Partea leguminoasă a ușurătății

 Ocupați cu iubirea și cu deznădejdea, încărunțim.

E larmă-n capul meu - imagini, fețe, mici scene, pași peste frunze & pete de zăpadă, împingeri flirtoase, frânturi de trecut, toamne consistente, semnificative, umblări, pași în tăcere, gândind ce-ar fi mai potrivit să spun, mai bine tac, chinul de a găsi spusa cea mai grea de înțelesuri, cea menită să zăbovească în minte până mâine și să „producă efectele” magice cu eliberare prelungită.

Din cauza lui, a trecutului luminos, blând, auriu, nu pot urmări atent frazele deloc complicate ale cărții pe care-o citesc.

Citesc fragmentar din John Irving, păcat, e o carte cu care să zăbovești în hamac până la uitarea de sine - uiți unde te afli și, eventual, ațipești fără să știi când, cartea căzută pe piept.

Vieux anniversaires!

 Teama de îmbătrânire - miezul crizei de vârstă „mijlocie”. Nu ești încă bătrân, nici mult nu mai ai, dar trăiești cu nespusă luciditate momentul, anticipând mintal ceea ce bănuiești (și te temi) că urmează.

Teama asta de ceea ce-ar putea să vină paralizează voința de a-ți mai duce zilele. Astfel, înlemnit în angoasă, chemi și-ți inoculezi mai devreme bătrânețea împotriva căreia - la nivel psihic, deci într-un fel imobil - „lupți” cu atâta spaimă. 

Nevrotic fiind, teama de apropierea morții te împiedică să trăiești. Îți fură mai toată plăcerea vieții.

Dar mai locuiește acolo și o nevoie obsedantă de a mai gusta o dată din toate cele aparținând existenței, extravaganțe, mici sau mari bucurii ireverențioase, haine, adicții; să-ți iei din durerea pricinuită de Altul plăcerea de a simți că ești viu. Să suferi, să te doară intangibil sufletul, să fii tratat fără cruțare, apoi iertat, futut la marginea patului, stors, dorit din nou, alungat din nou, dorit cu totul și deloc.

Vopseluri în păr, smulgi sprâncenele albe până ți se răresc amenințător și obții o expresie ciudată, de alien, de pervers ori de monstru în devenire, sprâncene ciuruite, blonzii, pleoapele căzute, pete, piele ce nu mai răspunde cu fermitate atingerilor.

Via Crucis

 Tata este o cruce în cimitir, încadrată de-o bordură din ciment. Flori pe burtă, pe piept, pe cap. Mi-e „groază” să merg acolo. Nu groaza ca teroare! Un echilibru precar între refuzul de a crede că tata e acolo și adevărul că rămășițele lui sunt. Dar el, el nu-i acolo. Aș vrea să știu unde este sau să cred că se află undeva. Barem spiritul lui. Și că n-a devenit parte a Nimicului.

Bine-mi pare

 Se apropie toamna. Cu pași mici, vine tiptil, bineînțeles că nu „se simte”, dacă e să te iei după sufocarea de afară. Dar a apărut ceva în aer, o anumită rezonanță a sunetelor, un parfum de solitudine - seara - un ecou îndepărtat al zgomotelor din apropiere - ce nu poate fi decât chemarea de sirenă a toamnei, ieșită din gura ei căscată, înțepenită într-un strigăt îngrozit, cracii ei desfăcuți, peștera pizdei acestui anotimp zis al belșugului, al bilanțului, al morții aparente - a-mor-ți-rii - care curând va înghiți totul.

Căldură mică

 Simt căldură și nervi, în funcție de ce-mi arată aplicația meteo. Mă uit în aplicație, îmi spune că sunt prea multe grade afară pentru a deschide fereastra, o cred și n-o deschid, preferând să zac în îmbâcseala oxigenului insuficient.

Cedez, după un timp, deschid, întind nasul ca să amușin cât de cald e, e cald!, las geamul deschis și chiar se face respirabil în casă. Așa că, acum, geamul stă crepețit, aud un câine ce latră tânguit, cu ecoul aferent serilor de august, aud (vag) copiii și pe idioata aia care, de la o anumită oră se declanșează și începe să-și întrebe nepotul (care în veci nu răspunde) dacă vrea „să mergem acasă”. Mereu, același ritual epuizant, nu știu de ce-mi pasă mie, nu la mine au venit, nu vine nimeni la mine, nu-s o persoană ușor frecventabilă, nu plac pe nimeni, prea puțini îmi plac.

La furat de timp

 Toate ferestrele închise, storuri ori perdele trase, o liniște groasă afară, mașinile s-au rărit, puțină lume circulă, niște turturele, vrăbii, dar peste toate se aude căldura.

Pierderea timpului ar trebui amendată aspru. Furtul timpului, măsurat în cărți necitite. În drumuri nefăcute. Drumuri pe care n-ai apucat. Timp furat de sub nas; el curge mai repede când privesc în altă parte. Sau când încerc să adorm și nu dorm.

Paznici de femei

 Ai un loc aici la ceafă, o insulă fără nici un fir de păr alb, ferită de soare și de zăpezi, de încruntări și de miezul plin al nopții.

Ludice. Lucide. Ucide-l.

Fete cu căței, cupluri - masculii pășesc tot mai angoasați de atenția pe care ele o primesc din partea „străzii”. În cele mai multe rânduri, ei sunt mai rigizi decât ele, vigilența aia de paznici prost plătiți, dar a căror pâine pe masă depinde de jobul acela. Și statutul lor. Îngrijorarea ce aproape că le desfigurează chipurile și-i face să-și belească ochii de bovine încolțite, postura lor țeapănă în mers, conștientă de sine până la erecție.

Interruptus

 Mă întrerupeau din nesfârșitele „meditații”, de fapt - ruminații, din baterea masturbatorie a apei în piuă, iar somnul (suspectez cu seriozitate că) era unul cât se poate de îndărătnic, cu accente depresive. O facilă evadare din realitate.

Revăd acei ani ca printre gene, cu ochii mijiți de somnolența continuă ce mă apăsa poate îmi lipseau vitamine, minerale din organism ceva îmi lipsea o fată iubăreață copleșitoare după care să nu fiu nevoit să alerg ci să stau locului cu ea s-o fi lăsat să mă-ndoape să mă alăpteze în public cu lapte din praf. Totuși, m-a ferit Dumnezeu. Statornicia sfidează legile paroxismului.

Una dintre camere, aia din mijloc, era de-o obscuritate ce te punea pe fugă, totul ți se înfățișa incolor acolo, trebuia să ai grijă pe unde pășești dar eu știam rânduiala aveam harta mintală varianta pipăibilă nimic complicat, iar cealaltă încăpere despărțită formal de cea din mijloc plutea în ceața despre care vorbeam mai înainte de nici nu mai pot garanta dacă era numai în ochii mei lipiți de atâta somn autoindus (lipsă oxigen, foame, lumină puțină) sau era pe bune și de-a adevăratelea, lumina filtrată murdar prin pânzele de păianjeni nederanjate cu anii din ferestrele veșnic închise de groaza mirosului ce mă asedia dinspre cocini.

Canapeaua pestriță înghițea toată lumina, dar și ilumina oarecum odaia, când te așezai în poala ei scotea acel oftat de paie strivite și sfâșietorul miros de vechi, de nefolosit.

Omul decent

 Omul decent este, de fapt, o sumă a timorărilor la care a fost supus. Nu-i doar efectul unei educații alese. E și multă frică, și un „respect” superstițios (față de autorități închipuite) în decență. E anxietate, e teama de a îndrăzni forțarea convențiilor și de a pierde, astfel, afecțiunea părinților simbolici.

Nu ieșeam din cuvântul lor, dar compensarea a venit din lumea paralelă pe care mi-am creat-o, acolo unde indecența înnăscută îmi era mai puțin gâtuită. 

