Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc

 Îmi amintesc de canapeaua aia galben-pestriță din „casa cealaltă”, spațiul sacru în care eu mă muram în așteptarea unei maturizări care nu mai venea.

Nici măcar nu-s sigur că existase vreo așteptare a maturizării sau o inventez eu acum.

M-am grăbit scriind - așa se întâmplă când asociezi liber, notezi vrute și nevrute, ideal ar fi să nu presupui, ci să-ți amintești fapte brute, să lași interpretarea pentru mai târziu, nu să te autosabotezi împotmolindu-te în analize premature, aduse în prim-plan înainte de a-ți fi dus la capăt rememorarea.

Așadar, nu era vorba de nici o așteptare de a deveni un adult. Credeam că am stabilit mai devreme că aveam oroare de a deveni adult, nu pentru că m-aș fi temut (ca acum) de bătrânețe ori de moarte, mă temeam de ceea ce doar bănuiam că însemna să fiu adult - seriozitate, responsabilități casnice. Îmi imaginam că-i musai să câștig mai mult, ca să fiu primit în rândul adulților, altfel cum mi-aș fi putut plăti membership-ul?

N-aveam bani, n-aveam o meserie acătării, mă țineam coadă dupa părinți, trecut binișor de 25 de primăveri.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc. Nu fusese o decizie luată conștient, cu capul pe umeri, ci un fel de înghețare reflexă a timpului psihic.

De unde și furia mea, când îmi veneau prietenii în vizită. Deseori, mă trezeau din somn sau soseau când prânzeam și, cum eram zgârcit cu mâncarea (niciodată nu părea destulă), nu voiam s-o împart cu ei, dar o împărțeam, până la urmă, le cedam bucăturile ce mi s-ar fi cuvenit mie.

Mă întrerupeau de la ce? Din somnul meu depresiv, îndelung, din fiecare după-amiază - căci de multe ori când mă gândesc la anii aceia, nu știu exact care ani, am impresia că dormeam în continuu, că i-am dormit pe toți, cu unele treziri scurte și neplăcute.

În tot cazul, somnul era o constantă a acelor ani obscuri, a acelei veri neîntrerupte, ani adunați acum într-un ghem de nedescâlcit pentru mine.