Fragmenteu înlănțuit

Sunt încet, chibzuiesc prea îndelung, dar nu de chibzuit ce aș fi, ci fiindcă stau să ascult, cu-o teamă din cale-afară de respectuoasă, vocea tuturor „instanțelor” din mine.

Fericirea „facilă” (dacă o fi existând așa ceva) nu pare a fi de obrazul meu. Parcă aș fi fost făcut să dobândesc orice doar în (urma unor) chinuri și, corolarul: să păstrez cu uriașe eforturi!

Ce-ar să fiu lăsat să mă joc? Să mă desfăt cu mine însumi. Și să nu fiu pus să plătesc pentru asta. N-o să mă bucur împotriva cuiva sau a ceva. E pentru mine.

Iarna, glezna. Mai ales acum: glezna - albă, curată, de-o paloare ne-vie, bolnăvicioasă, hipnotică, în zilele în care iarna se bate cu perspectiva anului nou și cu primele speranțe de primăvară, în cele două-trei zile însorite dintr-o săptămână atât de lungă până miercuri și-atât de grăbită după joi.

Glezna - ivindu-se, decoltată, deîndată ce dă soarele, între pantalonul scurt și șoseta și mai scurtă (sau dispărută), o promisiune a dezvelirii ce va să vină, ceva mai târziu, atunci când o să se poată vedea aproape tot...

Un alt fel de 32 august

Viața se derulează afară (e în altă parte, ar zice Milan). Între mine și ea stă bariera rulourilor din ferestre, gratiile și perdeaua subțire de arbori spre care dă fereastra camerei din spate. Numai bariera sunetului a rămas disfuncțională, penetrabilă.

Îmi imaginez viața derulându-se, fără mine, în funcție de oscilațiile sunetelor pe care urechea le primește, ușor deformate, dar perceptibile. Trăiesc interpretând sunete. Sunetele - singurele care mai ajung la mine. De la fereastră, văzând apa vieții urmându-și cursul - mi-e de nesuportat. Îmi face rău.

Refuz să ies, pentru că, infantilizat, tânjesc să am tot ce văd, tot ce îmi iese în cale. Cu simțurile vraiște, nu pot risca să mă expun. Ce s-ar întâmpla de m-aș expune? Cal sălbatic, nimerit în centrul unui oraș! Ca și cum toți trecătorii m-ar claxona sau ar aținti farurile mașinilor asupra mea. E ca și cum aș începe să-mi doresc să-i invit pe majoritatea celor ce trec să mă însoțească la (un inexistent) mine acasă.

Ca să ne jucăm!

Tânjesc să mă joc serios, de data asta, și vreau cu patimă ca lumea întreagă să fie terenul meu de “joacă”.

André Gide: “El (demonul) creează în noi o căință potrivnică, o căință îngrozitoare, de regret provocat nu de faptul că am păcătuit, ci de de faptul că n-am păcătuit destul, că am lăsat să treacă pe lângă noi vreo ocazie de a păcătui.” (Jurnal)

Lumina chipului

Ochii mi se plimbă pe suprafața literelor, le văd, nu le citesc, ca prin sticla opacă. Văd rândurile, șirul lor, dar mintea se face că refuză să le metamorfozeze, cum ar fi natural, în informație, i.e. înțelegere. Scriu toate acestea, încruntat nevoie mare.

Înclin să frec, confortabil, ecranul telefonului, iau în mână caietul, îl mut ici-colo, doar ca pretext să nu înaintez cu lectura* - altfel, plăcută și cursivă, fără poticneli, fără fraze sau termeni pretențioși ori greu de digerat (* la Autoanaliza lui Karen Horney).

Cartea oferă niște indicii prețioase și “direcții” (neclare doar pentru cei înadins orbeți) despre cum să te eliberezi de ghiulelele ce-ți atârnă de caracter, parazitându-l. Cum să încetezi a-ți mai servi minciuni & înșelare de sine, cum deciziile drastice, însă oneste, îndatorate glasului, chemării apăsătoare a sufletului tău, ar putea să te (re)facă om, să-ți redea lumina chipului.

