Omul de apartament

 A locui într-un „apartament” înseamnă a avea o (impropriu spus) „casă” care nu se vede de afară, din stradă. Un „despărțământ”. În cel mai bun caz, de afară ți se vede un geam, uneori doar cel de la baie-budă. Vizibil e numai stupul cel steril, în ansamblu, ăla în care dispari odată ce intri în casa scării; blocul - cu straturile sale puse unul peste altul întru sfidarea oricărei pretenții de intimitate.

Viermuiala de neîndurat de pe scară și de pe stradă, mașinile ce par a avea zece uși, trântite pe rând, repetat, simultan, închise și iarăși deschise și trântite, zeci de uși, iar în apartamente - ființe cu zeci de picioare, „locatarii”. Neastâmpăr interminabil, pași, pași, pași, o scară vie ca un miriapod ce fojgăie și se zbate pentru existența lui primitivă, o scară vie, mai vie ca orice formă de viață evoluată.

Mai zece

 M-am trezit că se făcuse 10 mai, iar eu, total nepregătit, închisesem doar ochii, ca să mă protejez de înaintarea în vârstă, exagerând cu cremele de față, cu cheltuielile pe cosmetice.

Dominat de fantezia că joc într-un film senzual, meridional, static. Subiectul era încetinirea timpului - vara. Subiectul era o viață tihnită, îmburghezită, cu toate cele la îndemână.

Să-mi fie cald afară, să simt praful și pofta de a bea bere după bere. Nu să cânt, nu să strig, să simt lățindu-se în mine, sub stern, un uriaș zâmbet de mulțumire.

Răcitorii

 Rătăcitorii lui Tokarczuk nu m-a prins. Rămășițe literare. Promisiuni. Reîncălziri. Amăgiri. O irosire. Mi-am promis - și odată cu cartea asta - că n-o să mă uit dinainte câte pagini am de citit. Mi-am ținut promisiunea până am depășit 300 de pagini. Scuza mea e că nu mai înduram cartea, voiam să se termine. Nu știu ce anume tocmai am terminat de citit: roman ecologic, eseu, colecție de aforisme feminine.

La modul că - ștampila mediocrității snoabe

Dan Alexe - Dacopatia și alte rătăciri românești

Nostalgocalminia

 Senzație de duminică. Ceva îmi încetinește, îmi sacadează funcțiile și mișcările. Mă mișc, deci, ca-n reluare și mai este și nevoia aia de a-mi pregândi următorul cât de mic gest, atât pe el cât și eventualele sale consecințe. Se recomandă lichide, apă chioară.

Tălpile ei mă călcau pe nervi

 Inima, bătându-mi în gol. Lipsesc niște bătăi la număr - una sau două. Se numește aritmie? Sau aritmetică. E ca într-un soi de panică molcomă. Nemulțumit de mine că rămân țintuit în casă, dar și ceea ce mă atrage afară este atât de intens încât mă sperie și, în consecință, mă izolează.

Ca oricărui snob, mi-ar plăcea și mie să merg să scriu undeva în oraș. Pe o terasă cu wifi, într-un local, pe înserate. E ceva la care visez adesea cu ochii deschiși. Nu știu care ar fi rostul: să fiu văzut, să văd, să fiu inspirat de ce văd și de băutura pe care ar urma s-o înghit cu sorbituri îndelungi, bine gândite, sugestive? Și din toate astea să rezulte un text ca: „pe stradă, o fată frumoasă - pași rari, avântați, săltați, tălpile ei mă calcă pe nervi.”

Un rid

 Un singur rid, între sprâncene. Stingher. Fără pereche. Un strop cam trist, își caută partenerul. Una bucată rid. Deloc atrăgător. Arată ca o îmbătrânire prematură ce, parcă, nu se poate decide dacă să se instaleze cu totul sau nu. Un prim semn al trecerii, sosit prea vreme, după care - o pauză de vreo zece ani. Rămâi ștampilată cu ridul acela precoce, până-n ziua în care altele i se vor alătura și chipul tău va căpăta un limbaj fizionomic coerent.

