Vocile alienării

 Altă zi timișoreană supraîncinsă, dintr-un șir ce ne va deșira și-n săptămâna ce vine. Aerul e vâscos ca uleiul rânced și ars, folosit de prea multe ori la gătit.

Vocea - melodică, subțiată ca a plângăcioșilor de milă. Alint în voce. Infantilism. Cerșetoria mângâierii exclusive.

Lectura, la Berta Isla (de Javier Marías), nu merge ca unsă, e altă carte, altă scriitură. Marías nu te lasă să-i aluneci peste text, te ține, te împiedică în volutele lui, executate labirintic în jurul câte unui moment, unei clipe, secunde, o etapă din viață, o trăsătură - fizică sau de caracter.

I-am plătit vreodată tatălui meu o masă sau măcar o bere în oraș? Sper că da și sper că (e pentru că) am uitat.

Creionul

 Ceafa mea de creion ascuțit de prea multe ori, dunga rasă a părului, urechile, capul mare - între ele.

Jean-Bertrand Pontalis: „urmele lăsate de absență”

De notat aici că lectura din anii 1990 a cărții lui J.B. Pontalis - Atracția visului - pe atunci, fascinantă pentru mine - în prezent, m-a lăsat aproape rece. Am rătăcit pe drum setea cu care sorbeam și absorbeam cândva cărțile de psihanaliză, chiar și pe cele dificile.

Gelos pe ceilalți, care mereu par să aibă mai mult timp pentru a fi ei înșiși & pentru a-și oferi bucurii (mai multă pricepere în a-și oferi plăcerile din care-i formată „marea viață”). Dar pot eu ști ce se petrece cu adevărat în viețile lor?

Toamna, școala, groaza

 Școală, înstrăinare anxiogenă, prilej de imputări disperate, abia reușind să le amortizăm cu mici zâmbete ale unei speranțe ce nu se bazează pe nimic concret, pe nici un plan (nu cumva să scriu „plan de viitor”!). Aveți niscaiva planuri de trecut? Vi s-a neîmplinit ceva anul ăsta?...

Cărți-împotmoliri - Proust, Gide. Și Marcus Aurelius, dar aici cred că vinovată e traducerea lipsită de adaptare.

Mă surprind încântat, câteodată, de felul cum urăsc. Ceilalți se amuză, neluându-mă 100% în serios. Ura mea furibundă a devenit o marcă proprie, semn de recunoaștere a „condeiului”.

Visul poate fi un simptom, însă un simptom ce poate vindeca. Simptomul ce, manifestându-se, vindecă. Simptom = simt omul (limba bătrână).

Interpretarea înseamnă îndepărtare. Desfaci ceva în bucăți și apoi iei distanță, ca să privești întregul așa, demontat. Dar, făcând pasul în spate, tentația interpretării nesfârșite - în timpul căreia psihicul se excită observându-se pe sine raționând - este enormă!

Bine-mi pare

 Se apropie toamna. Cu pași mici, vine tiptil, bineînțeles că nu „se simte”, dacă e să te iei după sufocarea de afară. Dar a apărut ceva în aer, o anumită rezonanță a sunetelor, un parfum de solitudine - seara - un ecou îndepărtat al zgomotelor din apropiere - ce nu poate fi decât chemarea de sirenă a toamnei, ieșită din gura ei căscată, înțepenită într-un strigăt îngrozit, cracii ei desfăcuți, peștera pizdei acestui anotimp zis al belșugului, al bilanțului, al morții aparente - a-mor-ți-rii - care curând va înghiți totul.

Căldură mică

 Simt căldură și nervi, în funcție de ce-mi arată aplicația meteo. Mă uit în aplicație, îmi spune că sunt prea multe grade afară pentru a deschide fereastra, o cred și n-o deschid, preferând să zac în îmbâcseala oxigenului insuficient.

Cedez, după un timp, deschid, întind nasul ca să amușin cât de cald e, las geamul deschis și chiar se face respirabil în casă. Așa că, acum, geamul stă crepețit, aud un câine ce latră tânguit, cu ecoul aferent serilor de august, aud (vag) copiii și pe idioata aia care, de la o anumită oră se declanșează și începe să-și întrebe nepotul (care în veci nu răspunde) dacă vrea „să mergem acasă”. Mereu, același ritual epuizant, nu știu de ce-mi pasă mie, nu la mine au venit, nu vine nimeni la mine, nu-s o persoană ușor frecventabilă, nu plac pe nimeni, prea puțini îmi plac.

