Se afișează postările cu eticheta cite doi cite patru. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cite doi cite patru. Afișați toate postările

sâmbătă, 5 septembrie 2026

Cuvinte pe care le tot repet

 A fi comunist nu te ajută să nu mai simți singurătatea, pofta de carne de vită sau dorul de ducă. La fel, naționalismul nu te scutește de a îmbătrâni.

Lost in Translation (filmul) - erotismul suicidar al plictisului.

K. O. Knausgaard: „Aproape toate visele mele se petrec în locuri de unde am plecat cu mult timp în urmă, ca și cum aș fi lăsat acolo ceva care n-a fost niciodată dus la bun sfârșit.”

 Seară, toamnă. 18 gr C îmi par mană cerească. Când scriu „mană cerească” pe telefonul „isteț”, el mă corectează cu „mână cerească”. Seară devreme. Nopți chimice. Frământări, imputări, vinovății invocate și trezite la ceas de culcare. Adorm târziu. Noaptea trece cu repeziciune, ca un suspin. Vinul alb îmi deșteaptă taninic senzația iubirii și a dorului.

Omul cu cheile. Omul cu chelie.

joi, 3 septembrie 2026

Gabby Petito*

 În legătură cu dispariția americancei Gabby Petito, ucisă de iubitul ei și găsită în 2021: de reținut cum, încă de la început, pe când nu se cunoșteau multe detalii despre împrejurările crimei, eu căutasem în fizionomia partenerului ei semnele psihopatiei ucigașe. Până să mă dumiresc, dispăruse și el, fugar din fața autorităților, dat în urmărire generală în SUA.

Iar în prezent (textul ăsta l-am scris în 2021), semnele acelea pe care le cercetam avid pe chipul lui încep parcă să apară, să se îngroașe, odată cu dovezile despre relația lor toxică, abuzivă. N-aș crede că ea era mai echilibrată mintal decât fusese el, mais quand même... Asta nu justifică în veci crima.

El, „băiatul bun”, își păstrează același chip ca înainte de a fi devenit principalul suspect. La prima vedere, băiat de treabă, pașnic, ca toți narcisicii perverși, probabil un seducător experimentat din pruncie, mitoman și fantast. Un tânăr, la începutul vieții. Fără păr pe cap = chel, dar frumușel. Fetele sunt adesea înnebunite după ăștia - șarmanții suferinzi, cu sprâncene groase și ochi curgători, „plini” de hău în lăuntrul lor.

Potențiala psihopatie îi sălășluiește în ochii aceia mari ai lui - bovini, prefăcuți, plângăcioși și întunecați, buni de iubit fără suflu de către mamă, mătuși, bunici. Ba plângea, ba urla la Gabby (conf. scrisorii ei către el), presupun că găsea motive de gelozie - băiatul de căcat - în orice activitate independentă a fetei, asta când nu punea în scenă neobosite sesiuni de „anulare” și diminuare a ei (rezultă din propriile lor filmări!). [Cunosc câțiva pleșuvi de teapa asta, imploratori de milă maternă, fără omucideri la activ, dar făcuți pe același calapod.]

Notez astea mai mult în treacăt, pentru a (re)marca felul cum ni se deformează percepția asupra cuiva pe măsură ce faptele (și media) îl acuză. Chipul însuși al acuzatului pare să sufere modificări, satanizându-se sub pecetea prezumptivei vinovății.

___

*Documentar disponibil pe HBO MAX.

miercuri, 19 august 2026

Jó szomszéd

 Vecinul tușește prin pereți eu țip în extaz în timp ce ea încearcă cu mișcări amuzant-grăbit-precipitate să-i vâre pula la loc, la-la-la-la, ăst timp vecina naște și scuipă copilul din ea printre pliurile grase entrejambiste.

Françoise Sagan: „(...) mirosul (...) încăpățânat al iubirii fizice.”

Văduva neagră a scării nu mai e neagră: totul a început cu părul, când a ales să și-l platineze și apoi, tuns tot mai scurt. Văduva neagră a scării devine, încet-încet, un bărbat. Chiar și glasul broaștelor ori lătratul unor câini e mai plăcut urechilor decât vocea ei. Sau să scriu „a lui”? Văduvul negru se-mbracă iarăși colorat, ca o pizza hawaiiană.

marți, 18 august 2026

Chemând toamna

A plouat, ne-a udat puțin, reîmprospătând mlăștinoasa întunecime cafenie a ochilor tăi. Când folosim cafeniu sau maroniu, poezia se retrage, lăsând locul hohotului de râs.