Cum citim

 Spre finalul lecturii unei cărți voluminoase, mă apucă nerăbdarea. Îmi doresc, deja, altă carte ori, pur și simplu, vreau ca asta de acum să se termine! Că e greu de ținut în mână, că episoadele și ideile esențiale au fost de mult epuizate de autor și totul s-ar fi putut încheia cu niște pagini mai devreme, că autorul și-a pierdut zvâcul, dar inerentul delir de grandoare al artistului nu l-a lăsat să pună capac stiloului (sau laptopului)...

Posibil să fie la mijloc și o problemă a mea de menținere a atenției. Poate mi-am pierdut eu din răbdarea cu cărțile. Mi s-a diluat, cu vârsta și odată cu tentația serialelor și a clipurilor văzute pe telefon. Cu toate astea, nu mă opresc din a cumpăra cărți voluminoase, nici din a le citi.

Adevărul este că multe dintre romanele de mare întindere citite de mine s-au lălăit cam toate pe final (nu și Updike). Lungimi nefericite - din cauza vreunei porunci editoriale sau din orgoliul autorului - nu știu. Senzația obsedantă, citind, era că sfârșitul cărții ar fi putut surveni cu cel puțin 100 de pagini înainte.

Nu altfel stă treaba cu Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen.

E o chestiune de răbdare, înainte de orice altceva. Capacitatea mea de a rămâne atent și implicat. Este un efect secundar al mulțimii de cărți citite. Și o tocire a sensibilității ce vine odată nu numărul. Dintr-un cititor pasionat, devii, încet, critic amator. Deficitar la emoții, dar tot mai bun la verdicte precise, sarcastice, implacabile (ce servesc doar autosatisfacerii minții, nu sunt un câștig în sine). Nu-i într-atât (& nu-i mereu) vina cărții.

Apropos de emo-uscăciune, îmi amintesc - aproximativ - o replică din serialul Love (Netflix): „Nimic nu usucă mai mult vaginul decât un paragraf” (cu referire la mesajele text prea lungi).

Întuneric gleznă

 Gleznele. Albe. Detestă șosetele lungi. Poate că doar pe cele purtate cu fuste scurte, plisate, le-aș tolera. Glezne cu vinișoare, oase împingând de sub piele, scobituri, zone de umbră, fragilitate. Fetele se expun și nu vor nimic de la noi, în afara acestor priviri. Privirea, a fi privite - contează, totuși, pentru ele.

naștere

 „Poate că nașterea ar trebui să fie/ O stare de lumină, explozie solară/ Și să ieșim cărunți din pântecele mamei/ Obișnuiți cu noaptea și zgomotul de-afară...” (T. Mazilu - Cântece de alchimist) 

Adicții

Emmanuel Macron: “Le problème de l'addiction aux écrans, c'est qu'elle désapprend le désœuvrement et l'ennui. Or l'esprit humain a besoin de divagation, de temps perdu. Elle détruit aussi la véritable amitié. Et la dialectique, l'art de la discussion : elle enferme, provoque un recroquevillement sur des cercles de followers. Il n'y a rien de plus désespérant que des gens qui pensent tous de la même façon.” (Le Point)

Murături pro Patria

 G. Tavares, Cinci plimbări prin cartier: „Când oamenii au ghinion, nu încetează să aibă noroc. Ce au ei e noroc în momente greșite, spuse.”

 Când patria îmi cere s-o apăr, îmi vine să casc. Mă ia somnul instantaneu și încep să-mi caut culcuș, mă cuibăresc, mă-nvelesc cu ceva - ca să nu răcesc la șale cât timp dorm. Poate că, totuși, nu mi-e somn, poate că doar confund plictiseala chemării patriei cu o bruscă nevoie de a dormi. În apărarea patriei.

Vin rușii, vin ungurii = mă ia somnul. Rezistența prin adormire. Dormitul eroic. Dușmanul nu cucerește poporul ce doarme! Mintea trebuie să fie mai întâi trează, apoi cucerită și supusă.

Când aflu că au intrat ungurii în țară, casc și mă-ntorc pe partea cealaltă. Folosesc partea încă nedormită. Întorc perna, ca să fie rece și proaspătă sub cap. Adorm imediat.