Pentru mine, chiar și o discuție „decentă” nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru toată lumea, ci acea discuție din care îți extragi maximumul de satisfacție și în cursul căreia încalci toate limitele cenzurii de sine, abordând orice subiect (intim), trecând peste tabuuri, scandalizând. Excluzându-i pe cei ce stau cu tine la masă, insulți cât cuprinde.

În tinerețe, la un pahar, le propuneam prietenilor să vorbim deschis despre toate, inclusiv despre procesul defecației. Ziceam că prietenii trebuie să_și mărturisească între ei totul, să se expună pe masă unii altora, până la os. Totala dezosare.

Până și-n aviditatea cu care citeam mustea multă indecență, o căutare neostoită a acesteia. Intuiam corect, cu puținătatea experienței mele de adolescent întârziat, că numai un cutremur m-ar putea extrage din colțul de pedeapsă, din ungherul psihic în care mă simțeam înghesuit.

a Deal

 Dealul - mentorul meu de piatră seacă.

Un pic mai în vârstă ca mine, îl respect și mă apropii de el întotdeauna cu sfială, ca de un stareț greu de înduplecat. De parcă m-aș teme că ar putea, cândva, să refuze să mă primească în poala lui.

Sunt vecin cu Dealul și încă mă las învățat cum să mă port în preajma lui. Ce ofrande să-i aduc, când să-l las în pace.

Să-l văd, să-l simt sub tălpi. Într-una dintre dăți, chiar mi-am luat dinadins încălțări cu talpă mai subțire, ca să mă las rănit de el.

Îi port Dealului insectele, brățări înaripate la încheieturi - în spatele genunchilor, la gleznă, pe abdomen, unde-i pielea fragedă. O relație de iubire la distanța unui braț. Iubirea cu un străin ce mă iubește nici eu nu știu cât.

O protuberanță a scoarței, acoperită cu mușchi, arbuști spinoși, copaci - vegetație. Un sol îndărătnic, ce nu reține apa. Clei, beton pe timp de secetă - cum e și acum.

Facies

 Necontrolată de o mască socială, fața mea de om (pre)matur. Toți străbunii mei suferă adânc întipăriți în chipul meu. Odată cu mine, cu sau fără mine. Ideal ar fi să poți pune ordine în corul disonant al strămoșilor ce ți se înghesuie și ți se zbat, genetic, pe chip pentru întâietate.

Când urci în pat, minciuna vârstei nu te însoțește, rămâne aruncată la podea, printre șosete, chiloți, celelalte haine. În pat ești tu, ca gelatina.

Deformat, maleabil, frământabil. Iei forma obiectului în care singur te torni.

Dar nu asta mă urâțește, atunci când cad pe gânduri. Împins, cad. Mă urâțește felul cum mă încrunt, cum îmi fac fața pungă, ca un sfincter ce se străduiește să elimine ceva, să excreteze. Să cace oarece nesemnificativ. O muscă. O scamă.

Lăsând libere frâiele expresiei, mă urâțesc, devin una cu obsesiile și temerile mele, dar, mai mult decât urât, arăt a stupid, ceea ce mi-e insuportabil.

Copil cuminte

 Cât poate dura până să bagi de seamă diferența netă dintre o bună educație parentală și timiditatea excesivă, la un copil?

Un copil prea retras, tăcut, poate trece drept unul bine-crescut, când de fapt el a fost de timpuriu strivit, redus la tăcere de părinții absenți afectiv ori de grozăviile văzute și resimțite în familie. Un copil micșorat psihic (de multe ori, și fizic; diminuat, înfricoșat și de propria-i umbră).

Părinții culeg pe nedrept „complimentele” anturajului: - ce prunc cumințel, rușinos ca o fată mare, curat, ordonat, la locul lui! Nu cere, nu zbiară, nu ripostează protestând. Ascultător, bun, un executant fără greș, discret până la dispariție, se face una cu decorul... Plânge des și din orice, nu știm mereu de ce, dar ăla bai să fie.

