“Dumnezeu m-a făcut pedant și filistin”

Putred

 Lumina toată s-a mutat în frunze, câte au mai rămas întregi și agățate de mama lor. Frunzele luminează când soare nu-i, mai că te orbesc.

Nu știu cum e afară, ce miros are aerul curat, aerisesc cât de des pot, mama e în curte, agață frunzele de toate felurile căzute pe jos cu grebla ei ce scoate un zgomot ciudat pe unele suprafețe, neliniștitor, seamănă cu cel de după ninsoare - rânitul zăpezii, deci nu pot merge la furat...

Calendabru

Luminile se sting în jur, luminăm doar noi. Perdele de lumină prin care nu poți pătrunde (sau ieși) dincolo, în întuneric; întunericul nu poate pătrunde la tine, la voi. La noi, căci voi suntem noi.

Cutreier fără țintă peste suprafața lucrurilor, dar Duh nu sunt. Ling funduri de pahare, bag limbi pe gâtul sticlelor. Țuica te face om. Sau ne-om. Trebuie, în orice caz, să treci prin proba țuicii... Nimic nu poate ține locul răchiei, rachiului. Dar răchia poate ține locul multor cele, chiar și trăirii însăși.

Bere, pantaloni scurți, piei nespus de bronzate ori străveziu de albe, însă frumoase, netede, tinerești. Soții îmbufnate, mame stafidite, alergând învinse după copii. Un burger puțin rânced, nici o carte. Să nu uiți!

Să scrii despre persoane reale este un eșec al imaginației. Idee preluată-n zbor de la John Irving.

Chemând toamna

A plouat, ne-a udat puțin, reîmprospătând mlăștinoasa întunecime cafenie a ochilor tăi. Când folosim cafeniu sau maroniu, poezia se retrage, lăsând locul hohotului de râs.

Cu gândul frenetic la răchie, Savu scutură prunii, îmbrățișând riscul de a rămâne cândva răstignit de trunchiul lor aspru.

Citesc cărțile cu sufletul, căutându-mă pe mine în paginile lor, ecouri ale mele, fragmente din mine, amintiri insuportabil de frumoase, greșeli penibile, regrete, nostalgii. Citesc pentru a mă regăsi - să mă înțeleg, să rezonez, să-mi dau dreptate ori ca să fiu răscolit și pedepsit.

 În seara asta, ar fi putut veni toamna ori, cel puțin, s-ar fi sfârșit vara.

Via Crucis

 Tata este o cruce în cimitir, încadrată de-o bordură din ciment. Flori pe burtă, pe piept, pe cap. Mi-e „groază” să merg acolo. Nu groaza ca teroare! Un echilibru precar între refuzul de a crede că tata e acolo și adevărul că rămășițele lui sunt. Dar el, el nu-i acolo. Aș vrea să știu unde este sau să cred că se află undeva. Barem spiritul lui. Și că n-a devenit parte a Nimicului.

Vocile alienării

 Altă zi timișoreană supraîncinsă, dintr-un șir ce ne va deșira și-n săptămâna ce vine. Aerul e vâscos ca uleiul rânced și ars, folosit de prea multe ori la gătit.

Vocea - melodică, subțiată ca a plângăcioșilor de milă. Alint în voce. Infantilism. Cerșetoria mângâierii exclusive.

Lectura la Berta Isla (de Javier Marías) nu merge ca unsă, e altă carte, altă scriitură. Marías nu te lasă să-i aluneci peste text, te ține, te împiedică în volutele lui, executate labirintic în jurul câte unui moment, unei clipe, secunde, o etapă din viață, o trăsătură - fizică sau de caracter.

Nu-mi amintesc, i-am plătit vreodată tatălui meu o masă sau măcar o bere în oraș? Sper că da și sper că (e pentru că) am uitat.

Căldură mică

 Simt căldură și nervi, în funcție de ce-mi arată aplicația meteo. Mă uit în aplicație, îmi spune că sunt prea multe grade afară pentru a deschide fereastra, o cred și n-o deschid, preferând să zac în îmbâcseala oxigenului insuficient.

