burnout

 Visez că sunt băgat la închisoare pentru un an și ceva din cauză că mi-am vorbit de rău șefii. Ce împrejurări distopice, totuși strâns legate de realitate și de străvechile mele probleme cu autoritatea! Gâfâind, înspăimântat la gândul unei săli cu mai multe paturi supraetajate, zero intimitate.

Jung: „Nu există vise stupide, ci doar persoane stupide care nu le știu interpreta.”

Pocnetul minții trântite - într-o ceartă.

Ca puer aeternus, îmi place să-mi spun că aș putea scrie (despre) orice, dar nu o fac. Satisfacția de a ști că aș putea.

„El a ajuns să înțeleagă faptul că nu scria, pentru că o parte din el nu voia să scrie.”

„Starea paradisiacă în care se stă prea mult devine o închisoare și expulzarea din ea nu mai este trăită ca pe ceva de nedorit, ci dimpotrivă, ca o eliberare. (Ego și Arhetip - Edward F. Edinger, ed. Nemira)

Închisoarea sunt eu. Nu mă trimit acolo părinții, dar tot ei o îngăduie cu acel zâmbet subțire pe buze. De ce? Ca să nu cresc, să nu mă desprind, să nu devin eu însumi, adică altul. Să încalc, astfel, „legea părintească” internalizată, părerile lor ferme, planurile lor cu mine. Dar și „rânduiala lumii”.

Gemene

 N-am priceput niciodata cum devine treaba cu gemenii. Despre cei identici, monovitelini, e la îndemână să spunem că unul dintre ei a primit ce a mai rămas, genetic, de la celălalt. Dar mie, în vis, mi-au apărut două gemene. Una cu păr blond, cealaltă - vag definită coloristic. Ele conduceau ceva ce semăna izbitor a Infern. Un număr nedeslușit de încâlcite încăperi subterane, populate cu personaje grotești, puse să mă turtureze atât fizic, cât și prin inducerea unei epuizante stări de angoasă. Personaje de-ale lui Bruno Schulz sau de-ale lui Kafka.

Grotescul coșmaresc, de bâlci medieval. Suntem (mai mulți?) vaccinați arbitrar cu nu știu ce substanțe, ni se prelevează probe de țesut, folosindu-se niște ace enorme. Complet lipsiți de orice urmă de afecțiune, de protecție, de speranța oricărei salvări.

Gemenele tronau asupra acestei bucăți de Iad, n-ar fi avut nici un sens să „apelezi” la ele, să faci antecameră pentru a obține o audiență, să faci lobby. Mă tratau cu o răceală total nespecifică imaginarului colectiv despre Iad. Iadul nu este focul, este absența iubirii, să fii ignorat cu un rânjet. Iadul sunt privirile de gheață, este indiferența suverană, absența empatiei. Iadul este populat de funcționari conștiincioși, reci, în sluba Angajatorului, nu a publicului.

Felul în care îi priviți pe cei care cer audiență, îi țintuiți cu ochii aceia glaciali, cum se vede lumea de acolo de unde ții frâiele Iadului, dimpreună cu sora ta geamănă un pic mai moartă decât tine? Un satan dedublat, o multiplicare a Răului. Condamnarea prin refuzul drăcesc al unui răspuns emoțional.

O altă zi rotundă

 Pășesc pe rotunjimea fiecărei zile ce se rostogolește sub talpa mea, făcându-mă să cad, trântindu-mă la pământ cât sunt de lung, și nu prea sunt.

Captiv în casa scării, o scară ce duce către nicăieri, o ușă asemeni altora, uși ce nu se deosebesc între ele, nu se deschid, poate n-au nimic dincolo, uși de butaforie, decoruri tv de altădată, praf, rămășițe ale programului de revelion cu „vedete” de talie locală și glume înțelese doar de ai noștri.

Urc și cobor, cobor și urc treptele, precipitat de teama din suflet, nu din grabă, nu alerg, urc și cobor, epuizat de absența unei sosiri, de negăsirea unei uși care să se deschidă.

O seară concretă, păzită de un mascul vigilent cu mișcările altora și neatent la propriile fapte. Masculul umple scara, postat acolo, o umple și atunci când nu e prezent, amenințarea mută că ar putea apărea oricând.