Vis e ăla din care te trezești (Raymond Carver)

 Cărți. Exigența de cititor îmi crește odată cu indispoziția - merg mână-n mână. Indispus, resping cu o mai mare ușurință ceea ce-mi displace. Sunt mai puțin îngăduitor cu poticnelile formulistice, cu prolixitatea, cu traducerile  în română aproximative.

Cărți începute, peste tot: Ineu, Tim. Întoarcerea fizică la lucru. Nu îmi e teamă de lucru, mi-este de oameni și de tot căcatul pe care sunt dispuși ei să-l mănânce pentru a „promova”, pentru a câștiga un ban sau o funcție în plus. Mi-e teamă, cel mai mult, de reacția mea la ei, observându-le trucurile, lingușelile, disocierea. Greața venită din viscere.

Angajatul prostituat, simulând bucuria, simulând plăcerea implicării. Să mă întorc în mijlocul lor. Degradare. Munca degradează, nu înobilează (a înobila, cu un n).

La furat de timp

 Toate ferestrele închise, storuri ori perdele trase, o liniște groasă afară, mașinile s-au rărit, puțină lume circulă, niște turturele, vrăbii, dar peste toate se aude căldura.

Pierderea timpului ar trebui amendată aspru. Furtul timpului, măsurat în cărți necitite. În drumuri nefăcute. Drumuri pe care n-ai apucat. Timp furat de sub nas; el curge mai repede când privesc în altă parte. Sau când încerc să adorm și nu dorm.

fata & reverul

 Poate că fericirea stă pitită în clipa aia în care îți dai seama că ești nefericit și începi să faci ceva cu tine, cu viața. Un fel de parafrază sălcie după o idee de-ale lui Camus, din Fața și reversul.

El spunea altfel - „Da, poate asta-i fericirea: mila pentru propria noastră nefericire.”

„Și iată cum cortina de obiceiuri, țesătura confortabilă de gesturi și de cuvinte sub care inima ațipește se ridică încet, dezvăluind chipul palid al neliniștii.” (Cu moartea în suflet/Fața și reversul)

Paznici de femei

 Ai un loc aici la ceafă, o insulă fără nici un fir de păr alb, ferită de soare și de zăpezi, de încruntări și de miezul plin al nopții.

Ludice. Lucide. Ucide-l.

Fete cu căței, cupluri - masculii pășesc tot mai angoasați de atenția pe care ele o primesc din partea „străzii”. În cele mai multe rânduri, ei sunt mai rigizi decât ele, vigilența aia de paznici prost plătiți, dar a căror pâine pe masă depinde de jobul acela. Și statutul lor. Îngrijorarea ce aproape că le desfigurează chipurile și-i face să-și belească ochii de bovine încolțite, postura lor țeapănă în mers, conștientă de sine până la erecție.

Cozi la șopârlă

 Cozi de șopârlă* - un prezent încremenit, prezentul ce nu înaintează. Prezentul rămas prizonier prezentului. Toate întâmplările relevante par să fi avut deja loc și-a mai rămas doar prezentul fobic la mișcare. Ceea ce continuă să se întâmple, activ, este trecutul. Trecutul se dezvăluie pe sine sau este dezvăluit, de multe ori modificat, deformându-se sub imprecizia memoriei, viciat de amploarea suferinței și a imaginației retrospective.

„Totul este penumbră în amintirea ce-i păstrez acelei case și totul îmi vorbește de sentimente sfărâmate  și de emoții înăbușite, de un timp când tăcerile dimprejurul mesei ascundeau mari tulburări familiale, obscure întâmplări, amărăciuni ale inimii.”

 Vibrația mută pe care apariția frumuseții o naște în sânul unei mulțimi de oameni - indivizi împrăștiați prin piața orașului, stând împreună la terase ori stingheri, pe bănci. Rumoarea inaudibilă pe care atractivitatea... Nici nu-i musai să se cunoască între ei ca să fie străbătuți la unison de electricitatea frumuseții ce tocmai trece.