Cedez, după un timp, deschid, întind nasul ca să amușin cât de cald e, e cald!, las geamul deschis și chiar se face respirabil în casă. Așa că, acum, geamul stă crepețit, aud un câine ce latră tânguit, cu ecoul aferent serilor de august, aud (vag) copiii și pe idioata aia care, de la o anumită oră se declanșează și începe să-și întrebe nepotul (care în veci nu răspunde) dacă vrea „să mergem acasă”. Mereu, același ritual epuizant, nu știu de ce-mi pasă mie, nu la mine au venit, nu vine nimeni la mine, nu-s o persoană ușor frecventabilă, nu plac pe nimeni, prea puțini îmi plac.

Zeamă de cute - cu André Gide & Proust

 Aud de aici, din casă, ecourile cântecului unei privighetori. Mi se strânge inima. Dacă și acum cântă, înseamnă că nu și-a găsit deocamdată perechea. E târzior. Timp ce trece. Știu că nu va dura veșnic. Nici dorința ei.

Pisica îmi urmărește pasiv-curioasă stiloul alunecând în zigzaguri blânde pe hârtie. Nu închide cu totul ochii, nu cumva sa-i scape vreo literă.

Primele 2 volume ale jurnalului gidian (A. Gide) m-au acaparat mai mult. Pe măsură ce înaintează cu  jurnalul, Gide devine tot mai aplecat spre teorii, mai uscat și obsedat de propria operă, timp în care, fără să-și dea seama, adevărata lui mare operă devine Jurnalul, în care scrie despre opera deja scrisă, nemulțumit de felul în care îi era receptată.

„Forța legăturilor provine din convingerea chinuitoare că este vorba despre ceva excepțional, unic, de neînlocuit, ceva care nu ne va mai ieși niciodată în cale.” (André Gide)

Sau, tot el: „Azi nu pot să văd în jurul meu decât goluri; ceea ce îmi lipsește; ceea ce am ratat.”

Dorințele proaspăt trezite îmi făceau verile insuportabil de frumoase! N-avea importanță în ce măsură mi se împlineau. Conta că îmi erau treze.

Proust: „Îi caut pe cei puțini, dar în stare să mă înțeleagă, și fug de ceilalți.”

burnout

 Visez că sunt băgat la închisoare pentru un an și ceva din cauză că mi-am vorbit de rău șefii. Ce împrejurări distopice, totuși strâns legate de realitate și de străvechile mele probleme cu autoritatea! Gâfâind, înspăimântat la gândul unei săli cu mai multe paturi supraetajate, zero intimitate.

Jung: „Nu există vise stupide, ci doar persoane stupide care nu le știu interpreta.”

Pocnetul minții trântite - într-o ceartă.

Ca puer aeternus, îmi place să-mi spun că aș putea scrie (despre) orice, dar nu o fac. Satisfacția de a ști că aș putea.

„El a ajuns să înțeleagă faptul că nu scria, pentru că o parte din el nu voia să scrie.”

„Starea paradisiacă în care se stă prea mult devine o închisoare și expulzarea din ea nu mai este trăită ca pe ceva de nedorit, ci dimpotrivă, ca o eliberare. (Ego și Arhetip - Edward F. Edinger, ed. Nemira)

Închisoarea sunt eu. Nu mă trimit acolo părinții, dar tot ei o îngăduie cu acel zâmbet subțire pe buze. De ce? Ca să nu cresc, să nu mă desprind, să nu devin eu însumi, adică altul. Să încalc, astfel, „legea părintească” internalizată, părerile lor ferme, planurile lor cu mine. Dar și „rânduiala lumii”.

Povestiri din criptă

 Mă exasperează umezeala asta continuă, întunecările astea brutale în miez de zi. Mă țin în casă mai mult decât frigul. Refuz invitații, amân autoinvitații.

Nici nu concep să ies. Îmi imaginez doar cam cum ar putea să arate centrul Ineului, seara, pustiit și drăguțel ca un cavou confortabil, mic și kitsch. Nu-i vina orașului că a ajuns complet depersonalizat, mutilat de demolările comuniste - ca să se facă loc, sub ceaușism, blocurilor pentru militari & familiile lor. Kitschul a venit recent: prin termopanizarea generală, monumente din ghips, neîntreținerea puținelor clădiri vechi și alegerea unor culori nefericite.

Am visat că căcatul de pasăre de pe mașină coborâse până la un nivel la care nu mă mai deranja vizual.

Miere de stupoare

 Cu stupoare și bucurie pentru dânșii, constat că și copiii de neoprotestanți au voie să se joace în zăpadă. Doar că ei nu fac om de zăpadă, ci Domn de zăpadă.

Nivel înalt

 Liiceanu & Patapievici, în vizită la Ineu, noaptea trecută. Liiceanu se prefăcea încântat și nerăbdător să-mi afle opiniile despre el, Patapievici mă lăuda, stând noi trei la masă, într-un mod deșănțat ce-mi provoca o insuportabilă stânjeneală.

Erau amândoi oaspeții mei, în casa noastră, ca atare, considerau potrivit să mă tămâieze.

Înainte de a se ridica să plece, am remarcat cu-o milă amestecată cu dezgust că ambii au șosetele rupte, lăsând la iveală degetele de la picioare - groase, descuamate, ciupercoase. Sunt îmbrăcați în ținută de cocktail, doar că aveau șosetele rupte în picioare, cu degetele la vedere.

Neexistând taxi în Ineu, urma să-i trasnport eu (undeva). Urcă singuri în mașină. Patapievici îi pornise motorul și reușise s-o lovească ușor la bara frontală de protecție, spărgând plasticul ăla.

Liiceanu îmi cere sfatul despre ceea ce ar mai trebui să scrie în continuare. Îi răspund: să facă mai multe interviuri. A părut măgulit. I se luminase chipul, tototdată minat de un licăr condescendent, răutăcios.

Cei doi se purtau ca și cum ar fi rămas înzăpeziți sau sinistrați la Ineu și ce să facă și ei, trebuia să intre în vorbă cu gazda, dar li se ghiceau lesne sila și sentimentul de superioritate.

Ridicându-se, așadar, ca să plece, pot vedea cât de ponosiți erau - purtau acele haine, odată bune și scumpe, acum uzate, în care se străduiau prea tare să pară demni.

Disprețul râvnirii

 Îi disprețuiam pe părinții-copiii care-și spuneau cu atâta lejeritate „te iubesc”. Consideram că-i siropos, dulceag, grețos, dar - abia acum îmi dau seama că - n-o credeam. În sinea noastră, eram invidioși pe ei.

Mai obișnuiam să ne amintim unul altuia că părinții noștri nu ne laudă niciodată. Pentru noi, lipsa aprecierii deschise din partea lor era standardul. Așa am ajuns să-i disprețuim pe cei care își ridicau în slăvi copilul. Asta ni se părea dezgustător. Dar eram doar geloși.

Cum, atunci, să nu visez gelozia? Abandonul. Atâtea șanse scăpate printre degete.

Christine Ann LAWSON - A o înțelege pe mama borderline: „Copilul trebuie să se separe de mama lui pentru a supraviețui, dar această separare este o amenințare pentru mamă.”

Dimineți pierdute

 Mintea, la ralenti. Pauză de lectură de la lectură, Odiseea așteaptă, telefonul se încarcă, mintea înregistrează detalii nesemnifactive de prin casă, rememorează lent, strânge inima amintindu-și neplăcute contra cărora nu-i nimeni, nu ești ca să lupți, nu ca să lupți, să injectezi antidotul. Încetișor, contaminez totul cu scormoneala mea actualizatoare - parcă-mi convine să am de ce să sufăr. N-am de acum, caut în trecut.

Mă și întreb dacă mintea-mi „merge” în perioadele în care n-am de ce suferi. Tind să cred că nu. Pauză, întunecime, platitudine.

Talentul meu de scafandru scufundător în reziduuri, petice de teren arabil, îngrășat, pe care îmi cultiv durerile, efectele traumelor vechi, motivele din prezent pentru a fi nevrozat, condiționat să sufăr mereu, sistematic, pentru ceva. Ceva din prezent de care leg ceva din trecut. Afectele care urcă din trecutul traumatic „dau valoare”, intensifică motivele prezente, care-s - nu o dată - bagatele.

