Începuturi

Cîteva începuturi care m-au făcut să citesc mai departe (invitație de la brightie):

„Pînă la șase ani, Iolanda, n-am cunoscut familia mamei mele nici mireasma castanilor pe care o aducea din Buraca vîntul de septembrie, cu oile și iezii ce se cățărau pe Calcada în direcția cimitirului părăsit, acompaniați de un bătrîn cu basc și de vocile morților.” (Antonio Lobo Antunes - Ordinea naturală a lucrurilor)

„Se trezi, deschise ochii. Camera nu-i amintea de nimic; era încă mult prea cufundat în neființa din care tocmai se întorsese.” (Paul Bowles - Ceai în Sahara)

„Cald, gîndeau parizienii. Atmosferă de primăvară. Noapte, război, alarmă. dar noaptea dispare, războiul e departe. ” (Irene Nemirovsky - Suita franceză)

„Ours is essentially a tragic age, so we refuse to take it tragically. The cataclysm has happened, we are among the ruins, we start to build up new little habits, to have new little hopes. It it rather hard work: there is no smooth road into the future...” (D. H. Lawrence - Lady Chatterley's Lover)

„- S-a întîmplat ceva cu tine.
Asta a spus Rita, acum mai bine de doi ani, și azi știe că n-a fost doar o chestie de moment.” (Graham Swift - Lumina zilei)

„Cu numai cîteva minute înainte de a se fi produs criza aceea de tulburare mintală sau ce-o mai fi fost, George McCaffrey se certase cu soția lui.” (Iris Murdoch - Discipolul)

Extravagant

Mi-amintesc de o zi în care, la fel ca alți oameni mai degrabă cenușii, am stat pe margine și am comentat o apariție neobișnuită: o femeie cu pălărie-joben albă, pantofi cu platformă albi cu ceva sclipici, o vestă de blană, mult machiaj, lăsînd în urmă un parfum sufocant. Cu zîmbete ironice am comentat, desigur. Dar acum mă gîndesc, de fapt, eu admir aparițiile extravagante, aiurea, sărite de pe fix, ieșite din comun, poate vulgare, poate kitsch din cap pînă în picioare. Sunt oameni care au îndrăzneala nebună să se expună unei mulțimi de ochi dezaprobatori, ironici, oameni care trec printre comentariile obraznice și nesimțite ale celorlalți. Sunt oameni care au puterea asta, să te lase gură-cască de uimire, nedezmeticit. Le admir curajul de a ieși în evidență și de a fi cum vor ei. Aceste apariții bizare îmi aduc aminte de două lucruri: creativitatea este o treabă perversă, iar a avea imaginație nu înseamnă a vedea doar lucruri pozitive și frumoase. Așa că recunosc: îmi plac ciudații.

Milagros

Zilele trecute am citit că un om a ajuns la spital în ultimul ceas, după ce măseaua umflată pe care a lăsat-o să treacă de la sine a ajuns o infecție toracică de toată frumusețea, cu o rată a mortalității de 80% (el a fost operat și trăiește, iar asta nu se cheamă miracol, ci chirurgie). Cred că 8 din 10 români ar înjura doctorii și-ar prefera să se trateze cu usturoi, țuică și ce pastile antice mai au prin dulapuri. Există și susținere scrisă pentru asta. Sper că aveți simțul umorului, voi cita acum din Asul verde, nr. 85, 2011:

„Cancer. Se amestecă următoarele ingrediente proaspete: 500 g unt de casă (nesărat). 500 g untură (nesărată), 500 g miere polifloră, 500 g lămîi (cu tot cu coajă), tocate mărunt, 500 g cafea măcinată (dacă tensiunea este mărită, se vor folosi doar 250 g cafea). Tratamentul începe imediat, cu cîte o lingură de amestec, luat cu 30 de minute înaintea meselor principale. Nu se va face nici un alt tratament în paralel.”

Acesta este un tratament primit prin corespondență de la o doamnă care se recomandă dr. Eu nu știu cum mai îndrăznesc bolnavii de cancer din România să mai sufere atîta, cînd leacul e în orice bucătărie. Cum a putut T. să sufere atît de mult, cu lacrimi de furie și de rușine în ochi, cînd avea toate astea în curte, la îndemînă? Și apoi să moară.

Mi se pare o iresponsabilitate enormă să publici asemenea lucruri, care sunt jignitoare pentru suferința și durerea unor oameni, care alimentează credințele iraționale și profită de disperare și de frică.

Cafeaua și halucinațiile*

Cercetătorii australieni au mai pierdut timpul cu un studiu inutil fără speranță. Se pare că stresul și cafeaua cresc riscul apariției de halucinații. Foarte frumos spus, însă afirmația a fost probată astfel: niște oameni stresați și cu cafele băute/mai puțin stresați și cu mai puține cafele au fost puși în situația de a asculta tăcerea, cu indicația că, la un moment dat, vor auzi melodia White Christmas, Bing Crosby. Evident că au auzit-o, deși melodia nu a apărut deloc în timpul experimentului.

Ce s-a putut întîmpla a fost că: indicația de a asculta o anumită melodie este în sine o sugestie care i-a făcut pe oameni să declare că au auzit-o cu adevărat. Așteptarea melodiei poate crea impresia că ea chiar a fost auzită. Evocarea titlului poate duce la fredonarea ei în minte...de unde impresia că melodia este auzită. Cafeaua, ca psihostimulent, poate exacerba toate aceste impresii.

Și atunci, de unde concluzia că ar putea cafeaua produce halucinații? Simptome de tip psihotic? Nimic din desfășurarea studiului nu duce la concluzia asta, dar în nebunia de azi, mă pot aștepta să apară avertismente pe pachetele de cafea, la fel ca la țigări, și o suită de alte mituri. Cola îți dizolvă organele interne, iar cafeaua te face nebun. Bun :)

* Articolul întreg pe machinelikeus.com

poza de aici

Azi

* de pe retrozone

Vis*

Eram într-o cameră în care se împușcau oameni cu o armă uriașă. Am zis, cu disperare: Dar eu nu sunt de-a lor, eu am venit aici în vizită, vă rog, nu am nimic de-a face cu ei. Astfel că mi s-a permis să fug de-acolo, iar unul din paznici mi-a oferit să aleg din încălțările victimelor, orice vreau.

*Cred că, în întregimea lui, a fost unul din cele mai crude și mai dureroase vise pe care le-am avut vreodată.

Controverse

În orașul în care trăiesc, magazinele sunt mereu pline. Cu cît mai mari, cu atît mai pline. Lumea aleargă după promoții, s-ar îmbrînci și călca în picioare pentru ceva gratis. Ar depăși orice decență pentru un loc în tramvai. În același timp, o parte din proiectul PSI România este rapid îngropată la cererea bisericii. Eu nu știam că locuiesc într-un oraș religios, în naivitatea mea mă gîndeam că nu trăiesc în evul mediu (ce să fac, mașinile scumpe, sticlăria de mall și dezinhibarea moravurilor m-au indus în eroare).  Totuși, dincolo de subiectul real: suntem homofobi sau neinformați?, e interesant că panourile sexiste sau vulgare nu sunt niciodată date jos. Oamenii nu iau poziții morale față de vulgaritate, obscenitate, față de tratamente preferențiale, față de corupție, față de mizerie, față de încălcarea drepturilor lor. Ba uneori li se pare și amuzant.

Pe lîngă asta, nu am mai auzit o exprimare mai prețioasă ca asta: afișele care promovau sexualitatea. Memorabilă. Oricum, doar aruncînd privirea peste titlurile din ziare se poate vedea tonul tendențios (verificați în Adevărul „bebelușii folosiți ca agenți de marketing pentru homosexuali”). Pioșenia cu program, dulceața urărilor de sărbători, oricare ar fi ele, lupta surdă în numele moralității se desfășoară încă în toată splendoarea. Enjoy!

Plăceri vizuale

Nu știu ce-mi place mai mult la poza asta*:  pantoful gata să zboare, picioarele ei, expresia un pic bizară, umbra picioarelor. De fapt, cred că tot. E adorabilă.