Armăsarul nopții

 Cumplită noapte, cu „vedenii” și false amintiri, destinate să mă tortureze. Filmul cu „verișoara” trupeșă, care nu există în realitate - nu știu să fi avut de-a face, printre neamuri, cu o ființă ca asta - îmi trimite o duzină de fotografii în care ea e, progresiv, tot mai goală, golită de haine.

Masa aceea lungă, ca dintr-o somptuoasă sală de ședințe, dar instalată undeva în aer liber, la care ea citește, vopsită bicolor, blond-roșcat, cu șuvițe ce se suprapun și se amestecă neglijent, top negru, transparent, brațe solide, prelungi. Se însuflețește și se mișcă numai când o privesc. Din fericire, nu-mi aruncă nici măcar o ocheadă, or - astfel îmi pot și eu spune că n-a fost decât o rămășiță de film.

Spectre, cum îmi place să le denumesc, apariții (nu premoniții). Vise de ruperea inimii, certuri devastatoare cu mama, fără vreun câștig. Spatele gol, verișoara, pielea albă, topul din dantelă neagră, inadecvare.

Toți anii

 Am rupt-o cu ei, așadar, imediat după BAC. Cu cei mai mulți. Nu fiindcă le-aș fi fost victimă, n-am de ce să pozez în asta. Pesemne că, după absolvire, i-am ignorat (fu mai mult un proces de ghosting decât o respingere) din cauză că atâția ani a trebuit să depun atâtea eforturi ca să rămân amuzantul-de-serviciu, simpatizabilul, exagerându-mi toate trăsăturile de clown - pentru a plăcea, pentru a nu fi dat la o parte și ca să nu mă mai simt un impostor, un intrus printre ei. Impostor - din clasa a 6-a încolo, până la terminarea liceului.

Raki

 Berea e frecție - bei și piși. O ușoară senzație de îngreunare, o ușoară veselie și o amețeală oarecare - nimic. Dar țuica, odată băută, te urmărește întreaga zi. Se face borhot în tine și, pe lângă asta, continuă să-ți fermenteze și-n mațe, susținută de bacteriile euforizate ale digestiei - e ca și când ai mai bea și după ce ai încetat să bei.

Ai de îndurat putoarea, parfumul acela înșelător de descompunere, ca de floare de prun căzută peste un cadavru proaspăt. Pentru un efect imediat și de durată. Nu te amăgi - umpli toată încăperea cu duhoarea. Emani și-n aer liber, la câțiva metri buni în jur. Mirosul emanat ar putea face pe cineva să creadă că ai băut litri, atât de năvalnic e!

Ce tristă-i berea din pahar după ce i se duce spuma! Un pișățel gălbui, o mostră de urină.

Futere caritabilă

 Un bărbat frumos și penibil. Jalnic, dacă preferi. Un cerșetor de amor. N-ai cum să-l refuzi. Se gudură pe lângă tine până-l fuți din milă. După care, tot din milă, nu-l mai părăsești.

și eu, și mie...

 „În tinerețe, oriunde mă duceam, îmi plăcea să semăn dezordine. La dineuri, întâlniri, adunări literare, în medii intelectuale sau burgheze, peste tot produceam haos și agitație prin sarcasme sau provocări. Toate astea nu țineau, la drept vorbind, de o voință premeditată de scandal, ci de o isterie irepresibilă, de o sete de autodistrugere îndreptată spre exterior.” 

(E. M. Cioran, Caiete, Humanitas)

Familia de sub unghii

 Am părăsit solul de scoici, nisip, praf, m-am agățat cu unghii negre de oameni, semeni, colegi, o ștergem la jumătate, o putem șterge și la litru dacă vrei, ciocolată neagră, amară, fără nici un cub de zahăr, carte după carte, legate între ele ca țigările, mucul și țigara cea nouă din pachet, cilindric perfectă, bine îndesată cu tutun.

