Lenea de a trăi

 Dincolo de lene, pudoare sau morală, cred că lenea e cea care ne „împiedică” să ne trăim viața. Sigur - când „lenea” nu-i, în realitate: depresie, devitalizare, deznădejde.

 André Gide, Jurnal - „M-am simțit întotdeauna blocat de scrupule și de teama de a nu-i răni pe cei pe care îi iubeam (...).”

Se tot afirmă, se tot aude, de ici și de colo, „generația asta/generația cutare n-are nici un crez”. De ce ar fi musai să ai un crez, întreb? Crezul e, cel mult, acela de a-ți trăi zilele una după alta, de a avea destulă forță să deschizi ochii dimineața, să respiri ziua ce ți s-a dat, ziua ce te așteaptă, proaspătă, curioasă de tine - ce ai de gând cu ea, virgină cum e?

Crezul = a nu ajunge să-ți dorești moartea, a nu ajunge să te temi de viață și, în felul ăsta, să nu mai apuci să trăiești nimic - sociofob, mizantrop, germofob, ipohondru.

Ernst Jünger: „Melancolia, plictisul, dezgustul sunt forme ale spaimei, ale spaimei de moarte.”

Cuvinte pe care le tot repet

 A fi comunist nu te ajută să nu mai simți singurătatea, pofta de carne de vită sau dorul de ducă. La fel, naționalismul nu te scutește de a îmbătrâni.

Lost in Translation (filmul) - erotismul suicidar al plictisului.

K. O. Knausgaard: „Aproape toate visele mele se petrec în locuri de unde am plecat cu mult timp în urmă, ca și cum aș fi lăsat acolo ceva care n-a fost niciodată dus la bun sfârșit.”

 Seară, toamnă. 18 gr C îmi par mană cerească. Când scriu „mană cerească” pe telefonul „isteț”, el mă corectează cu „mână cerească”. Seară devreme. Nopți chimice. Frământări, imputări, vinovății invocate și trezite la ceas de culcare. Adorm târziu. Noaptea trece cu repeziciune, ca un suspin. Vinul alb îmi deșteaptă taninic senzația iubirii și a dorului.

Omul cu cheile. Omul cu chelie.

Apocalipsa după Cioran*

 Cioran - „Am avut, mai mult ca oricine altcineva exact viața pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilințe usturătoare și griji meschine. O viață de vis, aproape o viață de leneș, cum nu sunt multe în acest veac.”

 Nouă, fanilor lui, ne rămâne opțiunea de a-l citi pe Cioran cu salivândă fascinație, ca apoi să plecăm capul sub jugul lui „9-17”. Singurul sau cel mai mare screamăt al nostru fiind acela de a ne impresiona șefii (oameni și ei, ca noi), în speranța unei „măriri”, a unui bonus.

 Cioran - „Când ai apucat să trăiești la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este poezie primitivă.”

 Cioran - Lucrurile sunt mai adevărate când se păstrează în minte; regăsită, realitatea lor devine palidă pe lângă impresia extraordinară a primei întâlniri.”

*Itinerariile unei vieti. Apocalipsa dupa Cioran, Humanitas 

Insomnia

 CIORAN, Caiete, ianuarie/1971 - „Somnul ca eveniment. E esențial, e semnificativ că majoritatea, dacă nu toate sinuciderile, sunt pricinuite de insomnie. Somnul lecuiește totul: nici o tristețe nu-i rezistă. Lipsa de somn însă amplifică cel mai mărunt neajuns și preschimbă o iritare în catastrofă. Nu ne putem închipui un vizionar, adică pe cineva înclinat către exagerarea extremă, dormind bine. Lipsa de măsură e rodul nopților nedormite.”

 „Miezul nopții, sub arcadele de la Palais-Royal. Nimeni. Liniște incredibilă (la Paris!): se auzeau norii trecând.”