Se zguduie imperceptibil pământul la fiecare pas al ei, explodează supersonic aerul, căci și frumusețea poate traversa și poate sparge bariera sunetului.

_________________________

*Juan Marsé - Cozi de șopârlă

Insomnie cu Madame de Villeparisis

 Cât timp am încercat să adorm în după-amiaza de luni, mi-a revenit insistent și supărător în minte numele proustian neverosimil al doamnei de Villeparisis. N-aveam altceva de imaginat înainte de a adormi, pare-se.

Nu-i întâmplător. Mă irită la culme jocul ăsta scrâșnit al lui Proust cu numele inventate ale personajelor sale. Și nu atât că-s inventate, dar „sună” foarte artificial, fals. Mi-l închipui fiind din cale-afară de satisfăcut de găselnițele lui și râzând din stomac, în intimitatea creației, de cât de amuzant și greu de descifrat este el.

Am mai scris cândva despre numele Elstir. Pe lângă că-l repetă până-ți fierbe creierul, este de departe cel mai insuportabil. Sau Bergotte - scriitorul. Nume de țăran, de păstor cu degete groase, de bătut în cap. Ăstora li se adaugă și cele de localități...

Altfel, Proust scrie pentru mine. Ador să mă-mbăiez în textualitatea lui.

Ego nu prea proză

 „Tinerii” scriitori români, tipăriți pe bandă la Polirom (și nu numai), ai zice că nu se pot îndura să elimine nimic din ceea ce pun pe „hârtie”, ai zice că păstrează totul, nu se pot despărți de nimic din ce au defecat artistic, totul părându-li-se prețios. Cărți nerevăzute, asta-i impresia. Cărți la prima scriere. Infatuarea de a crede că scrii imperfectibil din prima încercare.

Zeamă de cute - cu André Gide & Proust

 Aud de aici, din casă, ecourile cântecului unei privighetori. Mi se strânge inima. Dacă și acum cântă, înseamnă că nu și-a găsit deocamdată perechea. E târzior. Timp ce trece. Știu că nu va dura veșnic. Nici dorința ei.

Pisica îmi urmărește pasiv-curioasă stiloul alunecând în zigzaguri blânde pe hârtie. Nu închide cu totul ochii, nu cumva sa-i scape vreo literă.

Primele 2 volume ale jurnalului gidian (A. Gide) m-au acaparat mai mult. Pe măsură ce înaintează cu  jurnalul, Gide devine tot mai aplecat spre teorii, mai uscat și obsedat de propria operă, timp în care, fără să-și dea seama, adevărata lui mare operă devine Jurnalul, în care scrie despre opera deja scrisă, nemulțumit de felul în care îi era receptată.

„Forța legăturilor provine din convingerea chinuitoare că este vorba despre ceva excepțional, unic, de neînlocuit, ceva care nu ne va mai ieși niciodată în cale.” (André Gide)

Sau, tot el: „Azi nu pot să văd în jurul meu decât goluri; ceea ce îmi lipsește; ceea ce am ratat.”

Dorințele trezite îmi făceau verile insuportabil de frumoase! N-avea importanță în ce măsură mi se împlineau. Conta că îmi erau treze.

Proust: „Îi caut pe cei puțini, dar în stare să mă înțeleagă, și fug de ceilalți.”

Insula din creștet

 După 40 de ani, ne ciufulim, aproape-l tapăm, părul din creștetul capului, fiindcă s-a rărit și ne este jenă cu puținul rămas, dar taparea aceea grijulie e atât de evidentă în ochii celui care privește din exterior, încât, în percepție, atrage atenția ca o chelie cinstită.

Cele două golfuri, tot mai adânci, de-o parte și de alta a frunții, ciuful din vârful peninsulei astfel create, unicul ciuf încă „bogat” de pe tot scalpul, dacă nu socotim părul de pe ceafă.

Sunt conștient - tristă epocă în viața unui bărbat, când podoaba capilară începe să-l părăsească. Dar nu încerca să acoperi ceea ce nu mai ai! Poartă cu mândrie zona aia defrișată, fă-o numai a ta!

Flutur-o ca pe un stindard al masculinității scăpătate, masculinitatea în crepuscul. Fă cât mai luminos acel crepuscul. Fă din el o fotografie cât mai reușită. Cadoul perfect. Auzi, fă?