Apă & pământ în gură, pe limbă, sub unghii, mizerie organică, nu vrei s-o speli de acolo, nu vrei să se ducă, o porți ca pe-o decorație, amuletă protectoare luată de acasă, îți porți familia sub unghiile cu care te-ai agățat de ea pe când voia să te trimită departe, și m-a trimis, ca să fac o școală mai bună, e spre binele tău, după care s-au mirat...

Reînnoiesc jurămintele părinților, apă & pământ. Pași, mai mulți pași, alți pași, nasu-n cărți, mirosul de vanilie al cărților RAO așteptând să le citesc, le-am și pus pe lista publică ce mă obligă, toată lumea-i cu ochii pe ea. Viața ta, expusă la câteva răzuiri de loz distanță.

Lacrimi & suspine

 Oftez compulsiv (de când mă știu). Și nu mereu îmi dau seama, înainte de a ofta, ca să mă stăpânesc. În schimb, mi se întâmplă să mă irite oftaturile (repetate ale) altora.

Un motiv ar fi că oftaturile acelea (ale altora) îmi răsună în urechi a victimizare ostilă (e.g. narcisismul lamentativ), am impresia că-mi sunt adresate. Supervizorul meu - de la unul dintre locurile de muncă - era în mod neascuns deranjat de suspinul meu sonor, în spațiul biroului. Posibil, din aceleași „rațiuni” ca ale mele...

Supervizorul respectiv își crease un „sistem” destul de bine pus la punct de a nu spune cu franchețe ceea ce gândea (de rău). Asta neînsemnând că ar fi ascuns cu succes tot ceea ce gândea. Atâta că ocolea adresarea sinceră cu un oarecare (inutil & ofensator) talent teatral. Persoana despre care fac vorbire se simțea, totuși, constrânsă să vomite cumva ce-o nemulțumea (la noi) și, astfel, năștea în chinuri o pseudo-opinie care-i părăsea aparatul fonator contorsionată - obstretic & ginecologic - și, finalmente, aproape de nerecunoscut. Un avort al gândirii.

„Stăpânea” o metodă deosebit de antipatică, și agresivă, de a nu se pronunța, de a se feri de constatările tranșante, care i-ar fi trădat (în opinia sa) gândurile și adevărata personalitate. În ciuda acestui efort ce privea exclusiv ceeacesevede-ul, transpira dezaprobare prin toți porii! Mimica (anxioasă), gesticulația și, mai ales, „undele” emanate fără nici un control, otrăvind întreaga încăpere, deconspirau persoana reală.

Întreabă-mă, ca să tac

 E lesne de remarcat această înclinație a unor persoane de a simula curiozitatea în ce ne privește (punându-ne întrebări numai în aparență interesate), pentru a induce, de fapt, blocajul în comunicarea și chiar în actul gândirii interlocutorului - sau ale grupului, când e cazul...

Nu întrebi pentru a afla ceva, ci pentru a întrerupe, a fracționa, a-l rătăci pe celălalt în propriile afirmații, amintiri și convingeri, dar scopul este, mai ales, a întrerupe un elan care ție îți pare periculos, cu urmări imprevizibile ori incontrolabile, dăunătoare (misterios) statutului & imaginii tale (de sine).

Ai mai putea fi - Doamne, ferește! - cu totul eclipsat de interlocutor. Nu-l poți nici opri brutal, trebuind să întreții pe mai departe impresia că ești om fain, tolerant, transparent, „liberalule” ce ești tu („trăsăturile” enumerate anterior, sunt doar câteva dintre cele care definesc atât de bine agresivitatea pasivă)!

În schimb, poți întrerupe sau opri, așa cum am zis: punând întrebări fără rost, subminante, ce pot conduce discuția pe căi absurde, răsfirate = fundături! Sau, mai știi?, o vor duce înspre conflictul deschis, ce vă va demola - prin apelul la născociri, proiecții, insulte, jigniri - pe amândoi...