O altă zi rotundă

 Pășesc pe rotunjimea fiecărei zile ce se rostogolește sub talpa mea, făcându-mă să cad, trântindu-mă la pământ cât sunt de lung, și nu prea sunt.

Captiv în casa scării, o scară ce duce către nicăieri, o ușă asemeni altora, uși ce nu se deosebesc între ele, nu se deschid, poate n-au nimic dincolo, uși de butaforie, decoruri tv de altădată, praf, rămășițe ale programului de revelion cu „vedete” de talie locală și glume înțelese doar de ai noștri.

Urc și cobor, cobor și urc treptele, precipitat de teama din suflet, nu din grabă, nu alerg, urc și cobor, epuizat de absența unei sosiri, de negăsirea unei uși care să se deschidă.

O seară concretă, păzită de un mascul vigilent cu mișcările altora și neatent la propriile fapte. Masculul umple scara, postat acolo, o umple și atunci când nu e prezent, amenințarea mută că ar putea apărea oricând.

Masculul cel neglijent cu sine, hainele lui ponosite simbolizează cât de bine-i el instalat în confortul domestic (încât, de-acum, își permite să arate neîngrijit, să se ignore pe sine, tot ce a avut de cucerit în viață a obținut, nu mai rămîne nimic pentru care să lupte).

Scopul prezentului este să-și păzească avansat, pe scară, deci afară din casă, cuceririle, obișnuințele, acumulările de-o viață. Iese din casă într-o ofensivă pasivă, defensiva avansată a bărbatului în capot care nu va renunța cu ușurință la ce are.

Urbanul de la miezul nopții

 Aproape miezul nopții. Ar părea că plouă. Gratii ude la ferestre, umbrele crengilor dezgolite mișcându-se umede și ele. Cineva pare să facă duș, dar eu știu că nu-i apă caldă în bloc. Altul, afară, turează ca un cretin motorul unei mașini. Jucării de bărbați. Ce poate face un bărbat seara? Apasă și el în gol o accelerație. Încearcă să umple un vid. Să se evacueze pe sine prin eșapament.

Interruptus

 Mă întrerupeau din nesfârșitele „meditații”, de fapt - ruminații, din baterea masturbatorie a apei în piuă, iar somnul (suspectez cu seriozitate că) era unul cât se poate de îndărătnic, cu accente depresive. O facilă evadare din realitate.

Revăd acei ani ca printre gene, cu ochii mijiți de somnolența continuă ce mă apăsa poate îmi lipseau vitamine, minerale din organism ceva îmi lipsea o fată iubăreață copleșitoare după care să nu fiu nevoit să alerg ci să stau locului cu ea s-o fi lăsat să mă-ndoape să mă alăpteze în public cu lapte din praf. Totuși, m-a ferit Dumnezeu. Statornicia sfidează legile paroxismului.

Una dintre camere, aia din mijloc, era de-o obscuritate ce te punea pe fugă, totul ți se înfățișa incolor acolo, trebuia să ai grijă pe unde pășești dar eu știam rânduiala aveam harta mintală varianta pipăibilă nimic complicat, iar cealaltă încăpere despărțită formal de cea din mijloc plutea în ceața despre care vorbeam mai înainte de nici nu mai pot garanta dacă era numai în ochii mei lipiți de atâta somn autoindus (lipsă oxigen, foame, lumină puțină) sau era pe bune și de-a adevăratelea, lumina filtrată murdar prin pânzele de păianjeni nederanjate cu anii din ferestrele veșnic închise de groaza mirosului ce mă asedia dinspre cocini.

Canapeaua pestriță înghițea toată lumina, dar și ilumina oarecum odaia, când te așezai în poala ei scotea acel oftat de paie strivite și sfâșietorul miros de vechi, de nefolosit.

Micțiuni 1.

