil, să răspundă. Nu mă îndoiesc că arborii/pomii simt când sunt atinși, dar nu cred că răspunsul lor e imediat, sunt ceva mai puțin repeziți decât noi.

Cearcănele mari, extinse până la mandibulă, sprâncenele bogate, prelungite către liziera de păr a tâmplei - salvează întregul. Din profil.

Nu te mai preface că te cauți după rest!

Am tot avut grijă să-mi menajez auzul. Să „dau muzica mai încet” pentru a nu rămâne surd înainte de 50. Ce importanță mai are? Asta e cam tot ce mi-a rămas: auzul, selectivitatea, gustul.