Masculul cel neglijent cu sine, hainele lui ponosite simbolizează cât de bine-i el instalat în confortul domestic (încât, de-acum, își permite să arate neîngrijit, să se ignore pe sine, tot ce a avut de cucerit în viață a obținut, nu mai rămîne nimic pentru care să lupte).

Scopul prezentului este să-și păzească avansat, pe scară, deci afară din casă, cuceririle, obișnuințele, acumulările de-o viață. Iese din casă într-o ofensivă pasivă, defensiva avansată a bărbatului în capot care nu va renunța cu ușurință la ce are.

Nivel înalt

 Liiceanu & Patapievici, în vizită la Ineu, noaptea trecută. Liiceanu se prefăcea încântat și nerăbdător să-mi afle opiniile despre el, Patapievici mă lăuda, stând noi trei la masă, într-un mod deșănțat ce-mi provoca o insuportabilă stânjeneală.

Erau amândoi oaspeții mei, în casa noastră, ca atare, considerau potrivit să mă tămâieze.

Înainte de a se ridica să plece, am remarcat cu-o milă amestecată cu dezgust că ambii au șosetele rupte, lăsând la iveală degetele de la picioare - groase, descuamate, ciupercoase. Sunt îmbrăcați în ținută de cocktail, doar că aveau șosetele rupte în picioare, cu degetele la vedere.

Neexistând taxi în Ineu, urma să-i trasnport eu (undeva). Urcă singuri în mașină. Patapievici îi pornise motorul și reușise s-o lovească ușor la bara frontală de protecție, spărgând plasticul ăla.

Liiceanu îmi cere sfatul despre ceea ce ar mai trebui să scrie în continuare. Îi răspund: să facă mai multe interviuri. A părut măgulit. I se luminase chipul, tototdată minat de un licăr condescendent, răutăcios.

Cei doi se purtau ca și cum ar fi rămas înzăpeziți sau sinistrați la Ineu și ce să facă și ei, trebuia să intre în vorbă cu gazda, dar li se ghiceau lesne sila și sentimentul de superioritate.

Ridicându-se, așadar, ca să plece, pot vedea cât de ponosiți erau - purtau acele haine, odată bune și scumpe, acum uzate, în care se străduiau prea tare să pară demni.

Revoluția permanentă

 Ca și cum n-aș fi avut altceva mai bun de visat, visez o rebeliune de extremă stânga. Manifestanții, revoluționari/teroriști, mișunau cu cocktailuri molotov, le aprindeau, le aruncau în case private, casele ardeau. Rupeau cărți! 

Incendiaseră casa noastră de la Drauț, ditamai conacul împărțit la trei, rupseseră cărțile vecinei, de la care obișnuiam să le împrumut (trimițând-o pe sora să le ceară).

Revoluționarii cruzi (cum sunt ei de obicei), fără Dumnezeu, crezând doar în ideea lor fixă care-i mâna să distrugă o lume concretă și s-o înlocuiască cu alta, a lor, concepută artificial, în cuiburile lor așa-zise „de gândire”).

Acționau în valuri, atacau intens o anumită zonă, se opreau cât să ne dea impresia că, gata, au încetat, dar izbucnind apoi în altă parte a satului. Căci revoluția asta avea loc la țară, în satul copilăriei. O lume pe cale să fie distrusă.

În cele din urmă, au fost învinși, dar lăsaseră ruine, fum și dezolare în urma lor. Unele lucruri și locuri nu mai puteau fi reconstruite sau reconstituite în forma lor originară. Mulți oameni își luaseră lumea în cap, părăsindu-și casele. Noi nu făceam excepție.

Pornesc să-i caut pe ai mei. Gară. Trenuri despre care nu știu nimic - încotro, când? N-am bani de bilet. Perspectiva de a călători la grămadă, în înghesuială, mă face din cale-afară de anxios.

Satul rămâne vraiște, a locui în continuare acolo e descurajant. Deși înfrântă, revoluția își atinsese scopul - ruptura cu trecutul.

Mă trezesc cu intenția fermă de a rămâne în pat. Primul gând, la trezire, a fost acela de a nu face astăzi nimic.

Multi vocati

 Timpul pe care-l evoc aici e unul păstos ca somnul de după-amiaza și ca visele mele din „casa cealaltă” - locul meu favorit, vara, pentru audiențe. Aveam acolo canapea, fotolii, măsuță, dar de multe ori mă așezam pe jos.

După câteva minute ucigașe, de la luarea în primire a oaspetelui, mă adaptam, mă resemnam, restabileam contactul cu realitatea și intram în atmosfera aproape firească a unei vizite și-n pielea falsă a unei gazde (nu eram, de fapt, nici un fel de gazdă, eu n-aveam nimic, totul era al părinților).

Realitatea e că nu prea citeam. Mai mult zăceam în letargie, stors de căldură, sufocat de aerul închis și obosit de cele 12-16 pagini ale cotidianului Adevărul.

Pot bănui că „întindeam” o mulțime de timp câte o carte - o citeam intens, o lăsam să mă transforme lent la interior, fermenta în mine, o discutam, o recomandam tuturor. Aproape că învățam cărțile, atât de adâncit eram în ele. Departe, cititul sportiv de mai târziu.

Să bați palma cu fantome

 Visul începe cu trezirea asta a noastră printre niște munți, o vale adâncă se deschide într-o depresiune, iar în depărtare - peisajul alpin. Drumul până acolo s-a șters. Îi atrag atenția tatălui că „dincolo” ar putea fi Munții Făgărașului, dar n-aveam de unde ști cu certitudine. Țin îndeosebi să-i arăt ce învățat sunt, ce cunoștințe am și cum le folosesc eu la nevoie. Tăcea aprobator.

Dăm peste polițistul orășelului, călărea o bicicletă, el îmi recomandase și „data trecută” meșterul. Acum pare că ne evită, simulând morocăneala, ne spune doar că data trecută el l-a recomandat pe F., dar acum n-ar mai face la fel.

Asta se va petrece abia după ce părăsim birtul. Ne întâlnim cu omul legii, coborând treptele - purta un tricou alb, mulat, cu insigna de polițist atârnându-i în piept, arăta destul de bine, habar n-am ce importanță poate avea amănuntul ăsta. Tata era acolo pentru ca eu să am ocazia să-i demonstrez, cu toate că el nu mi-o ceruse, nu se îndoise de mine.

Mă asigura cu prezența lui, mă învăluia, se afla acolo ca să mă ajute să reconstitui drumul angajării unor meșteri de care nu mai reușeam să dăm, să le cerem socoteală pentru întârzierea lucrării. Invocarea în vis a morților familiei survine în momente de mare strâmtorare.

Călătorim mai departe, localități cu nume de vechi bătălii pomenite în cartea de istorie, comentăm case de patrimoniu, conace, vile boierești în ruină ori renovate grosolan.

Următoarea secvență - la o festivitate. Mese aranjate, mici obiecte gratuite pe mese, urări de paște fericit, felicitări, hârtie de împachetat, la discreție. Senzație de deșertăciune. Subit, ceea ce anunțase a fi fost un bal se preschimbă într-o înmormântare. Pe o bancă din fața noastră, femeile familiei îndoliate, cam trei generații, bocesc, zguduite de plâns. Tata nu mai e cu mine.

Înainte de asta, întreb o femeie în vârstă dacă îl știe pe meșterul cu numele F. Cu un aer vag iritat, bătrâna răspunde, privind fix înainte, nici o clipă înspre mine, că oricine (sau toată lumea) cunoaște un meșter F. în localitatea asta.

Așezare tipică pentru sudul țării - aglomerată, populată intens de oameni întunecați la chip, frământați lăuntric, înclinați să fie suspicioși și neprietenoși, să păcălească, să cerșească. Construcții kitschioase, termopane, bâlci, țânci hoinărind nesupravegheați se apropie de masa noastră din birtul ăla, așteptând să le dăm ceva sau să ne fie de folos, să ne agațe hainele în cuier, să ne pună mâncarea la rece etc.

Aveam neapărat nevoie de un martor în persoana tatălui pentru ca eu însumi să cred. Să cred ce? Că am procedat bine, că am ales ceva real, ceva ce există și ne va face posibilă și tangibilă lucrarea deasupra pământului. Că nu încheiasem înțelegerea, nu bătusem palma cu niște fantome (ironia e că taman martorul meu era fantoma tatălui, duhul lui visat).

Armăsarul nopții

 Cumplită noapte, cu „vedenii” și false amintiri, destinate să mă tortureze. Filmul cu „verișoara” trupeșă, care nu există în realitate - nu știu să fi avut de-a face, printre neamuri, cu o ființă ca asta - îmi trimite o duzină de fotografii în care ea e, progresiv, tot mai goală, golită de haine.

Masa aceea lungă, ca dintr-o somptuoasă sală de ședințe, dar instalată undeva în aer liber, la care ea citește, vopsită bicolor, blond-roșcat, cu șuvițe ce se suprapun și se amestecă neglijent, top negru, transparent, brațe solide, prelungi. Se însuflețește și se mișcă numai când o privesc. Din fericire, nu-mi aruncă nici măcar o ocheadă, or - astfel îmi pot și eu spune că n-a fost decât o rămășiță de film.

Spectre, cum îmi place să le denumesc, apariții (nu premoniții). Vise de ruperea inimii, certuri devastatoare cu mama, fără vreun câștig. Spatele gol, verișoara, pielea albă, topul din dantelă neagră, inadecvare.

διαβάλλειν

 O acvilă cu cap disproporționat de mic m-a lovit de două ori cu ciocul în spate. Eram întors cu spatele la pasăre, la restul camerei și, de speriat, am scos un fel de sforăit unic, ca un acces.

Ăsta a fost răspunsul meu. Și trezirea bruscă, groaza. Bineînțeles, nu era nimic în dormitor. Foșnetul liniștit al mașinilor, trecând acum mai rar. O banală noapte de sâmbătă, curgând înspre duminică dimineața. Acvila n-a rupt din mine. Mă ciocănise de două ori.

Eu, muzica & visele

 Deși nu ne place să admitem, corupți de gândirea stupid-pozitivistă americană (sau de cea “creștină”), noi suntem fix așa cum ne reprezentăm în vise. 

În visele mele cu mine, mai adesea fac muzică decât scriu și public. Înclin să cred că scrisul meu este (venit) mai degrabă (dintr-)o necesitate decât un talent înnăscut. Pe când muzica mi-e înnăscută.

M-am obișnuit să scriu, m-am trezit având nevoie să scriu pentru „a mă rezolva”, a mă cârpi, pentru a mă oglindi pe mine pentru mine, apoi pe mine pentru alții (unii, unele). Pentru a atinge conștiința celorlalți.

Scrisul este o metodă, un mediu, un mijloc. Cu timpul, el mi-a devenit o plăcere, o trebuință, un ceva fără de care nu mai pot. A cunoscut o oarecare elaborare, a devenit de sine stătător, a căpătat și un scop în sine, pentru sine. O pilulă aproape cotidiană, pe care o înghit pentru a obține un anumit echilibru interior, o satisfacție de mai lungă durată (dar nu mai adâncă) decât cea procurată de ascultarea muzicii.

Când e bună, muzica acționează cu repeziciune asupra mea, ca o injecție cu adrenalină în inimă. Condiția singulară ca o piesă muzicală să-mi fie plăcută urechilor este ca ea să etaleze pentru mine, cât mai devreme, sunetele cele mai potrivite formei minții mele. Simțirea indusă de muzică nu poate fi decât deturnată sau chiar falsificată prin amestecul rațiunii.

Dacă trebuie s-o gândești, s-o “sprijini” cu texte hermeneutice sau încurajatoare, autosugestionante, înseamnă că muzica nu-i destul de bine alcătuită, nu merge fix la țintă de una singură, ci trebuie s-o ghidezi tu, cu o cuvenită doză de snobism (cui îi mai place, importanța sau celebritatea compozitorului, poziția ocupată în istoria muzicii etc).

Dreameaning

 Mă aflu-n visul cuiva căruia îi place somnul. Nu se dă trezit, mă visează, alergându-mă peste tot în scenariul lui mintal. Mă „tribulează”, exploatat oniric ce sunt!

Dimineața, îmi dau jos pielea de somn și rămân cu ochii beliți, fără pleoape, așteptând să-mi crească alta, altele. Sunt reptilă, șarpele de pământ. Îmi câștig existența târâș, din cuvintele pe care nu le rostesc la timp. Sunt inoportunul.

Inoportunarul.