 De unde senzația asta de urinare, ca atunci când ședeam cu orele vara uitat în cealaltă casă până se consuma tot aerul respirabil, se termina oxigenul și simțeam că respiram în gol, dar tot nu ieșeam, continuând să zac într-un semi-leșin, citind, picotind, dormind de-a binelea, trezit de-ai mei pentru diverse munci stupide (gândeam eu) de pe lângă casă, putea fi pentru vacă, ceva.

Oare când au renunțat la vacă? în ultimul ceas, bătrânii nu mai puteau, n-o recunoșteau, a trebuit să li se spună, fiind genul care munceau iobăgește până li se albeau buzele. Buna avea pielea albă în brazdele ridurilor de expresie, o căra ăl bătrân peste tot după el, până la epuizare, totuși nu de epuizare au murit, sărmanii, nu știe nimeni precis din ce cauză, li s-a constatat decesul. Nu mai țin minte cât și dacă a bolit mult bunu, dacă a stat mult pe patul de moarte, parcă nu, dar își pierduse luciditatea și, cu câteva zile înainte, sau să fi fost săptămâni, începuse să facă ture de-a roata prin curte, nu știu dacă-l durea ceva sau vreun scurt-circuit mintal îl transportase înapoi în închisorile comuniste, în care, presupun, aceea le fusese toată mișcarea, în zilele când deținuții nu executau muncă silnică la stuf, ture în cerc, printr-o neîncăpătoare curte de pușcărie.

Mirosea a cărți vechi în casa aia, a praf gros și a lac de mobilă, mirosea a nevoia unei renovări grabnice ce n-a avut loc decît parțial, mult după anul 2000, în hol apăruse un colțar masiv, parchet laminat, a dispărut un zid. N-am participat la nici una dintre astea, prea ocupat să sufăr, să petrec, să circul ca o găină fără cap, să mă rătăcesc.

Pixelii realității

 Atenția la detalii - o tristă încercare de a ne adapta mai bine lumii ce, într-un final, ne amplifică inadaptarea prin perceperea acută a unor amănunte care ajung să facă imposibilă amăgirea de sine.

Nu mai poate fi muzeificat cineva văzut în curul gol; nu poți sanctifica un om în care, la un moment dat, ai zărit Diavolul.

Distanța față de evenimentele istorice le muzeifică, în schimb, și scoate la înaintare exclusiv virtuțile acestora. La fel, și pe acelea ale protagoniștilor lor. Odată ce au trecut două secole peste „episodul Napoleon”, împăratul nu mai este înțeles ca un criminal în masă, ci un vizionar, inițiator al lumii moderne. Numărul cadavrelor presărate de el și de oastea sa, de delirul lui, de-a lungul Europei trece în plan secund. Despre acele cadavre, soldați sacrificați pentru o idee megalomană, se vorbește azi statistic, cu un eventual oftat, cât să se observe că ne pasă, iar prim-planul este confiscat de codurile naopeoniene, de „eliberarea popoarelor”, de glorie și vitejie, de charisma lui în fața armatelor, insușirea lui de a mobiliza și a motiva mulțimi cu câteva cuvinte bine ticluite.

Nu mai contează că Napoleon a umplut Europa de bastarzi, orfani, femei violate, teroare și privațiuni, amărăciune. Importantă pentru populime este „măreția visului” lui Napoleon. Cadavrele-s eșafodajul acelui „vis”...

Când ajungi să vezi totul în amănunt, și nu ansamblu - să nu-ți mai scape nici o tresărire, nici o ezitare, o umbră ironică - sfârșești prin a nu mai vedea nimic, vezi doar pixelii realității.

Clei

 Îmi surprind gesturi mai lente, ai putea spune - cumpănite, dar nu sunt așa. Sunt lent, fiindcă îmi stă gândul în altă parte. Semnele coborârii lente în depresiune. Prin vise, trezirea la realitate. Gânduri despre care nici măcar nu-s sigur că circulă, poate nu-mi călătoresc, dar îmi ocupă psihicul, nu urnesc nimic, nu poartă substanțe active, o soluție = nule. Măcinare-n gol, moara nu (mai) are semințe, dar continuă să se învârtească.

Părinți, copii

 Părinții noștri nu aveau odorizante în mașini. Curând, părinții noștri, oamenii de ieri, vom fi noi. Ieri-ul e din ce în ce mai aproape de azi. Azi-ul, tot mai scurt, mai înghesuit. Ieri-ul îl ajunge din urmă. Mâine-poimâine, totul va fi un continuu ieri.

Nedragi

 Puțini îmi sunt dragi. Îi percep pe toți, radiografic, exact așa cum sunt și nu-mi place de nici unul. Prefer să-i ocolesc, să-i privesc de departe. Să-mi imaginez cum ar fi...

Umbrele lor, tristețile lor camuflate prost (ca să pară mereu niște învingători), felul cum simt să-și clameze „unicitatea”, mușcătura lor pasiv-agresivă, râsetul lor, mimica trădătoare, întunecarea ce li se lasă ca un văl peste ochi, nemulțumirile surâzătoare, traumele minimalizate în tabieturi, ticuri etc. Fixuri & fixații.

Probabil, de toate astea, plus alte câteva, mă tem că ar putea fi ghicite de ei și la mine. Destule motive cât să rămân acasă, în casă. Să evit, să fug, să mă bag sub pat, alături de omul meu negru, personal.

Mi-am cumpărat un hanorac. Nu sunt atât de funky. Stilul mi s-a făcut mai sobru în deceniul ăsta. Revoluția răsuflată. Revolta domesticită. M-am tot răsculat, până am obosit.

Poluăm împreună

 Bogate producții mentale, neostoite și, într-un final, poluante sonor.

Poate că zgomotul nesfârșit al străzii se mută, pe neștiute, în capul meu, iar psihicul se străduiește să-l clasifice și să-l claseze sub forma unor străfulgerări ideatice (pe care aș simți nevoia să le notez, să le folosesc la ceva).

Am impresia că (cu)prinderea acestor „producții” în niște texte, fie ele și zdrențuite, ar putea avea darul să „ardă” puțin unele conștiințe. M-a atras întotdeauna scrierea în tușe sfâșiate, dar având o anumită coerență, dacă-s cuprinse într-un ansamblu sau privite de la o distanță anume.

E bine așa rău cum e (la lontru)

 Înainte vreme, metaforele - pe când nu erau încă folosite pentru a ascunde adevărul, într-un mod estetic, „pudic”, parabolic, sau terapeutic, lăsându-l totuși, parțial, la vedere, dezvăluindu-l numai puținilor inițiați - erau o cale ocolită, o alternativă la a spune lucrurilor, franc, pe nume.

Sunt aproape convins că spaima de adevărul gol-goluț, autocenzura și pudoarea sunt, originar, „părinții” metaforei - nu dorința de frumos, nu căutarea esteticului cu orice preț. Posibil ca metafora să fi avut, la începuturile sale, un rol pur funcțional, după care a devenit o componentă oarecum „obligatorie” a stilului (unor scriitori), un scop în sine, ceva care aducea un plus de greutate unui text, unei opere. Bineînțeles, apoi a urmat excesul sufocant de metafore... De la fereală, la capodoperă. De la tehnică de transmitere a unui adevăr greu suportabil, de păcălire a cenzurii și a moravurilor, la...

Înfrumusețez, deci pun un ecran heliomat în calea (perceperii) realului. Înfrumusețăm, deci (ne) ascundem. Dar, spre deosebire de un autor care a fost contemporan cu zorii metaforei sau cu epoca ei de glorie, noi, oamenii de rând, anonimi, ne limităm la a ne autopublica pe FB. Eu, unul, am nemulțumiri personale mai degrabă legate de neputința de a găsi căile de acces către adevărurile dinlăuntrul meu: mă rătăcesc înadins, apucând-o pe potecile-miraj ce conduc, pasămite, către mine însumi.