* sursa foto: retrodoll

Gluma zilei de azi

Am fost extrem de amuzată să stau în fața unui text și să nu înțeleg despre ce naiba vorbește autorul, cu genul acela de erudiție care face trimiteri la alți autori și alte articole, presupunînd că tu, biet cititor, deja le cunoști. E de la sine înțeles să le cunoști, altfel ce cauți pe lumea asta?! În alt timp, m-ar fi umilit atîta neștiință din partea mea, dar astăzi mi se pare doar comic (ok, tragi-comic) să scrii o carte pentru utilizare practică cu trimiteri atît de variate încît numai cineva care nu mai are nevoie de acea carte le-ar înțelege. E un absurd delicios aici.

Ascultă liniștea

Lisa Erkfahl - It s oh so quiet



Mie-mi place vocea asta răsfățată, mă face să mă gîndesc la stele de zahăr, fulgi sau florile care cad din copaci.

Săptămîna asta (7)

M-am delectat cu o carte uriașă, toată lumea știe cît ador eu cărămizile, cărțile imposibil de cărat în poșetă, autorii care se desfășoară în sute de pagini. E vorba despre Îngăduința Nordului, de Philip Hensher, din cauza căreia am lăsat deoparte cam orice altceva. E interesant cum (mai) poate fi un roman întins pe zeci de ani, dar și cu finețuri și atingeri de profunzime.

Am ascultat muzică divină, și-am fost la Operă, experiență care merită o însemnare separată.

Am citit despre viața și moartea lui Elizabeth Taylor. Mereu am simțit că e o apariție emoționantă și credeam că e nemuritoare. Pentru că toate revistele acelea în care apărea ca o divă și poveștile despre căsătorii și divorțuri, ochii aceia hipnotici ai ei...toate păreau să nu se termine niciodată. În filme, în postere, în fotografii oamenii nu îmbătrînesc niciodată și nu mor. Rămîn suspendați într-un timp oarecare. Mai sus e una din cele mai frumoase fotografii pe care le-am văzut luna aceasta.

Am revăzut un Abecedar și m-am gîndit la toate orele de caligrafie în care marius sau vasilică scriau mai frumos decît mine și erau exemple pozitive, în timp ce eu...eh, eu. Iar acum toată lumea și-ar dori scrisul meu mărunțel, ordonat, cu litere ca niște furnici perfecte. Ha!

M-am îndrăgostit de această idee genială:

(e o plantă înăuntru)

Timp verde

În tabloul lui Chagall e ceva la fel de neliniștitor ca vremea de-afară. Soare mîngîietor, vînt ca un bici. Oameni despovărați de paltoane, cu expresii respingătoare, crispate, strînse în ele. Muguri galbeni, strănuturi. Magie numai din cuvinte, apoi ipocrizie lunecoasă (e și asta magică, nu?). Cine mai poate zice că (numai) în inconștient un lucru și „opusul” său există fără opoziție exclusivă? Și-n această primăvară e la fel, iar în mintea mea se derulează toate deodată, fără oprire.

---------

poza de aici.

Melodia zilei

Jimmy Scott - Dream



căci ce-ar fi viața fără vis?

Săptămîna asta (5+6)

Mi-am pierdut gustul și mirosul și le-am recăpătat, așa că primăvara m-a impresionat teribil. Simțurile mele sunt bezmetice.

Am citit, pe lîngă altele neinteresante, Posedații lui Gombrowicz. Asta e o carte suspectă, ca un roman gotic scris de un raționalist. Singura posibilitate care nu o face dubioasă pentru G. este că Posedații parodiază romanele populare. De unde rezultă fie că sunt și eu o cititoare-bucătăreasă, de vreme ce nu am lăsat cartea, fie că G. e bun și-atunci cînd parodiază. Nu am citit opinii critice înainte, așa că  nu știu dacă ce vorbesc are vreo bază reală (și, de fapt, singura bază ar trebui să fie cartea).

Am visat refugiul meu favorit, un oraș în care casele sunt colorate și ornate ca niște prăjituri, există tramvaie și troleibuze și nimeni nu se îneacă în fumul negru al autobuzelor. 