Mă trezesc dimineața prins în cleiul amniotic și nu pot accepta că s-a făcut vremea să mă pregătesc pentru o nouă zi de corvoadă. E oribil să te trezești în semiobscuritate și să iei - de musai - în piept chinul de a concepe că e o zi ca oricare altă zi de lucru. Întins în pat, paralizat de acel musai, ațipesc la loc, după ce somnul, prea dulce, e întrerupt brutal de sonerie.

Ecranul telefonului s-a luminat. Sunt 13 grade C afară - mă anunță. Înăuntru-i aproape benză. Cuib cald. Mă gândesc, consolator, să iau caietul și să scriu despre supărarea de a fi fost trezit, dar prea plăcută-i amorțeala, așa amăgitoare cum este.

Pisica, în geam. Umbrela și-a încetat creșterea.

Mici plăceri

 Să mănânc o zmeură sălbatică, savurând-o cu ochii închiși. O frăguță ce abia că se-nalță de la sol, ascunsă de frunza ei. Să văd o veveriță, o marmotă ce mă fac să surâd instantaneu și să mă simt plin de-o afecțiune părintească, universală. Încheierea lecturii unei cărți. Un vis bogat. Un somn bun, fără soporific. Urcarea unei înălțimi, a unui deal, a muntelui, privind cu teamă în hău. Golul vindecător pe care munții mari și tăcuți îl iscă în mine. Revenirea la proporții rezonabile a ego-ului, la bunul-simț al propriei dimensiuni. La limitele omenești ale propriilor dimensiuni. Plantele, inflorescențele ce răsar ori apar în locuri și-n condiții, ai zice, imposibile.

Ne mutăm

 Vizităm un apartament enorm. Patronul e un ins „pe măsură”, supraponderal, cu păr puțin, totuși vopsit - într-un mod neglijent, neuniform -, ceea ce atrage și mai mult atenția asupra sărăciei lui capilare. Camerele sunt încă sufocate cu lucrurile proprietarilor, care ne promit că, deîndată ce se va deschide acel „centru de depozitare a obiectelor inutile”, le vor evacua pe toate din casă. Visul progresând, proprietarul își modifică înfățișarea, se face țigan, rămânând mai departe gras. Apar acum și copiii lui - aleargă prin apartament; e casa lor (în care au crescut).

Camera de zi este impresionantă și vederea ei ne face să scoatem automat banii din buzunar: avansul. Ferestre înalte cât ale unei săli de bal, e acolo și un pian - înăuntrul acestui living cresc și câțiva copaci groși, spațiul dintre ei fiind tapetat cu iarbă. Cea mai mare și cea mai... afară (cameră de zi) din lume!

Apar, pe rând, alte și alte încăperi. Îmi revine mie plăcerea de a le descoperi. Patronul îngăduie. Numai copiii-s băgăcioși. Bucătăria e mică și fără geam către exterior. Are doar un fel de luminator făcut ca din funduri de borcane. E „compensată” de o cămară în care poți intra cu totul - vopsită integral în alb, accesibilă dacă urci câteva trepte înalte, cum vedem la casele țărănești din paiantă.

Mereu, noi încăperi și balcoane ce apar neașteptat. Balcoanele, balustrada lor joasă, îmi inspiră teamă.

Iată și „studioul” țigăncii, de fapt un atelier, cu o mașină de țesut electrică - țiganca o folosește șezând pe pat. Camera asta anume e îndeosebi ticsită cu obiectele pe care le-aș fi dorit cât mai curând scoase de acolo (ca să mi le aduc cât mai curând pe ale mele).

De fiecare dată când (simte că) sunt pe cale să renunț, casa se metamorfozează în întregime, scoțând la iveală noi odăi sau dilatându-și cu o creativitate inepuizabilă piesa ei de rezistență - livingul.

Prășirea viselor

 Oricum, cele mai multe dintre ele se-ntorc. Ăsta ultimul, de exemplu, părea un remake. În timp ce-l visam, o voce din culise îmi șușotea că-l mai visasem. În alt decor.

M-am trezit fixat pe intenția de a nota ce am visat, dar până acum, seara, n-am reușit să găsesc un adevărat moment de tihnă. Să mă sondez, să adun rămășițele. Unele vise ar trebui, poate, să rămână neanalizate, levitând intacte în lumea lor.