Mă confrunt cu propria-mi cenzură, ăsta-i realmente un aparat, comparabil cele specifice sistemelor totalitare -  aparat defensiv, menit să mă țină la distanță de mine.

Ascunzișul & fereala măiastre ajunseseră odinioară, pe neștiute, simboluri ale talentului și ale reușitei unei opere. Însă eu nu mai gust abundența metaforizării. Poți fi profund (dacă ești!) și exprimându-te minimalist. Barocul nu-i musai dovada profunzimii. Găsisem o idee similară și-n Caietele lui Cioran, dar între timp am rătăcit citatul.

Ekologijdi

Căcații ăștia de ecologijdi (și, mai ales, ecologizde) manifestă o formă bizară de “curaj al acțiunii”, țintită exclusiv contra statelor occidentale. Occidentul musai să plătească - în opinia nefericiților ăstora congenital - pe o perioadă nedefinită, material și moral, pentru trecutul său, pentru deciziile sale eronate, indiferent cum s-au schimbat (în bine) lucrurile între timp.

Ecologizdele (cu z-ul aferent, provenind din anatomia lor uscat-vaginală) n-au demonstrat (încă, sau în veci) curajul de a se confrunta cu China, cu India, cu Iranul sau Rusia - marii poluatori imunizați penal ai omenirii! Ecologizdele se bat - o îndrăzneală “nebună”, nu-i așa? - cu operele de artă din muzee, pe care le agresează și le vandalizează, deși perfect nevinovate (care-i responsabilitatea moral-etică a unei picturi?).

Scurt: unde naiba e confruntarea pizderiei ecologizde cu adevărații (și patologicii) poluatori statali ai Terrei? Sunt nehotărât care categorie anume e mai infectă: neomarxiștii, obsedați să reprezinte numai și numai cauza populațiilor „de culoare” (tot ce-i alb la piele este reprobabil, privilegiat, criminal) sau ecologimuiștii suferinzi, sau simulând că suferă, de autism, borderline sau alte patologii ce le afectează, pervetindu-l, simțul realității…

Somnia

 Dorm, dar privirea mi-e în continuare obosită. Are nevoie de perspectivă. De privit în gol. „Excursia” de ieri n-a fost destul de lungă, nici plăcută, nici suficient de epuizantă. Cât om scrie? Până epuizăm. Epuizați de inspirație suntem deja. Ce ne mai trebuie?

Două mașini parcate una lângă alta, e noapte, e frig, ambele-s cu motoarele pornite, geamurile uneia dintre ele sunt aburite, ceva se petrece înăuntru... Motoarele torc cu rost timpul, îl fac un ghem mare, pentru mai târziu.

Tu te vinzi pentru mai târziu; ești așa cum, de obicei, nu ești, ca să arăți că ai putea fi, la nevoie.

Jegoasa necesitate de a munci (de a suporta, astfel, trecerea unui timp atât de prețios, dar găurit de nonsens) pentru bani.

O femeie - Sherlock Homeless

 O femeie cu înfățișare de „fără adăpost” se oprește, soarta!, sub ferestrele mele, ca să vorbească la telefon handsfree, la 8 dimineața. Am mai văzut episodul ăsta de atâtea ori!

Vorbește mult, interminabil (a vorbi tare - în public - la telefon, până ți se încinge-n mână, mi se pare o boală pur românească; la noi, e generalizată, la civilizați - o excepție). Vorbește mult, aproape că numai ea vorbește, mă întreb cu seriozitate dac-o fi într-adevăr cineva la capătul celălalt... Dar cred că e!

Și atunci, mă întreb: ce idiot ar putea fi dispus să asculte o idioată vorbindu-i fără oprire la telefon, într-o dimineață rece și întunecoasă? În primul rând, eu n-aș fi răspuns, în locul ăluia/ăleia care a fost sunat, darmite să accept așa o convorbire lungă și din cale-afară de incoerentă.

Femeia asta făcea planuri la telefon, voce tabagică, înfofolită ca una dintre vitele umane care stăteau disperațe la cozile ceaușiste, cunoapteancap, aproape urlând, dimineața cețoasă, calmă, tulburată de vocea ei de bărbat fumător. Bine că de țigări ai bani!

Complet treaz, o privesc fix și ostil, dar fără vreun efect asupră-i, pe fereastra deschisă. Îmi vine să strig la ea sau să înșfac un par și s-o mângâi cu el.

Mă reține jena că n-aș face decât să tulbur și mai mult liniștea dimineții (neobișnuită, pentru o zi de joi).

Fragil

 Într-o oarece măsură, mă echilibrez, notând pentru mine tot soiul de meschinării, lucruri neînsemnate, despre care vorbim cu toții zilnic, dar pe care n-am vrea să le găsim în paginile cărților pe care le citim, fiind prea, cică, banale pentru a merita să fie povestite și altora (fără talent - eu n-am talent de povestaș). 

Eu sunt un epigramist fără epigrame, un comedian fără show, mânuiesc fragmente, pastile, formule, construiesc episoade efemere, plastice, „lumea” le apreciază sau nu. Nu toți își dau seama că-s insuflate de diverse furii și nemulțumiri de-ale mele, de atingerea capătului răbdării. Nu de o fire frivolă și jemenfoutistă, cum - poate - bănuiește majoritatea.

Inspirate, insuflate, motorizate de frustrări, de nevoia imediată & impetuoasă (or, aproape tot ce suferă de imediatețe este și infantil) de a lua în râs, de a batjocori, relativizând, contestând, dizolvând situații sau gesturi din cale-afară de solemne. Solemnitatea (a mea, a altora) mă face să râd. Puține altele mă mai fac să râd.

FC Viitorul

 Prezența pe străzi ori în magazine a bătrânilor (ne) este o inconfortabilă aducere aminte a viitorului, a ceea ce ne așteaptă. Mai suntem și niște suciți: pe de o parte, nu vrem să îmbătrânim, pe de alta - dorim să atingem, sănătoși, o vârstă cât mai înaintată (apropos, „vârstă înaintată” mi se pare cea mai metaforică, plină de tact și politic corectă formulă pentru bătrânețe!).

Mulți ani, fără îmbătrânire. Îmbătrânirea e un memento neplăcut, zici? Bătrânețea altora, bineînțeles. Dacă nu-i vezi și nu-ți ies în cale, se cheamă că pe tine condiția lor te va ocoli.

Revelion Iliescu

 O cacofonie ridicolă ce aproape că-mi stârnește un mic hohot interior, un zâmbet amar, fără buze. Zgomot, zgomot, zgomot, bucurie forțată. Bucurie convențională, furia bucuriei cu price preț. Bucuria cu orar - între orele „miezul nopții” și „zori”. Ca-n fiecare an, nimic deosebit. Suntem aceiași, puțin mai ruinați de fiecare dată, dar aceiași, micile diferențe instalate de la un an la altul nu contează.

Job. Ce viață poate fi aia în care alegi, anxios, să nu-ți depășești temerea de a dezvălui măcar frânturi din ceea ce gândești cu adevărat, din cel care ești în realitate!? Ce viață este aia trăită în sensul permanentei ascunderi a persoanei tale intime - cea cu pasiuni sau respingeri critice - de ochii șefilor și-ai colegilor? Să-ți consumi atâta timp frământându-te despre cum să faci ca să te ascunzi mai bine și cum să pari altul... Pentru a câștiga o părelnică apreciere și a „accesa” o incertă șansă de a primi niște bani în plus ori o „funcție”.

Înțeleg prea bine: când îți mărturisești atât de deschis pasiunile reale și respingerile, provoci instabilitate și dizarmonie, și pizmă prin simpla ta prezență. Nu mai e necesar să fii și vocal. Provoci disconfort și, nu de puține ori, atacuri neașteptate, apărute, ai zice, ca din senin, de nicăieri.