Gabby Petito*

 În legătură cu dispariția americancei Gabby Petito, ucisă de iubitul ei și găsită în 2021: de reținut cum, încă de la început, pe când nu se cunoșteau multe detalii despre împrejuările crimei, eu căutasem în fizionomia partenerului ei semnele psihopatiei ucigașe. Până să mă dumiresc, dispăruse și el, fugar din fața autorităților, dat în urmărire generală în SUA.

Iar în prezent (textul ăsta e scris în 2021), semnele acelea pe care le cercetam avid pe chipul lui încep parcă să apară, să se îngroașe, odată cu dovezile despre relația lor toxică, abuzivă. N-aș crede că ea era mai echilibrată mintal decât fusese el, mais quand même... Asta nu justifică niciodată crima.

El, căcatul, are același chip ca înainte să fi devenit principalul suspect. La prima vedere, băiat „de treabă”, pașnic, ca toți narcisicii perverși, probabil un seducător experimentat din pruncie, mitoman și fantast. Un tânăr, la începutul vieții. Fără păr pe cap = chel, dar frumușel. Fetele sunt adesea înnebunite după ăștia - șarmanții suferinzi, cu sprâncene groase și ochi curgători, „plini” de hău în lăuntrul lor.

Potențiala psihopatie îi sălășluiește în ochii aceia mari ai lui - bovini, prefăcuți, plângăcioși și întunecați, buni de iubit fără suflu de către mamă, mătuși, bunici. Ba plângea, ba urla la Gabby (conf. scrisorii ei către el), presupun că găsea motive de gelozie - băiatul de căcat - în orice activitate independentă a fetei, asta când nu punea în scenă neobosite sesiuni de „anulare” și diminuare a ei (rezultă din propriile lor filmări!). [Cunosc câțiva pleșuvi de teapa asta, imploratori de milă maternă, fără omucideri la activ, dar făcuți pe același calapod.]

Notez astea mai mult în treacăt, pentru a (re)marca felul cum ni se deformează percepția asupra cuiva pe măsură ce faptele (și media) îl acuză. Chipul însuși al acuzatului pare să sufere modificări, satanizându-se sub pecetea prezumptivei vinovății.

___

*Documentar disponibil pe HBO MAX.

Apropo de nimic* + bucăți

 *Woody Allen - „Scriu toată ziua și, de obicei, scriu cel puțin o parte din fiecare zi a săptămânii. Asta, nu pentru că sunt dependent de scris, ci fiindcă scrisul mă împiedică să mă confrunt cu lumea, unul dintre lucrurile care-mi displac cel mai mult.”

Am moștenit arta japoneză a caligrafiei.

Viață anostă, plină de bucurii.

Scriu de mână ca un floretist schizoid.

Își pierduse copilăria la câteva străzi de mine.

*

Încep cărțile cu maximă curiozitate și cu plăcere, dar mai încolo, înaintând în ele, chiar dacă sunt din cale-afară de frumoase și acaparatoare, mă surprind citindu-le înverșunat, parcă înciudat că nu se mai termină odată! Așa și cu autobiografia lui W. Allen  - care e savuroasă și mă interesează în cel mai înalt grad.

A se arunca după folosire

  Sunt profund marcat de îmburghezire și lașitate. Îmburghezirea a fost încă de la începuturi o fabrică de nevrotici, inepuizabilă sursă de muncă și de consistente venituri pentru psihoterapeuții vremii. E atunci când, instalat într-o relativă bunăstare materială, se declanșează, rupând barierele, confictul dintre vechile vise și aspirații, obligația de a munci neîntrerupt și de a face bani și o copleșitoare senzație a ratării.

Care să fie antonimul (sau corespondentul referitor la femei) al lui a îmbărbăta? A înfemeia? Poate a afemeia.

I-am spus cuiva mai demult că, dacă vrea cu adevărat să știe ce mai fac, să-mi citească (să-mi ia pulsul din) însemnările de pe blog. Eram supărat și dezamăgit, țin minte. Blogul e ziarul cotidian/lunar al sufletului meu, el atestă ce și cum simt, curenții sufletului și ai minții, mai ceva ca un act legalizat.

Calendabru

Luminile se sting în jur, luminăm doar noi. Perdele de lumină prin care nu poți pătrunde (sau ieși) dincolo, în întuneric; întunericul nu poate pătrunde la tine, la voi. La noi, căci voi suntem noi.

Cutreier fără țintă peste suprafața lucrurilor, dar Duh nu sunt. Ling funduri de pahare, bag limbi pe gâtul sticlelor. Țuica te face om. Sau ne-om. Trebuie, în orice caz, să treci prin proba țuicii... Nimic nu poate ține locul răchiei, rachiului. Dar răchia poate ține locul multor cele, chiar și trăirii însăși.

Bere, pantaloni scurți, piei nespus de bronzate ori străveziu de albe, însă frumoase, netede, tinerești. Soții îmbufnate, mame stafidite, alergând învinse după copii. Un burger puțin rânced, nici o carte. Să nu uiți!