Sfârșitul lumii - o lume ce nu mai isprăvea terminându-se. De data asta, prin lichefiere. Invazia unei civilizații extraterestre care începuse să ne lichideze pe dinăuntru.

Plăcerea de a trage

 Visez că împușc oameni cu o armă încărcată cu alice și sunt nemulțumit de ea, fiindcă nu-mi pot vedea victimele căzând secerate, contorsionându-se sub impact, prin urmare mă aleg doar cu plăcerea zgomotului împușcăturii și cu reculul resimțit în umăr, dar și cu satisfacția de a(-i) lua la țintă (în cătare).

Îmi apăr un teren pe care-l am în posesie la D., pe izlaz, o zonă cu mici măguri, inexistentă ca atare în realitate, un loc idilic, urme de viță de vie și arbuști crescuți grupat. Trag în oameni, oamenii se sperie, însă unii dintre ei mă sfidează, oprindu-se locului și privindu-mă fix.

Somn, somn, să-nălțăm

 Am uitat de când n-am mai dormit bine. Am uitat ultimul somn bun, complet, fără întreruperi. Mă zbat noaptea ca un pește care a uitat să înoate, un pește ce visează uscatul, fiindu-i groază că se va trezi și va fi nevoit să-nvețe să respire într-un mediu nefamiliar, ostil.

Cu tot somnul scurt, visez o frumoasă moartă, trăsături de lună în creștere, oval, rotunjimi în expansiune, ochi nespus de vorbăreți, altfel tăcută, mută, grăind numai prin frumusețea ei îmbălsămată.

Uitare

 Noapte cu vise solicitante, cum că uitasem mașina parcată pe undeva prin Ineu, pe o străduță, ca și când ai putea „uita” mașina într-un orășel pe care-l traversezi la pas în 30 de minute. Condusesem beat, băut, mă întorsesem acasă pe jos, nu-mi mai aminteam unde se afla mașina, cheia era în buzunarul meu, o pipăiam să mă asigur că e, așteptând într-un aeroport sumbru pentru a zbura la o oră incertă cu un bagaj incomplet către o destinație necunoscută, lăsând apusul în spate, zburam așadar către Orient, înapoi către naștere.

Amor vincit

Amor cu ochii înlăptați de pielea piftioasă și degetele mari, roșii, de la cele două picioare. Degetele ce cântă repezi la clarinetul tastaturii imaginare, depozitarele sângelui ce îți vine-n inimă atunci când ți le ridici pe marginea canapelei la odihnă și dezumflare.

Visând cu ochii

 Visul cu ochii, felul amenințător în care (mi se pare că) se apropie de mine o Necunoscută puțin cam prea prietenoasă cu care devin repejor intim și-mi dau seama de rapiditatea asta neverosimilă chiar în timp ce o visez, e prea de tot - atingerile ca din întâmplare, zâmbetele cu subînțeles, vorbele cu ricoșeu, dodii, avansuri, mici cedări.

Primejdie mare de a te amăgi, fiindcă nimic nu-i real, totul e bine delimitat și îngrădit, măsurat și definit prin formulări ce nu lasă vreun dubiu.

Necunoscuta apare în vis în virtutea stranietății ei: a ales să aștearnă - ca pe niște separatoare pașnice, dar neechivoce - cuvintele ei clare între noi.

Totul fiind delimitat, interzis așadar, fac orice pas pe un teren deja minat, cu tabla anunțului aferent  - teren minat - înfiptă-n sol, pusă la vederea oricui, cu neputință s-o ignori.

Absența unei absențe

 Visez că trebuie să-l întâmpin pe Prințul Charles și pe cea care se dovedește a-i fi o mătușă, deși eu fusesem pregătit pentru venirea Reginei-Mame. Sarcina mea este să le cadorisesc niște discuri vinil cu Beatles și Stones.

Simt consistența deosebită a discurilor de colecție în mâna mea. Repet în minte complicatele formule de adresare, dar când se face clipa înfățișării mă surprind vorbind românește, apoi o cotesc brusc într-o engleză nesigură.

Reacția „regalilor” este de surpriză - simulată, desigur - politețe, zâmbete de protocol. Mici glume. Totul se fâsâie-n penibil ca în cele mai multe vise (ale mele).