Fragmenteu

Porția de cărți nemângâiate. Câteva, ochite - un „nou” Llosa (Cinci colțuri) care începe delicios: laba caldă a unui picior de femeie, atingând catifelat epiderma altui trup ce tocmai se trezește. Tot o femeie.

Dacă aș face un inventar (improbabil, mi-e lene), aș putea regăsi în biblioteca mea o groază de cărți despre familii (toxice, dezorganizate, disfuncționale, nebune) și, în general, despre relații.

Romanele lui Roth, Shalev, Mizeria lui Kuczok, Franzen, Fuentes, Miller, Kafka etc. Povestirile lui Alice Munro. Joyce Carol Oates... Toți cei care scriu despre familie. Abuz psihic & fizic, diminuare, umilire, dezintegrarea personalității, patologii în doi. Dar și iubiri frumoase, legături apărute spontan ori construite cu migală, iubiți urmați sau urmăriți prin lumea-ntreagă.

Stors și neumplut la loc. Nu-i ca satisfacția aceea ce te determină să te târăști prin pat, ca să scapi de ceea ce simți, nemaiputând-o îndura.

„Opera” mea sunt eu însumi. N-o să mă mai străduiesc să par altfel. Somnul zilnic al amânării. Trecut. Zile de răscruce emoțională, de onestitate cu mine. Prezent. Nu mai pot să pendulez. Nervii, care nu mai țin în felul ăsta...

Îmi amintesc lacrimile, gândurile, reproșurile mute, singurătatea, saturația, dorința, dorința ca totul (sau măcar ceva) să se termine, ca să poată începe un bun început.

Felul meu de a mă amăgi asupra unei „libertăți” câștigate în spațiul îngust al unei cuști, marea, grandioasa mea libertate de a amâna mereu ceea ce voi fi, oricum, nevoit să fac în cele din urmă. Era libertatea unei prostituate. Alegeam eu „clientul”, e drept, dar cât timp tot din asta trăiam... Stigmatizat.

Insuportabila ușurătate a unei rochii de vară

De curând, într-o dimineață, m-am trezit cu-o durere și-un cucui: mă izbise un gând. Mă izbise gândul că s-ar putea ca adorația pe care i-o port verii să fie, în cazul meu, o nostalgie a dezlănțuirii și să n-aibă legătură nemijlocită cu anotimpul în sine, ci cu faptele mele din verile vechi noi recente demult trecute.

Parfumurile tari, ale verii, sudoarea ta, mea, soarele, aerul plin dintr-o cameră în care au loc doar ei doi, soarele fix, țârâitul sâcâitor al insectelor, curtea interioară dărâmată de ecoul urletelor tale acoperindu-le pe-ale copiilor în nopțile lungi, nedormite, nopți petrecute, din care somnul fusese dat afară - toate astea-s de fapt vara mea tânjită, magnitudinea sa fierbinte, înăbușitoare acum interzisă unui laș al verii (ce eram, fusesem, sunt?).

Mă vreau restituit - pe mine așa cum am fost atunci, mi-e dor de acel eu. Groaza de a-mi întâlni acel eu, de a-i susține privirea dezamăgită. Dorul de mine în acele ipostaze s-a prefăcut cu timpul în această imensă dragoste a mea de vară, nostalgia verii mele, pentru moment, pierdute. Așteptam vara, așteptam de la ea, ca să m-aducă înapoi la mine! Așteptam ca vara să fi făcut toată munca în locul meu - munca, chinul de a mă regăsi.

Ani de zile, un deceniu ori poate mai mult, n-am mai modelat nimic din materialul maleabil al verii, odată vara instalată, an de an, iunie de iunie, iulie de iulie. Curaj, nesilă. Prins în chingile istovitoare ale lui a privi. Dureroasa aruncare cu privirea asupra trecerii. Vara, pe fereastra vieții.