Să scrii despre persoane reale este un eșec al imaginației. Idee preluată-n zbor de la John Irving.

Partea leguminoasă a ușurătății

 Ocupați cu iubirea și cu deznădejdea, încărunțim.

E larmă-n capul meu - imagini, fețe, mici scene, pași peste frunze & pete de zăpadă, împingeri flirtoase, frânturi de trecut, toamne consistente, semnificative, umblări, pași în tăcere, gândind ce-ar fi mai potrivit să spun, mai bine tac, chinul de a găsi spusa cea mai grea de înțelesuri, cea menită să zăbovească în minte până mâine și să „producă efectele” magice cu eliberare prelungită.

Din cauza lui, a trecutului luminos, blând, auriu, nu pot urmări atent frazele deloc complicate ale cărții pe care-o citesc.

Citesc fragmentar din John Irving, păcat, e o carte cu care să zăbovești în hamac până la uitarea de sine - uiți unde te afli și, eventual, ațipești fără să știi când, cartea căzută pe piept.

Vieux anniversaires!

 Teama de îmbătrânire - miezul crizei de vârstă „mijlocie”. Nu ești încă bătrân, nici mult nu mai ai, dar trăiești cu nespusă luciditate momentul, anticipând mintal ceea ce bănuiești (și te temi) că urmează.

Teama asta de ceea ce-ar putea să vină paralizează voința de a-ți mai duce zilele. Astfel, înlemnit în angoasă, chemi și-ți inoculezi mai devreme bătrânețea împotriva căreia - la nivel psihic, deci într-un fel imobil - „lupți” cu atâta spaimă. 

Nevrotic fiind, teama de apropierea morții te împiedică să trăiești. Îți fură mai toată plăcerea vieții.

Dar mai locuiește acolo și o nevoie obsedantă de a mai gusta o dată din toate cele aparținând existenței, extravaganțe, mici sau mari bucurii ireverențioase, haine, adicții; să-ți iei din durerea pricinuită de Altul plăcerea de a simți că ești viu. Să suferi, să te doară intangibil sufletul, să fii tratat fără cruțare, apoi iertat, futut la marginea patului, stors, dorit din nou, alungat din nou, dorit cu totul și deloc.

Vopseluri în păr, smulgi sprâncenele albe până ți se răresc amenințător și obții o expresie ciudată, de alien, de pervers ori de monstru în devenire, sprâncene ciuruite, blonzii, pleoapele căzute, pete, piele ce nu mai răspunde cu fermitate atingerilor.

Nostos & algos

Tot ce, aseară, încercasem să păstrez în afara câmpului conștiinței a năvălit în psihic cu forțe înzecite, astă noapte. 

Aveam oroare de venirea toamnei (eram învățător/educator), din cauza pustiirii orașului de toate fețele interesante - fetele. Toată suflarea avea brusc altă ocupație, departe de casă, iar eu nu-mi mai găseam rostul local. Neîndrăgostit și singur - așteptând doar dimineața, seara...

Proust: „Am simțit în fața ei acea dorință de a trăi ce renaște în noi de fiecare dată când recăpătăm conștiința frumuseții și a fericirii.”

Cinema futut ca să mă lase însărcinat? Și nu doar că m-a futut, cinema și însămânțat, ejaculând în plin, în perioada mea fertilă.

De Françoise Sagan

 Am descoperit-o nepermis de recent pe F. Sagan, cam tot așa cum am dat și peste Patrick Modiano, care mi-a trezit interesul grație unor reduceri de preț la câteva dintre cărțile sale...

Alta a fost treaba cu Françoise Sagan - spre ea m-a condus pasiunea pentru Jean Seberg (foto), actrița care o juca pe adolescenta din filmul Bonjour tristesse (Otto Preminger, 1958) și pe care o regăseam mereu cu plăcere, în tricoul ei marinăresc, alături de Belmondo, în À bout de souffle (Jean-Luc Godard, 1960). Recunosc: de n-ar fi fost Seberg, n-aș fi citit-o pe Sagan.

La fel, dacă Modiano n-ar fi „apărut” la 9,99 lei, nu l-aș fi citit prea curând. Și ce pierdere ar fi fost, în ambele cazuri!

Îmi dau seama că scriitorii inteligenți mă seduc în egală măsură ca scriitorii cu talent nativ, ca violoniștii după ureche. Marii „comentatori”, suferind de ispita „intelectualizării” la nesfârșit a unei scene (unii, pentru că n-au nimic altceva în minte, n-au imaginația faptelor, au doar talentul analizei, ca nimeni alții, al descoaserii sau pe cel al deconstruirii, al interpretării incontinente) și scriitorii care-s povestitori neîntrecuți, care se pricep să te vrăjească născocind și jonglând cu faptele brute.

Jó szomszéd

 Vecinul tușește prin pereți eu țip în extaz în timp ce ea încearcă cu mișcări amuzant-grăbit-precipitate să-i vâre pula la loc, la-la-la-la, ăst timp vecina naște și scuipă copilul din ea printre pliurile grase entrejambiste.

Françoise Sagan: „(...) mirosul (...) încăpățânat al iubirii fizice.”