Motivele prezente trebuie infectate temeinic, ca să puroieze, să ai apoi ce stoarce, să supureze, să necesite incizii, tratament, cauterizări, că medici suntem!

Vraciul nevindecător al durerii. Pune durerea cu mâna. Grădinarul bacteriilor. Probioticul.

Orice este o sursă de suferință, până și aceea că mama a fost cu tata înainte de-a mă naște eu și de a deveni un intrus în relația lor.

un strugure

 N-am umblat toată vara. În casă, întors cu cheia, îmbâcsit, ca dintr-o dată să simt nevoia să umblu, dar nu de dragul mișcării, ci ca să mă aud, să-mi aud vorbele din cap.

Zilele se diferențiază tot mai puțin, asta îmi dă un sentiment sufocant, scurtimea tot mai pronunțată a lungimii, asemănarea unei zile cu alta. Și ce faci - încerci să le deosebești, scormonind răni vechi.

Nu mă mai deranjează vecinii. Vin, se instalează, pleacă. Nu am vecini. Am morți în mișcare. Nu vreau la Ineu, nu vreau la Deal, dar dacă aș fi acolo mi-ar plăcea. Frunzele, moartea lor parfumată, trasă pe nas. Împăcarea cu sfârșitul anului.

Interruptus

 Mă întrerupeau din nesfârșitele „meditații”, de fapt - ruminații, din baterea masturbatorie a apei în piuă, iar somnul (suspectez cu seriozitate că) era unul cât se poate de îndărătnic, cu accente depresive. O facilă evadare din realitate.

Revăd acei ani ca printre gene, cu ochii mijiți de somnolența continuă ce mă apăsa poate îmi lipseau vitamine, minerale din organism ceva îmi lipsea o fată iubăreață copleșitoare după care să nu fiu nevoit să alerg ci să stau locului cu ea s-o fi lăsat să mă-ndoape să mă alăpteze în public cu lapte din praf. Totuși, m-a ferit Dumnezeu. Statornicia sfidează legile paroxismului.

Una dintre camere, aia din mijloc, era de-o obscuritate ce te punea pe fugă, totul ți se înfățișa incolor acolo, trebuia să ai grijă pe unde pășești dar eu știam rânduiala aveam harta mintală varianta pipăibilă nimic complicat, iar cealaltă încăpere despărțită formal de cea din mijloc plutea în ceața despre care vorbeam mai înainte de nici nu mai pot garanta dacă era numai în ochii mei lipiți de atâta somn autoindus (lipsă oxigen, foame, lumină puțină) sau era pe bune și de-a adevăratelea, lumina filtrată murdar prin pânzele de păianjeni nederanjate cu anii din ferestrele veșnic închise de groaza mirosului ce mă asedia dinspre cocini.

Canapeaua pestriță înghițea toată lumina, dar și ilumina oarecum odaia, când te așezai în poala ei scotea acel oftat de paie strivite și sfâșietorul miros de vechi, de nefolosit.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc

 Îmi amintesc de canapeaua aia galben-pestriță din „casa cealaltă”, spațiul sacru în care eu mă muram în așteptarea unei maturizări care nu mai venea.

Nici măcar nu-s sigur că existase vreo așteptare a maturizării sau o inventez eu acum.

M-am grăbit scriind - așa se întâmplă când asociezi liber, notezi vrute și nevrute, ideal ar fi să nu presupui, ci să-ți amintești fapte brute, să lași interpretarea pentru mai târziu, nu să te autosabotezi împotmolindu-te în analize premature, strămutate în prim-plan înainte de a-ți fi dus la capăt rememorarea.

Așadar, nu era vorba de nici o așteptare de a deveni un adult. Am stabilit mai devreme că aveam oroare de a deveni adult, nu pentru că m-aș fi temut (ca acum) de bătrânețe ori de moarte, mă temeam de ceea ce doar bănuiam că ar însemna să fiu adult - seriozitate, responsabilități casnice. Îmi imaginam că-i musai să câștig mai mult, ca să fiu primit în rândul adulților, altfel cum mi-aș fi putut plăti membership-ul?

N-aveam bani destui, n-aveam o meserie acătării, mă țineam coadă de părinți, trecut binișor de 25 de primăveri.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc. Nu fusese o decizie luată conștient, cu capul pe umeri, ci un fel de înghețare reflexă a timpului psihic.

De unde și furia mea, când îmi veneau prietenii în vizită. Deseori, mă trezeau din somn sau soseau când prânzeam și, cum eram zgârcit cu mâncarea (niciodată nu părea destulă), nu voiam s-o împart cu ei, dar o împărțeam, până la urmă, le cedam bucăturile ce mi s-ar fi cuvenit mie.

Mă întrerupeau de la ce? Din somnul meu depresiv, îndelung, din fiecare după-amiază - fiindcă de multe ori când mă gândesc la anii aceia, nu știu exact care ani, am impresia că dormeam în continuu, că i-am dormit pe toți, cu unele treziri scurte și cam neplăcute.

În tot cazul, somnul era o constantă a anilor mei obscuri, a acelei veri neîntrerupte, ani adunați acum într-un ghem de nedescâlcit pentru mine.

Multi vocati

 Timpul pe care-l evoc aici e unul păstos ca somnul de după-amiaza și ca visele mele din „casa cealaltă” - locul meu favorit, vara, pentru audiențe. Aveam acolo canapea, fotolii, măsuță, dar de multe ori mă așezam pe jos.

După câteva minute ucigașe, de la luarea în primire a oaspetelui, mă adaptam, mă resemnam, restabileam contactul cu realitatea și intram în atmosfera aproape firească a unei vizite și-n pielea falsă a unei gazde (nu eram, de fapt, nici un fel de gazdă, eu n-aveam nimic, totul era al părinților).

Realitatea e că nu prea citeam. Mai mult zăceam în letargie, stors de căldură, sufocat de aerul închis și obosit de cele 12-16 pagini ale cotidianului Adevărul.

Pot bănui că „întindeam” o mulțime de timp câte o carte - o citeam intens, o lăsam să mă transforme lent la interior, fermenta în mine, o discutam, o recomandam tuturor. Aproape că învățam cărțile, atât de adâncit eram în ele. Departe, cititul sportiv de mai târziu.

Micțiuni 3.

 Mizantropia - oricum, înnăscută - mi se accentuase după nereușita repetată la facultate. În ciuda acestui fapt, îmi făcusem prieteni noi, ieșeam cu ei, îi căutam, mă căutau, îi converteam pe unii la muzica electronică. Dar temporar.

Dacă eram trezit din somnul de siestă din cauză că venise cutare reflexul era să cer să i se spună că nu sunt acasă în orice caz înjuram bombăneam eram tot boțit și cu o dispoziție criminală, dar reușeam să mă recompun întrucâtva până să mă înfățișez lor - mă așteptau „cuminți” căzuți pe gânduri în bucătărie sau în curte fumând cu tata care în mod sigur le ceruse o țigare dacă nu cumva îi pusese la ceva munci (să țină de-un lemn...).

Acasă*

Cartea asta stă fără complexe pe raftul marelui roman american! Vecin de glorie cu J.C. Oates, cu Toni Morrison, Carson McCullers, Flannery  O’Connor etc. O carte grozavă. 

Ar putea determina orice cititor să se rușineze de cărțile de umplutură citite până la Acasă.

Nu-s lămurit ce-i lipsea romanului (în concepția juriului) ca să primească National Book Award. Sunt curios cu ce a fost mai bună “Shadow Country” de Matthiessen - premiatul acelui an.

Bineînțeles, casa de Acasă e personajul central al romanului. Locul mitic, contaminat cu dor & eterna ranchiună familială, nemesisul tuturor înstrăinaților. Un spațiu sacru ce te cheamă într-însul cu glas mieros, ca să te protejeze și să te oprime discret, deopotrivă.

———————

* https://www.litera.ro/acasa-afcpt173