Verile vacanțelor. Verile sărăcăcioase, dar compacte, dense, cosmice! Verile îndrăgostirilor fulgerătoare. De ani, nu fac decât a le petrece perindându-se - ca pe niște diapozitive ce abia că-mi provoacă o tresărire, un spasm imperceptibil de...

Verile neliniștii stingheritoare, ce nu mă lăsa să mă culc pe-o ureche. Pe urechea ta. Pe-a mea. E dorul ce poate părea absurd dorul după trecutele ocazii de a suferi. Un dor cu totul tembel, la o uitătură superficială, însă bogat în înțelesuri pentru cei obișnuiți să citească. Suferința mișcă. Suferința mobilizează. Suferința, când nu te omoară, doboară, dezintegrează - te schimbă în ceea ce ar fi trebuit să fii...

Ceasurile cădeau, timpul era neputincios vara - dilatare, nepăsare, sentimentul veșniciei, iar câmpul cu flori și albele petale căzute se prelingeau, pătând-o, pe rochia ta. Pe rochia mea. Rochia mea, lunecând purtată-n sus sub foșnetul palmelor lui.

Real vorbind, nimic idilic, vara. Poate doar inconștiența mea. Emoțional, primeam totul în plină figură, dar mintea nu mă ajuta să învăț, să nu mai repet greșelile, greșeala de a mă trăda pe mine însumi, mai cu seamă! De-a mă necinsti, de a mă escroca singur, în cele mai intime așteptări și năzuințe ale ființei ce sunt (mai sunt?), ce eram. Ființa-furie, ființa-schiță, ființa-proiect împietrit.

„Incapacitatea de a acționa spontan, de a exprima ceea ce simți și gândești cu adevărat, și în consecință necesitatea de a prezenta un pseudo-sine altora și ție însuți, provin din sentimentul de slăbiciune și inferioritate...” (E. Fromm)

Fromm continuă că, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de asta, puține-s lucrurile de care să fim mai rușinați decât de lașitatea de a nu fi noi înșine și nimic nu ne dă mai multă mândrie și fericire decât să gândim, să simțim și să exprimăm ceea ce ne aparține cu adevărat.

A durat atât până la a ajunge să cer ce-mi aparține, la a nu mai ascunde ce-i al meu! Aparține nu = supunere ori posesiune materială, ci regăsirea onestității cu sine, eu-al meu, eu-cu mine, dar și împăcarea cu chipul imprimat în mine - chip pe care mi-era penibil să-l privesc în ochi. Acum nu-mi mai este!

Alte duminici, alte începuturi

E, bineînțeles, duminică, iar eu mi-am încărcat de dimineață spatele cu povara întregii lumi. Sunt un contabil corigent la matematică al timpului. Sunt Chronos, preluând bolta cerească de pe umerii istoviți ai lui Atlas.

Ani buni, n-am știut ce-mi doresc. Știam doar ce mi se părea că-mi doresc și alungam repede, măturând cu dosul palmei fantastica fată morgana a ușii de ieșire larg deschise, ca un sătul închipuit firimiturile unui ospăț modest. Alungam de la mine orice m-ar fi dat afară din îm-perețirea mea. Mi se părea că tot ce vreau e să stau închis între patru sau mai mulți pereți, cu cartea-n mână și să mă citesc pân-la ultima suflare, urmărind cu coada ochiului cum se scurge ziua dincolo de zid.

N-aveam decât trebuința, nu și curajul să concep, să accept, să mă accept cu chemarea mea cu tot. M-am priceput doar să zidesc în mine, într-o clădire ce părea durabilă, indestructibilă, proiectul ascuns al propriei dorințe. Acum, clădirea aceea solidă a amăgirii se face de nisip. Cărțile și scrisul în spatele cărora mă ascundeam - sunt de nisip.

În grămada diformă de nisip - ruină a casei „indestructibile, acum prăbușită - cine m-ar căuta m-ar găsi pe mine, diamant intact, murdar, zgâriat, dar neciobit, gata să fie spălat cu două lacrimi prelungi sau, pur și simplu, scăldat din nou într-un soare verde.

La volan, dar nu conduc eu - un vis păstrat

În mașină, liniștea înghesuită de-o ceartă încă proaspătă, cei doi privesc amuțiți în față, femeia conduce, bărbatul e la volan. 

Pe dinaintea mașinii, iat-o trecând pe Ea, alunecă duios, înaltă, palidă, buza răsfrântă, păr proaspăt tuns în stilul anilor optzeci, din voință proprie și-un imbold neștiut, scăpase cumva de pădurea de păr. Traversând orizontul parbrizului, face câțiva pași lini, nu pot jura că atinge solul cu tălpile, icoană vie, întrupată, icoană făcătoare de nebuni, opritoare de inimi, suflet în chingi, pășește de la dreapta spre stânga și tot așa lent cum pășea întoarce capul ca să mă privească verde, scurt și stăruitor, senin, calm și cuminte în ochi. De atunci, mi-a devenit cu neputință să mă mai văd în oglindă. Imaginea mea nu mai este răsfrântă de apa oglinzii. Pentru că în ochii aceia, dintr-un acces al meu de orbire sau, dimpotrivă, deturnat de-o ultimă luciditate - n-am putut vedea chipul meu.

Renunțarea lașă

„Există câteva modalități prin care o persoană se poate asigura împotriva angoaselor profunde. Renunțarea este una dintre ele; inhibiția, alta; negarea fricii și adoptarea optimismului, a treia; și așa mai departe. A fi iubit este mijlocul special de asigurare folosit de personalitatea cu înclinații masochiste. Întrucât are o angoasă destul de fluctuantă, el are o nevoie constantă de semne de afecțiune și, cum crede în ele doar pe moment, are nevoie excesivă de atenție și de afecțiune. Este, prin urmare, în general vorbind, foarte sensibil la relațiile cu oamenii; se atașează ușor, deoarece se așteaptă ca ei să-i dea asigurarea de care are nevoie; (în acest fel, n.m. CS) este ușor de dezamăgit (...). 

Karen Horney - Psihologia femeii, ed. TREI, trad. Sofia Manuela Nicolae

Romanul anului

Nu sunt capabil să concep o recenzie ca la carte romanului Sfîrșitul al lui Attila Bartis, scos anul ăsta de Polirom. Pentru mine, va rămâne, probabil, cartea lui 2017! M-a impresionat și m-a epuizat fiecare pagină intens citită, cu groaza prea-frumosului în suflet, fiece fragment (din cele ce se adună laolaltă în mod chinuit, scrâșnit, înșelător, imprecis, te-ai grăbi să spui, o poezie a dezintegrării, ca, până la urmă, întregul să capete un ritm sanguin comun și să alcătuiască romanul), încât simt că nu pot broda nimic semnificativ pe seama lecturii.

Scrisul lui Bartis e agonie pură. E geamăt, e respirație anevoioasă cu perna apăsată pe față, e horcăit. Angoasă, apatie, defetism, întrerupte de episodice trăiri febrile. Sunt trăit de literele lui Bartis. András al lui Bartis este trăit de propria viață, pentru care, de altfel, ar fi complet “echipat”, însă în van, suflul vieții i-a fost înăbușit precoce: el experimentează o refulare cotidiană a sinuciderii (e strict opinia mea), act pe care nu are suficientă vlagă (curajul nu îi lipsește) măcar să-l gândească sau poate că lehamitea nu-i permite să-l ducă la îndeplinire. András se aruncă în trăire (în oameni, în femeile sale) ca-ntr-un mănunchi de sulițe boante ce îl strivesc, dar nu-l pătrund și, mai ales, nu-l ucid decât câte puțin.

Cartea ai zice că a fost scrisă (nu apărută!) postum... Dictată autorului ei de cineva de dincolo de moarte. De mult timp n-am mai citit ceva de acest rang. Poate de la Cimitirul pianelor? Poate de la Camus?

Orice alt rând pe care mi-aș propune să-l compun pe marginea textului lui Bartis ar răsuna falsificator, autogratificant și meschin.

Leafa

Urăsc cuvântul leafă, folosit frecvent de premierul Tudose (așadar, are și el o contribuție). Mă duce cu gândul la leșie, la leapșă. La ceva infim și, ca urmare, neserios, pentru care nu te-ai da jos din pat în zilele reci. 

Leafă trimite la o promisiune mereu încălcată. La inconsecvență, azi o vedem și nu e. Leafa e plata golanului. E ceva degradant în leafă, ce ține de minima subzistență. Iar “lefegiu”, pentru mine, e un pierde-vară, un rupt în coate, cu sacou lucios și pantaloni cu genunchi.

Când aud sau citesc cuvântul “leafă”, îmi vine să răspund: leafă-i mă-ta! Dar nu răspund așa, că mi-e rușine.

Leafă este un turcism ordinar (“ülefe”, în original = salariu). Câți dintre noi, în vestul țării, am folosit vreodată acest cuvânt?

Mi se pare că are sonorități umile, cerșetorești, sună ca definiția unui venit încropit, o cvasi-pomană. Sună a începutul secolului XIX, când limba română încă își căuta forma literară, dar n-o găsea. Pentru că, pe de-o parte nici n-o căuta acolo unde trebuia, apoi nici n-o căuta cu o prea mare râvnă.

Cică acest ordinar leafă ar apărea într-o anumită formă (lefa, lefe?) și în sârbo-croată & bulgară, ceea ce nu mă miră. Cele două limbi (și popoare) slave au practicat la greu orizontala cu turcii. După ce au obosit luptând. Ca și noi, de altfel.

Și apoi, nu aștepți nu știu ce muzicalitate de la o limbă slavă sud-dunăreană.

Excrementul numit stânga

Hărțuirea sexuală, agravată de-o poziție de management (de putere) a agresorului, n-a inventat-o Harvey Weinstein. E mai demult. Dificil să i se atribuie o dată exactă de naștere hărțuirii. 

Poate că-i contemporană cu emanciparea femeii. Căci, până la emancipare, molestarea făcea parte din tratamentul “normal”, tradițional, conservator, etno-folcloric, aplicat femeii de șleahta bărbaților (atitudine la care unii ce se cred bisericoși, cu binecunoscuta spaimă de Dumnezeu, ar vrea să ne întoarcem).

Pe mine mă intrigă, totuși, cu câtă întârziere victimele găsesc de cuviință să vorbească (trezite & încurajate subit de tăvălugul campaniei #metoo). Metoo, I alwayswantedtobefamous.

Simt o nespusă dezolare pentru persoanele care au suferit abuzurile boșilor, părinților, rudelor sau ale colegilor. Însă văd căzând o anumită umbră etico-oportunistă peste demersul unora dintre ele (mai ales din cauză că vine abia după 10, uneori 20 de ani sau mai mult!): între a vorbi (speak out) și a-și continua fără piedici strălucita ascensiune (actoricească sau sportivă) victimele au ales frecvent a doua variantă (=cariera).

Vasăzică o carieră împlinită a contat mai mult decât o reparație psiho-morală? Iar acum, când ne-am văzut cu toate prunele-n traistă, pac!, la gazetă cu “lăcrămația”, ca să ne “reperăm” onoarea pătată?

Oare ce li s-ar fi putut întâmpla, dacă ar fi reclamat pe loc asaltul sexual? Nu le-ar mai fi distribuit nimeni în filme și n-ar mai fi ajuns să fie plătite, la apogeu de carieră, cu milioane de $? Ar fi sfârșit în sărăcie lucie una ca G. Paltrow? Mira-m-aș, la talentul ei.

Să zicem că motivul tăcerii a fost trauma, șocul, blocajul, groaza. Dar apoi ne amintim că discutăm despre SUA, unde procesele pe tema asta sunt, de niște decenii, la ordinea zilei. Americanii nu se mai confruntă cu situația juridică din 1905.

Cu unele lucruri nu se glumește. Tocmai de aceea, eu chiar nu glumesc în cele scrise mai sus.