Văduva neagră a scării nu mai e neagră: totul a început cu părul, când a ales să și-l platineze și apoi, tuns tot mai scurt. Văduva neagră a scării devine, încet-încet, un bărbat. Chiar și glasul broaștelor ori lătratul unor câini e mai plăcut urechilor decât vocea ei. Sau să scriu „a lui”? Văduvul negru se-mbracă iarăși colorat, ca o pizza hawaiiană.

Chemând toamna

A plouat, ne-a udat puțin, reîmprospătând mlăștinoasa întunecime cafenie a ochilor tăi. Când folosim cafeniu sau maroniu, poezia se retrage, lăsând locul hohotului de râs.

Cu gândul frenetic la răchie, Savu scutură prunii, îmbrățișând riscul de a rămâne cândva răstignit de trunchiul lor aspru.

Citesc cărțile cu sufletul, căutându-mă pe mine în paginile lor, ecouri ale mele, fragmente din mine, amintiri insuportabil de frumoase, greșeli penibile, regrete, nostalgii. Citesc pentru a mă regăsi - să mă înțeleg, să rezonez, să-mi dau dreptate ori ca să fiu răscolit și pedepsit.

 În seara asta, ar fi putut veni toamna ori, cel puțin, s-ar fi sfârșit vara.

Morminți

 E o atât de mare cantitate de penibil în a participa la o înmormântare - familie, prieteni, familia prietenilor sau la înmormântarea ta! Ce să faci acolo? Deîndată ce ești văzut, zărit de persoana îndurerată pentru care ai venit la ceremonie, o să sufere și o să plângă și mai abitir (intenționat aleg acest cuvânt prețios, în memoria unui oarecare „alexandru” care râdea pe vremuri de mine, pe motivul real(!) că scriam „prețios”).

Nu faci decât să contribui, deci, la a transforma în ceva public ceea ce se presupune că orice om cu capul pe umeri și-ar dori să rămână intim. Cine ar visa, în condiții normale, să plângă în fața unei adunări de oameni?

oeillades

 În continuare, nu reușesc să citesc. Cu romanele lui Javier Marías, nu poți chiuli de la muncă, nu te poți bizui că vei mai trage o ochiadă către pagina la care ai rămas, îndată ce mai prinzi câte un moment liber. Ar fi o bătaie de joc: falsific cartea, rămân cu nimic din ea.

Totuși, Marías ne „ajută” să-i citim romanul, folosindu-se de subcapitole și, desigur, de capitole - secvențe ceva mai ușor de urmărit, de menținut atenția asupră-le, înlemnitoare...

*

Prea ocupat cu a face planuri, ca să le mai și aduc la împlinire. Facerea planurilor îmi umple tot timpul, inclusiv duminica - zi deprimantă de odihnă & amăgire -, deci: când să mă mai și apuc de ele? 'Te drec'!

Nesimțire și porumbei pe acoperișul blocului unde mi se usucă cerceafurile fluturând pentru a se feri pe cât se poate de căcatul sacru al porumbeilor urbani ocrotiți de orice babă fără căpătâi în orice curte de bloc.

Citind, dăm tot timpul peste rânduri de vorbe greu de înțeles, de nepătruns, în atâtea cărți ce rămân parțial obscure pentru noi, dar pline de sens pentru cel care le-a pus pe „hârtie”!

Aud plânsetul unui copil. E un copil care plânge deznădăjduit, cu tonalitatea și tăria inconflundabile ale celor părăsiți sufletește, dar cu părinții lângă ei. Copilul neglijat.

Marías: „Copiii își petrec între femei primii ani din viață, suntem universul lor, singurul lor sprijin și aproape tot ce simt și văd.”

Via Crucis

 Tata este o cruce în cimitir, încadrată de-o bordură din ciment. Flori pe burtă, pe piept, pe cap. Mi-e „groază” să merg acolo. Nu groaza ca teroare! Un echilibru precar între refuzul de a crede că tata e acolo și adevărul că rămășițele lui sunt. Dar el, el nu-i acolo. Aș vrea să știu unde este sau să cred că se află undeva. Barem spiritul lui. Și că n-a devenit parte a Nimicului.

Vocile alienării

 Altă zi timișoreană supraîncinsă, dintr-un șir ce ne va deșira și-n săptămâna ce vine. Aerul e vâscos ca uleiul rânced și ars, folosit de prea multe ori la gătit.

Vocea - melodică, subțiată ca a plângăcioșilor de milă. Alint în voce. Infantilism. Cerșetoria mângâierii exclusive.

Lectura la Berta Isla (de Javier Marías) nu merge ca unsă, e altă carte, altă scriitură. Marías nu te lasă să-i aluneci peste text, te ține, te împiedică în volutele lui, executate labirintic în jurul câte unui moment, unei clipe, secunde, o etapă din viață, o trăsătură - fizică sau de caracter.

Nu-mi amintesc, i-am plătit vreodată tatălui meu o masă sau măcar o bere în oraș? Sper că da și sper că (e pentru că) am uitat.