Spre finalul lecturii unei cărți voluminoase, mă apucă nerăbdarea. Îmi doresc, deja, altă carte ori, pur și simplu, vreau ca asta de acum să se termine! Că e greu de ținut în mână, că episoadele și ideile esențiale au fost de mult epuizate de autor și totul s-ar fi putut încheia cu niște pagini mai devreme, că autorul și-a pierdut zvâcul, dar inerentul delir de grandoare al artistului nu l-a lăsat să pună capac stiloului (sau laptopului)...
Posibil să fie la mijloc și o problemă a mea de menținere a atenției. Poate mi-am pierdut eu din răbdarea cu cărțile. Mi s-a diluat, cu vârsta și odată cu tentația serialelor și a clipurilor văzute pe telefon. Cu toate astea, nu mă opresc din a cumpăra cărți voluminoase, nici din a le citi.
Adevărul este că multe dintre romanele de mare întindere citite de mine s-au lălăit cam toate pe final (nu și Updike). Lungimi nefericite - din cauza vreunei porunci editoriale sau din orgoliul autorului - nu știu. Senzația obsedantă, citind, era că sfârșitul cărții ar fi putut surveni cu cel puțin 100 de pagini înainte.
Nu altfel stă treaba cu Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen.
E o chestiune de răbdare, înainte de orice altceva. Capacitatea mea de a rămâne atent și implicat. Este un efect secundar al mulțimii de cărți citite. Și o tocire a sensibilității ce vine odată nu numărul. Dintr-un cititor pasionat, devii, încet, critic amator. Deficitar la emoții, dar tot mai bun la verdicte precise, sarcastice, implacabile (ce servesc doar autosatisfacerii minții, nu sunt un câștig în sine). Nu-i într-atât (& nu-i mereu) vina cărții.
Apropos de emo-uscăciune, îmi amintesc - aproximativ - o replică din serialul Love (Netflix): „Nimic nu usucă mai mult vaginul decât un paragraf” (cu referire la mesajele text prea lungi).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu