E soare, călduț. Incursiunea matinală după lapte, chestii de mic dejun. Asta fac din chiulul meu - stau pe telefon. Cum ar fi sunat expresia „stau pe telefon” acum 40 de ani? Nu citesc nimic, la 14 o sa merg să mă tund, după care, ziua se va precipita către finalul ei. Deja am o senzație de greață.
„La noapte, să dă ceasu'!”, strigă olteanca din perete. Să dă ceasu'... Cum sau cui să dă? Să dă el cumva.
„Vivimos sin vivir aquí,
Vivo sin vivir en mí”
(Teresa de Ávila)
Nicole Krauss, Pădurea întunecată - „Mi se pare tot mai mult că în dans stă adevărata mea fericire și că, atunci când scriu, ceea ce încerc de fapt să fac este să dansez, și pentru că este imposibil, pentru că dansul este liber de limbaj, nu sunt niciodată satisfăcută de scris. A scrie înseamnă, într-un anumit sens, a căuta să înțelegi, și prin urmare este întotdeauna un proces de a scotoci prin trecut, iar rezultatul, dacă ai noroc, sunt niște semne permanente pe o pagină.”
„Dar a dansa înseamnă a te deschide (pentru plăcere, pentru o explozie, pentru nemișcare); asta se petrece numai în prezent - în clipa imediat următoare, dansul a dispărut deja.”
Visez că sunt băgat la închisoare pentru un an și ceva din cauză că mi-am vorbit de rău șefii. Ce împrejurări distopice, totuși strâns legate de realitate și de străvechile mele probleme cu autoritatea! Gâfâind, înspăimântat la gândul unei săli cu mai multe paturi supraetajate, zero intimitate.
Jung: „Nu există vise stupide, ci doar persoane stupide care nu le știu interpreta.”
Pocnetul minții trântite - într-o ceartă.
Ca puer aeternus, îmi place să-mi spun că aș putea scrie (despre) orice, dar nu o fac. Satisfacția de a ști că aș putea.
„El a ajuns să înțeleagă faptul că nu scria, pentru că o parte din el nu voia să scrie.”
„Starea paradisiacă în care se stă prea mult devine o închisoare și expulzarea din ea nu mai este trăită ca pe ceva de nedorit, ci dimpotrivă, ca o eliberare. (Ego și Arhetip - Edward F. Edinger, ed. Nemira)
Închisoarea sunt eu. Nu mă trimit acolo părinții, dar tot ei o îngăduie cu acel zâmbet subțire pe buze. De ce? Ca să nu cresc, să nu mă desprind, să nu devin eu însumi, adică altul. Să încalc, astfel, „legea părintească” internalizată, părerile lor ferme, planurile lor cu mine. Dar și „rânduiala lumii”.
Philip Roth, De ce scriem - „Scrisul într-o încăpere, de unul singur, este, practic, toată viața mea. Mă bucur de singurătate, așa cum alții se bucură de petreceri. Îmi dă o imensă senzație de libertate și sentimentul pregnant că sunt viu - și îmi oferă tihna și spațiul de reflecție de care am nevoie ca să-mi pun imaginația la lucru și să-mi fac treaba.”
Exerciții de „stil”~. Anticiparea unei descoperiri căreia îi pot fi adaugate adjective și adverbe. Anticiparea excitant de dureroasă a unei descoperiri. Sau inversul: anticiparea dureros de excitantă a unei descoperiri.
Și, da: am vazut și auzit capre! Răgete de cerb (sau țap), disonante, sinistre, infernale, ca niște lătrături nereușite.
Mă doare degetul mic - de la citit. Și de la telefon. Mâna dreaptă, toată.
Vecina știucă, roz somon obraznic, de nerecunoscut. Cicade, behăit gutural, semnale discrete.
Luna, umplându-se și golindu-se în doar două-trei zile. Scris cu ruptul, scris de clacă.
Citesc cu degetul mic, drept, și cu ochiul stâng. Astfel, mi le obosesc pe ele primele. Degetul mic mă doare pe lateral, ochiul mi se înroșește, nu el - pleoapa, dedesubt, ca la o conjunctivită parțială, imperfectă, joasă, en bas.
O pânză subțire ne desparte de realitate, de toate cele ce mișună amușinând, ne dau târcoale.