M-am gîndit de ce ies oamenii în stradă în România. O fac pentru că susțin o cauză, gata să lupte și să moară pentru ea? Ce amuzant. Eu cred că e încă o formă de a fugi de responsabilitate, dar are ceva obscen în ea, pentru că e afișată. Primul exemplu care îmi vine în minte ține de protestele anti-eutanasierea cîinilor. Dacă, prin absurd, ar fi fost vorba despre o lege referitoare la eutanasierea cerșetorilor, mă îndoiesc că îi păsa cuiva de aspectul umanitar. Dar cînd e vorba de cîini...acțiunea individuală se ascunde în spatele unor lozinci, protestăm cu patos, în timp ce anii trec și orașele devin teritorii de cîini printre care s-au nimerit și niște oameni. În continuare mă surprinde disocierea asta: sunt oameni care măsoară cu un dispreț teribil copiii cerșetori, de exemplu, le mai spun și-o înjurătură, dar tolerează, ba chiar ies la miting pentru cîinii străzii. Mai sesizează cineva absurdul? Lîngă noi crește o nouă generație, sunt mulți, needucați, prost hrăniți, maltratați. În fața lor viitorul e cît un ciob de sticlă. Și totuși ne preocupă dacă mor sau nu cîinii. De ce nu iese nimeni în stradă pentru servicii sociale mai bune? De ce nu iese nimeni în stradă pentru taxe mai mici, pentru mai multe ambulanțe, pentru mai multă siguranță în orașe?

---

poza lui Mucha de aici, unde puteți găsi diferite fotografii din Praga. Fericiți cei ce merg acolo.

Cum să nu faci nimic

Se împlinește săptămîna de cînd stau rușinos de multe ore în pat. Acum cîteva luni aș fi visat la orele astea leneșe, întinse, enorme, în care să citesc toate cărțile și să văd toate filmele, să fac un plan de cucerire a lumii sau măcar o rachetă. Dar nu am făcut nimic, doar am dormit, cel puțin, nu-mi amintesc altceva în afară de somn. Nu-i mare diferență între mine și  mîțele sinistre de mai sus. Se mai simte cineva așa?

---

sursa foto

Vă place Louis?

Pentru mine, cînd cîntă Louis Armstrong, lumea devine mai simplă. Zîmbesc la versuri, îmi place vocea lui, nonșalanța, improvizația, umorul. Totul e minunat.

Fotografia de azi

Cecelia Webber ascunde nudurile în flori. Uuun pic clișeică ideea, dar de ce nu? Poza este de pe site-ul ei, unde se găsesc variații ale temei, inclusiv fluturi și omizi.

Săptămîna asta (4)

Am visat un dezastru în care eram prietena sau protejata unei aristocrate, iar în timpul unui jaf sau al unei revolte, grija mea cea mai mare era să adun obiectele valoroase din fața invadatorilor. Furia și suferința erau ferecate de preocuparea de a proteja bijuterii, sticle de parfum, cărți, rochii. O preocupare avidă ca lăcomia, întreruptă brusc de revelația că o parte din acele sticluțe prețioase erau fie deja distruse, fie dispăruseră. 

Am participat la un seminar de psihanaliză, susținut de Irina Adomnicăi. A fost, de fapt, un cadru mai puțin formal, subliniat de energia pozitivă a dumneaei și interesul auditoriului. Am învățat, pe scurt, că analiza personală poate fi o revelație, că psihanaliza trăiește dincolo de clișeele pe care ceilalți clinicieni/ oameni de cultură/ amatori le vehiculează, că e vorba de o experiență complexă și bogată în nuanțe. Și prin referire la visul de mai sus, că interpretarea făcută fără o serioasă incursiune în istoria persoanei, are valoarea unui joc (sau a unei apărări). Mi-a plăcut enorm discreția și ideea dumneaei conform căreia practica psihanalizei se limitează la clinică, am mai avut discuții pe blog despre supra-analizarea vieții cotidiene și vehicularea unor concepte care nu au sens în afara cabinetului. Uneori, am impresia că oamenii uită că scopul este de a face bine (deci o metodă de vindecare) și nu de a vorbi de dragul vorbirii sau al culturii sau al stimei proprii.

Am citit Mitul evreului, între lumea veche și lumea nouă, teza de doctorat a Cristinei Deutsch. Este vorba despre prozatorii evrei din secolul XX, dar nu numai, prezența imaginii etnice în literatură și consecințele integrării în mentalul colectiv a unei astfel de imagini...sau ale extragerii imaginii, exagerării ei și redarea în lume. Mi-a plăcut demonstrarea ideii că între realitate și literatură există o relație complexă, bidirecțională. Deci mai degrabă de covariație decît de cauzalitate :)

În rest, am băut cafea, m-am uitat la zăpada care sclipea în soare pînă mi-au amorțit ochii, am întîlnit două doamne amabile și am pornit vînătoarea după jobul visurilor mele (după ce lupta pentru orașul visurilor am pierdut-o prin neîncercare, ca toate luptele mele).

Statistica trăiește

Avînd simțul auto-ironiei, o să vă scriu cîteva rînduri, oarecum live blogging, că sunt puțin în urma discuției, despre seminariile de statistică desfășurate la FPSE și FEEA, formatori Alin Sava și Laurențiu Maricuțoiu. Partea numerică a personalității mele a fost încîntată de seminarii: Meta-analiza, care e statistica statisticilor, o entitate cenușie pînă acum, cînd am înțeles cum se face, pas cu pas, cu exemple și detalii; Analiza de cale, a cărei explicație se desfășoară acum - grafic și verbal de către Alin Stan, a cărui carte a fost Biblia anilor mei de studiu (pe partea de statistică).

Partea bună cu statistica este că te ajută să vorbești avînd habar despre ce vorbești și avînd probe în favoarea a ceea ce vorbești - de exemplu, dacă spui că studiile despre depresie se contrazic, poți spune cum se explică această contrazicere. Dacă spui că frecvența postărilor pe blog depinde de dispoziția persoanei, poți testa ideea asta. Partea proastă este că e foarte migăloasă și te poți pierde pe drum, din cauza unui semn sau pentru că te-ai uitat pe fereastră la cît de frumos ningea afară. Totuși într-o lume de specialiști empirici, care sunt siguri de una sau de alta din auzite sau trăite, merită timpul petrecut pentru a proba una sau alta. Pînă la urmă, filosofia este tot căutarea unui adevăr (și pînă și pentru a spune că un adevăr este subiectiv trebuie să-l raportăm la altul).

Săptămîna asta (3)

Era cît pe ce să o sar, cu gîndul că nu s-a întîmplat mai nimic. Dar:

Am citit un roman de Stefan Chwin - Doctor Hanemann, m-am surprins într-un val de emoții puternice față de personajele cărții și situațiile în care se găsesc.  Pe scurt: după al doilea război, unii pleacă, lăsînd în urmă casele, viața lor, alții vin, aducînd propriile preferințe, temeri, dorințe... m-a incomodat ideea că cei din urmă erau în situația de a-și alege casa în care vor locui, casa altcuiva, din care nu se risipiseră urmele altei intimități. De fapt, ce mi s-a părut interesant este felul în care cartea te pune să alegi, sentimental, între două suferințe - una sfîrșită prin moarte, a germanilor plecați din Danzig, cealaltă sfîrșită cu un nou început - polonezii din est repopulînd orașul. Dar nu poți alege ce să te impresioneze. 

De asemenea, mi-am dat seama, iarăși, cît de departe de realitatea cărții, așa cum o percep eu,  sunt descrierile de pe coperta IV. Un text standard, care s-ar potrivi aproape la orice. Textul standard pentru polonezi, text standard pentru al doilea război mondial, text standard pentru clasici, pentru debutanți, pentru romane de dragoste...cu variațiuni. În paranteză, știu că nu e ușor să prinzi esența unei cărți în cîteva rînduri, cu gîndul la un public divers, greu de captivat.  Dar pe mine nu m-ar deranja o copertă IV fără recomandări, nu citesc cărțile în funcție de descrierile de acolo.