Cu gândul frenetic la răchie, Savu scutură prunii, îmbrățișând riscul de a rămâne cândva răstignit de trunchiul lor aspru.

Citesc cărțile cu sufletul, căutându-mă pe mine în paginile lor, ecouri ale mele, fragmente din mine, amintiri insuportabil de frumoase, greșeli penibile, regrete, nostalgii. Citesc pentru a mă regăsi - să mă înțeleg, să rezonez, să-mi dau dreptate ori ca să fiu răscolit și pedepsit.

 În seara asta, ar fi putut veni toamna ori, cel puțin, s-ar fi sfârșit vara.

miercuri, 10 iunie 2026

Cozi la șopârlă

 Cozi de șopârlă* - un prezent încremenit, prezentul ce nu înaintează. Prezentul rămas prizonier prezentului. Toate întâmplările relevante par să fi avut deja loc și-a mai rămas doar prezentul fobic la mișcare. Ceea ce continuă să se întâmple, activ, este trecutul. Trecutul se dezvăluie pe sine sau este dezvăluit, de multe ori modificat, deformându-se sub imprecizia memoriei, viciat de amploarea suferinței și a imaginației retrospective.

„Totul este penumbră în amintirea ce-i păstrez acelei case și totul îmi vorbește de sentimente sfărâmate  și de emoții înăbușite, de un timp când tăcerile dimprejurul mesei ascundeau mari tulburări familiale, obscure întâmplări, amărăciuni ale inimii.”

 Vibrația mută pe care apariția frumuseții o naște în sânul unei mulțimi de oameni - indivizi împrăștiați prin piața orașului, stând împreună la terase ori stingheri, pe bănci. Rumoarea inaudibilă pe care atractivitatea... Nici nu-i musai să se cunoască între ei ca să fie străbătuți la unison de electricitatea frumuseții ce tocmai trece.

Se zguduie imperceptibil pământul la fiecare pas al ei, explodează supersonic aerul, căci și frumusețea poate traversa și poate sparge bariera sunetului.

_________________________

*Juan Marsé - Cozi de șopârlă

sâmbătă, 23 mai 2026

Zeamă de cute - cu André Gide & Proust

 Aud de aici, din casă, ecourile cântecului unei privighetori. Mi se strânge inima. Dacă și acum cântă, înseamnă că nu și-a găsit deocamdată perechea. E târzior. Timp ce trece. Știu că nu va dura veșnic. Nici dorința ei.

Pisica îmi urmărește pasiv-curioasă stiloul alunecând în zigzaguri blânde pe hârtie. Nu închide cu totul ochii, nu cumva sa-i scape vreo literă.

Primele 2 volume ale jurnalului gidian (A. Gide) m-au acaparat mai mult. Pe măsură ce înaintează cu  jurnalul, Gide devine tot mai aplecat spre teorii, mai uscat și obsedat de propria operă, timp în care, fără să-și dea seama, adevărata lui mare operă devine Jurnalul, în care scrie despre opera deja scrisă, nemulțumit de felul în care îi era receptată.

„Forța legăturilor provine din convingerea chinuitoare că este vorba despre ceva excepțional, unic, de neînlocuit, ceva care nu ne va mai ieși niciodată în cale.” (André Gide)

Sau, tot el: „Azi nu pot să văd în jurul meu decât goluri; ceea ce îmi lipsește; ceea ce am ratat.”

Dorințele proaspăt trezite îmi făceau verile insuportabil de frumoase! N-avea importanță în ce măsură mi se împlineau. Conta că îmi erau treze.

Proust: „Îi caut pe cei puțini, dar în stare să mă înțeleagă, și fug de ceilalți.”

vineri, 27 martie 2026

Gemene

 N-am priceput niciodata cum devine treaba cu gemenii. Despre cei identici, monovitelini, e la îndemână să spunem că unul dintre ei a primit ce a mai rămas, genetic, de la celălalt. Dar mie, în vis, mi-au apărut două gemene. Una cu păr blond, cealaltă - vag definită coloristic. Ele conduceau ceva ce semăna izbitor a Infern. Un număr nedeslușit de încâlcite încăperi subterane, populate cu personaje grotești, puse să mă turtureze atât fizic, cât și prin inducerea unei epuizante stări de angoasă. Personaje de-ale lui Bruno Schulz sau de-ale lui Kafka.

Grotescul coșmaresc, de bâlci medieval. Suntem (mai mulți?) vaccinați arbitrar cu nu știu ce substanțe, ni se prelevează probe de țesut, folosindu-se niște ace enorme. Complet lipsiți de orice urmă de afecțiune, de protecție, de speranța oricărei salvări.

Gemenele tronau asupra acestei bucăți de Iad, n-ar fi avut nici un sens să „apelezi” la ele, să faci antecameră pentru a obține o audiență, să faci lobby. Mă tratau cu o răceală total nespecifică imaginarului colectiv despre Iad. Iadul nu este focul, este absența iubirii, să fii ignorat cu un rânjet. Iadul sunt privirile de gheață, este indiferența suverană, absența empatiei. Iadul este populat de funcționari conștiincioși, reci, în sluba Angajatorului, nu a publicului.

Felul în care îi priviți pe cei care cer audiență, îi țintuiți cu ochii aceia glaciali, cum se vede lumea de acolo de unde ții frâiele Iadului, dimpreună cu sora ta geamănă un pic mai moartă decât tine? Un satan dedublat, o multiplicare a Răului. Condamnarea prin refuzul drăcesc al unui răspuns emoțional.

marți, 17 februarie 2026

Ceai în Sahara - revizitat

 M-am întors de la ceai cum am plecat, poate ceva mai înmuiat de ploaia asta (zilnică) și cu mai puțini bani în cont.

Dacă vei aștepta la nesfârșit momentul „oportun” pentru a-ți bea ceaiul în Sahara, vei rămâne pe veci mereu nostalgic, fără a mai ajunge vreodată să-ți iei ceaiul în Sahara.

Așa că, renunți la toate prejudecățile și pretextele ce te opreau, abandonezi toate scuzele, lașitatea, și pornești, chiar fără un ban în buzunar, spre ceaiul acela care te așteaptă în Sahara.

De vei amâna prea mult să-ți iei ceaiul în Sahara, va trebui să te mulțumești, în cele din urmă, cu o ceașcă plină cu nisip.

Ceai în Sahara (The Sheltering Sky) - o capodoperă ce n-a primit nici un premiu, la vremea apariției sale.

Port și Kit (personaje principale) - două singurătăți cărora, cândva, li s-a părut, pesemne, că-s compatibile. Port, sperând să fie „absolvit” sufletește de peisaj, de geografia care-l pasiona atât.

Ceai în Sahara - o călătorie imposibilă. Ori: planul unei călătorii imposibile.

„(...) o nouă călătorie imposibilă care, în cele din urmă, devenea uneori realitate.”

luni, 12 mai 2025

Pixelii realității

 Atenția la detalii - o tristă încercare de a ne adapta mai bine lumii ce, într-un final, ne amplifică inadaptarea prin perceperea acută a unor amănunte care ajung să facă imposibilă amăgirea de sine.

Nu mai poate fi muzeificat cineva văzut în curul gol; nu poți sanctifica un om în care, la un moment dat, ai zărit Diavolul.

Distanța față de evenimentele istorice le muzeifică, în schimb, și scoate la înaintare exclusiv virtuțile acestora. La fel, și pe acelea ale protagoniștilor lor. Odată ce au trecut două secole peste „episodul Napoleon”, împăratul nu mai este înțeles ca un criminal în masă, ci un vizionar, inițiator al lumii moderne. Numărul cadavrelor presărate de el și de oastea sa, de delirul lui, de-a lungul Europei trece în plan secund. Despre acele cadavre, soldați sacrificați pentru o idee megalomană, se vorbește azi statistic, cu un eventual oftat, cât să se observe că ne pasă, iar prim-planul este confiscat de codurile naopeoniene, de „eliberarea popoarelor”, de glorie și vitejie, de charisma lui în fața armatelor, insușirea lui de a mobiliza și a motiva mulțimi cu câteva cuvinte bine ticluite.

Nu mai contează că Napoleon a umplut Europa de bastarzi, orfani, femei violate, teroare și privațiuni, amărăciune. Importantă pentru populime este „măreția visului” lui Napoleon. Cadavrele-s eșafodajul acelui „vis”...

