Iubești, pentru că ești viu. Înnebunești din iubire, dar de fapt, e o dragoste răvășitoare de viață. Despărțirea-i un final, orice final este moartea. Chiar și cele fericite.
Iubești oamenii laolaltă cu viața, te atașezi de ei așa cum te atașezi de zilele ce ți-au fost date. Când ei pleacă, simți că mori.
Iubești, pentru că trăiești! Te îndrăgostești de o persoană din bucuria, din stupoarea vieții. Iubind, celebrezi existența, prezența ta în lume.
Te azvârli în dragoste, fiindcă ceva tainic, un glas, îți susură în minte, promițându-ți mincinos că numai în felul acela vei trăi veșnic. Și, pentru o vreme, trăiești veșnic de-adevăratelea. Nu mai e cronos în iubire. Ceasurile sunt oprite. Se trăiește numai în dimensiunea sufletească. Timpul nu-și mai are rostul, n-are direcție sau dinamică.
Era un om mărunt. N-avea nici un secret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu