Visez că sunt băgat la închisoare pentru un an și ceva din cauză că mi-am vorbit de rău șefii. Ce împrejurări distopice, totuși strâns legate de realitate și de străvechile mele probleme cu autoritatea! Gâfâind, înspăimântat la gândul unei săli cu mai multe paturi supraetajate, zero intimitate.
Jung: „Nu există vise stupide, ci doar persoane stupide care nu le știu interpreta.”
Pocnetul minții trântite - într-o ceartă.
Ca puer aeternus, îmi place să-mi spun că aș putea scrie (despre) orice, dar nu o fac. Satisfacția de a ști că aș putea.
„El a ajuns să înțeleagă faptul că nu scria, pentru că o parte din el nu voia să scrie.”
„Starea paradisiacă în care se stă prea mult devine o închisoare și expulzarea din ea nu mai este trăită ca pe ceva de nedorit, ci dimpotrivă, ca o eliberare. (Ego și Arhetip - Edward F. Edinger, ed. Nemira)
Închisoarea sunt eu. Nu mă trimit părinții acolo, dar o îngăduie cu acel zâmbet subțire pe buze. De ce? Ca să nu cresc, să nu mă rup de ei, să nu devin eu însumi, adică altul. Să încalc, astfel, „legea părintească” internalizată, părerile lor ferme, planurile lor cu mine. Dar și „rânduiala lumii”.