Când ajungi să vezi totul în amănunt, și nu ansamblu - să nu-ți mai scape nici o tresărire, nici o ezitare, o umbră ironică - sfârșești prin a nu mai vedea nimic, vezi doar pixelii realității.

vineri, 7 februarie 2025

Omul decent

 Omul decent este, de fapt, o sumă a timorărilor la care a fost supus. Nu-i doar efectul unei educații alese. E și multă frică, și un „respect” superstițios (față de autorități închipuite) în decență. E anxietate, e teama de a îndrăzni forțarea convențiilor și de a pierde, astfel, afecțiunea părinților simbolici.

Nu ieșeam din cuvântul lor, dar compensarea a venit din lumea paralelă pe care mi-am creat-o, acolo unde indecența înnăscută îmi era mai puțin gâtuită. 

Pentru mine, chiar și o discuție „decentă” nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru toată lumea, ci acea discuție din care îți extragi maximumul de satisfacție și în cursul căreia încalci toate limitele cenzurii de sine, abordând orice subiect (intim), trecând peste tabuuri, scandalizând. Excluzându-i pe cei ce stau cu tine la masă, insulți cât cuprinde.

În tinerețe, la un pahar, le propuneam prietenilor să vorbim deschis despre toate, inclusiv despre procesul defecației. Ziceam că prietenii trebuie să_și mărturisească între ei totul, să se expună pe masă unii altora, până la os. Totala dezosare.

Până și-n aviditatea cu care citeam mustea multă indecență, o căutare neostoită a acesteia. Intuiam corect, cu puținătatea experienței mele de adolescent întârziat, că numai un cutremur m-ar putea extrage din colțul de pedeapsă, din ungherul psihic în care mă simțeam înghesuit.


vineri, 4 octombrie 2024

Albă ca Zăpada

 Încep aseară un film francez, îl termin astăzi, de dimineață. Albă ca Zăpada se fute cu toți „piticii” din sat. Mă rog, rectific, cu doi se fute un pic altfel: pe „piticul” librar, îl arde la fund cu biciul, înadins pus la îndemână pe un raft alăturat; librarul, în patru labe, își primește îndatoritor porția. Pe „piticul” violoncelist, nu-l atinge, dar îi face onoarea de a „concerta” împreună din Bach.

Pe restul, îi fute de mai multe ori, cu o nespusă ușurătate. Pe unul, geamăn, îl fute din greșeală în locul celuilalt, dar vede că-i bine și nu regretă, râde amuzată.

Nu vrea să fie a vreunuia dintre ăștia, dar vrea să fie cu fiecare. Muntele e de vină. Ah, pe preot nu-l seduce. Minima decență. Lui doar i se spovedește după fiecare faptă. Filmul nu ni-l înfățișează pe preot masturbându-se, ceea aproape că-l transformă într-un martir al abstinenței (și al discreției).

Albă ca Zăpada face toți bărbații fericiți! E misiunea ei pe Pământ. Și faptul că retrezește speranța iubirii cu atâta generozitate, în niște marginali (cu toate că ea își dăruiește numai trupul, refuzând apartenența), o salvează de la moarte. Mama ei vitregă o vrea moartă din ziua în care și-a dat seama că Claire a înflorit, pe când ea e tot mai veștezită, murată-n obiceiurile-i burgheze.

luni, 30 septembrie 2024

prima izbire

 N-am mai tânji atât după prima iubire (=mama), dacă n-am fi „pierdut-o”. Ne-ar fi îndestulătoare micile evenimente ale vieții de zi cu zi. Nici n-am mai plonja atât de sinucigaș într-altul. Speranța disperată a regăsirii. Ne dăm seama abia după primul șir de eșecuri că n-o să regăsim decât urme, himere, păreri. Dar nu ne oprim. Murim cu convingerea că „dacă am fi căutat mai bine”...

sâmbătă, 28 septembrie 2024

În căutarea copilului apărut

 Când apare un copil, într-o cât de mică comunitate, toate femeile îi devin mame. Însă doar tatăl său are (își rezervă) dreptul să-i fie tată, Nici un alt bărbat nu se înghesuie ca să servească drept tată surogat. Nu cum o fac femeile, activate automat de apariția noului plod.

vineri, 20 septembrie 2024

//Reluări revizuite

 Există culmi ale prefăcătoriei (cum ar fi prefăcătoria necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, spaima că ei ne vor exila din grup imediat ce noi nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.

Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, ne ascundem părerile adevărate, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul” (grupul, gașca, tribul); dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, i-am fi ignorat/evitat) - ne ferim a ne privi, la lumină, în oglinda conștiinței...

Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.

vineri, 12 iulie 2024

Explorări în căcat fosilizat

 Obișnuiam să scormonesc, aveam un stil personal de a scormoni trecutul, a căuta „urme”, a vâna „scăpări”, pe care le instrumentam în acuze: sistematic, neobosit. Curiozitatea morbidă mă făcea inepuizabil. „Munceam” fără oprire la a-mi întreține artificial durerea; arsenalul meu de zgândărire - mereu funcțional. Interesul maladiv - treaz, insomniac. Nevoia de „a afla”, de a repeta, de obține noi și noi detalii ce nu-mi serveau la nimic, nu mă alinau în veci. Toate detaliile.

Nevroză pură. Or, în nevroză, logica nu-i activă. Concluzia e dinainte trasă și întreg efortul depus este pentru a o întreține și a o amplifica.

Balsam înăcrit, prefăcut în otravă. Ai fost și balsam. Ești otravă. Spurci, muști, sfâșii, arzi ceea ce urăști. Erbicid.

miercuri, 15 mai 2024

Pornind de la Sebastian

Un bărbat îi suflă femeia altui bărbat, iar „păgubitul”, în loc să se vadă pe sine așa cum este - adică, învins - îl vede pe celălalt că-i evreu.

Elisabeth Bibesco: « J’aime les Juifs. Je les aime passionnément. Ce n’est pas parce qu’ils son malheureux. Non. Je les aime parce qu’ils éloignent l’horizon. »

marți, 30 aprilie 2024

Înserare, la Ineu

 Frumoase, totuși, orele înserării - la Ineu! - lucru care mi-e familiar și mă surprinde, totuși, de zeci de ani. Seara la țară nu anunță (ori nu seamănă cu) un sfârșit, ci promisiunea unei noi și proaspete zile de mâine. Sau începutul petrecerii.

Aici, la Ineu, am așteptat cu cea mai mare nerăbdare înserarea. Adunarea prietenilor, curent în priză, volum, sonor, muzică. Ieșirea în oraș - plimbare, afișare, discotecă. Turele cu bicicleta, în căutarea unui cunoscut. A zăcea, atârnând de grupuri care nu erau ale mele, în lipsă de altceva.

Penibil, dar frumos, nu?

vineri, 26 aprilie 2024

Aș vrea (cu Buzzati)

 Simt nevoia să duc ceva la capăt. Ceva, orice. Până și rezolvarea unui detaliu de job m-ar bucura (și nu doar pentru că m-aș scăpa de el). O carte, o treabă oarecare (cum ar fi tunderea pomilor). Dar, în special, o carte! S-o termin cu bine pe asta a lui Buzzati, să-ncep alta și s-o devorez. Să scriu ceva, un adevăr nespus, care să aibă puterea să despice lumea-n bucăți.

„Aș vrea să vii la mine într-o seară de iarnă și, îmbrățișați în spatele ferestrelor, privind singurătatea străzilor întunecoase și reci, să ne amintim de iernile din povești, unde trăiam împreună fără să știm.”

          Dino Buzzati - Cele mai frumoase povestiri, Polirom, 2013

joi, 18 aprilie 2024

Futere caritabilă

 Un bărbat frumos și penibil. Jalnic, dacă preferi. Un cerșetor de amor. N-ai cum să-l refuzi. Se gudură pe lângă tine până-l fuți din milă. După care, tot din milă, nu-l mai părăsești.

marți, 5 martie 2024

Nu fumezi

 Fumând, n-o pot face tăvălit pe canapea, ci la fereastra întredeschisă. Nu fumezi la geam, pentru a da fuga după aceea în lounge. Nu fumezi, ca să alergi. Ci ca să te-ntinzi. Să simți cum niște pereți groși, câteodată din sticlă, te despart de preocupările tale, acum surde sau amuțite „dincolo”, pentru câteva ore scurte. Simți gândurile bătând în pereții conștiinței, și cum pereții-s din sticlă le și vezi, schimonoseli grotești, urlete mute din care „înțelegi” numai mimica.

E treaba ta cine și când, și sub ce formă. Citește tu mai departe. Împinge tu limitele!