Roman stradal

- Ai pofte? întreabă ea.

- Numai dintre cele ce mă conduc înapoi la tine.

- Râvnești la altele?

- Doar cât să-mi fie mai ușor să te regăsesc.

***

- De ce mergi așa strâmb? - o mamă ce trece își întreabă fiul.

- Să văd lumea!

Dislocări. Lydia Davis - Sfârșitul poveștii*

Să scrii până la demonetizare despre cineva care a plecat (de la tine, din lume). Să-l scrii până la estomparea contururilor. Să-l banalizezi, amintindu-ți cele mai nesemnificative și mai vulgare amănunte. Nimic nu-l va mai putea reașeza, după aceea, pe soclul obsesiei. Nu poți fi îndrăgostit pasional de o autopsie. De niște cili filiformi măriți de o mie de ori, exhibându-și într-un mediu lichid, sub lupa ta, ultimele zvâcniri. Dragostea se hrănește din zgârcenia detaliilor. Abundența cauzează...

Celălalt pleacă, trăgându-și grăbit hainele peste bucăți încă funcționale, smulse din noi. Din mine. Pleacă, și te trezești că nu mai poți gândi, nu poți concepe absența, dar mai cu seamă motivele ei. Mintea se blochează, profilactic, înainte de a trage concluzia de neîndurat că acum ai rămas doar tu, vechiul tău chip uitat în oglinzile întoarse, iată-te pe tine, gol, cu defectele tale, decorat cu cine știe ce fapte pe care nu ar fi trebuit să le comiți. Uși pe care n-ar fi trebuit să le deschizi.

Plecarea celuilalt nu te lasă cu nimic mai împuținat decât erai înainte de a-l fi întâlnit. Cel mult, te lasă așa cum te-a găsit. Puțin ai fost, puțin ai rămas.

Există mereu o poveste de iubire și una despre iubire - antidotul sau, nu rareori, îngrășământul suferinței ulterioare. Povestea despre iubire ne-o spunem în încercarea de a ne consola. Alegem clipele insportabil de frumoase și le revizităm maniacal, ca să mai suferim un pic, retrospectiv. Ori plonjăm în micile mizerii ale vieții de cuplu, în speranța că vindecarea o să se instaleze și mai repede.

Chiar petrecută demult, povestea nu se va sfârși decât atunci când căutarea (revizitarea obsesivă a poveștii despre) a încetat. În ziua când ne deșteptăm curați și, pășind în stradă, chipul lui binecunoscut nu se mai suprapune, fulgerare a memoriei obosite, altui chip - unul străin, nici măcar asemănător.

Sfârșitul poveștii de și despre iubire survine atunci când rememorările se fac o zeamă din ce în ce mai lungă și searbădă, ori când constatăm că flash-urile involuntare revin fără a mai fi însoțite de obișnuitele emoții. Repetiția ce stăruie poate pustii totul în cale. Tocind. Repetând, înveți, clădești, dar și, în același timp, cauterizezi, defrișezi: zonele virgine ale sufletului.

Povestea despre iubire (ca și povestea de iubire) se termină numai atunci când totul a fost spus. Niciodată „totul” nu va fi spus! Însă - cu ultimele noastre resurse de intuiție - avem, cel puțin, capacitatea de a întrevedea cât de jos va trebui să coborâm (să cădem) în noi înșine, ca să putem reuși, la urmă, să ne urnim mai departe.

Eu sunt eu și ea este ea = tot ce s-a ales din noi. - „De ce sufăr?” - Pentru că ești conștient! C.G.Jung considera că nimeni nu devine conștient dacă nu suferă mai întâi. Și apoi urma întrebarea: „în ce măsură e bine să fii conștient?”
________________
*Lydia Davis - Sfârșitul poveștii, Ed. Univers/Colecția Globus

"Iar răbdarea rezistă cel mai greu tăcerii"*

Adevărul despre oameni este că îi doare pe ei în cur unul de celălalt. Omul este zisa ființă socială și relațională (aș adăuga: și erotică) cu un interes clar: menajarea & neutralizarea mutuală a slăbiciunilor. 

Dorim ardent atenția și participarea depline și fără sincope ale celuilalt - asta e obsesia (temerea) ce ne mână să răspundem și noi, o vreme, cu aceeași monedă. Odată asigurate cele de mai sus, garda coboară și somnul anestezic se instalează. Ni se pare că totul ni se cuvine și că nimic nu mai poate fi destrămat. Sfera personală se vindecă și se reîntregește, după ce a fost devastată altădată de iubire, cei doi atingându-și din nou doar marginile. Ca în zilele de început.

Două nuclee ce se cercetează reciproc, cu rămășițe de curiozitate, de la distanța citoplasmei. Dacă n-a fost deprins pe parcurs cititul pe buze, comunicarea decade la cote nule. Altfel, sonoritatea și întelesul cuvintelor rămân un neputincios zgomot de fond. 

Slăbiciunile tămăduite aduc cu ele echilibrul interior și frigul în relație. Și o crudă, curioasă, dar explicabilă incapacitate de a mai empatiza cu celălalt. Așadar, o bună și mereu fierbinte relație ar depinde, invers proporțional, de viteza cu care slăbiciunile se tămăduiesc și dispar în timp. Uneori e suficientă și părerea unei tămăduiri...

____________

*Marius Chivu, O măsură a iubirii (Dilema Veche, nr. 609)

Delfini românești de grădină

Grădina era ochi de apă, iar noi eram doi delfini dolofani, târându-și burțile pe arătura proaspătă, acum fund de mare. Noi doi aveam delfini. Eram delfinii. Doi - dolofani, lucioși și neastâmpărați. Duminica, ne îmbrăcam hainele cele bune și, dintr-o dată picioarelor noastre lungane și osoase le creșteau câte doi copii blonzi, slabi și frumoși, pregătiți să pornim spre oraș.

Vecinătăți nealese

Vecinii ies să gâfâie în răcoarea serii, ies și vorbesc tare unii cu alții, ca-ntre vecini, nu? iar vorbele lor lipicioase, surde, neînțelese, se cațără pe crusta pereților exteriori până pe sub geamurile mele obosite, de unde, cu o agilitate neduminicală, sar și mi se agață cleios de bietele timpane iritate. 

În sfânta-zi-de-duminică mă gândesc la mâine nu ca la speranța unei noi zile, ci ca la reîntoarcerea chinuită în miezul unor relații nefiresc de toxice pentru un mediu ce, în fapt, nu este (decât în închipuirea unora) un câmp de bătălie.

Port dialoguri epuizante în cap (de fapt, un monolog întrerupt, o pledoarie) cu persoanele care (mi se pare, nu mai știu) mă contestă. Dialoguri cu mine însumi. Multe nu se vor consuma nicicând în realitate.

Soarele se topește în ploaie și, astfel, se plouă pe sine peste noi: apă opărită ce ne stoarce de apă. Aerul gros și umed ce suge apa trupurilor. Topește totul. Dușuri fără ploaie, cu propria apă.

Trompețeala

Cererea de trompete, la nivel de ţară, crescu ceva de speriat. Anevoie găseai pe piață alamă suficientă pentru meşterirea unui astfel de instrument. Dar şi mai greu era să te programezi la lecţiile de suflat, profesorii disponibili împuţinându-se văzând cu ochii. Copiii zbierau de la vârste fragede, sfâşiind rochiile mamelor lor, revendicând dreptul de a trompeţi. Trompeţii şi trompeţicile defilau cu trompetele la antebraţ, în loc de poşete, prin mall-urile de trompete.

Mal de vivre

Spaima de moarte (soață mută timp de-o viață) îi determină pe mulți dintre noi să se retragă într-un soi de spaimă de a trăi. Ceilalți oameni - joviali, hedoniști, exuberanți, amorali - sunt, pentru noi, amintirile vii, defel plăcute, ale altor posibilități de a exista.

Încremenind într-o morală rigidă ce-i împinge la anxioasă inacțiune, acești spăimoși plimbă pe papilele gustative discursuri devitalizante, automângâietoare și înfierează nediscriminatoriu pielea, carnea, trupul, frivolitatea, lubrifierea sau erecția. Compensatoriu, ridicăm în slăvi o lume oarbă, castă, tributară normelor rigide, castratoare - o lume certă și previzibilă, ca moartea.

Îmbălsămați în principii ferme.

Suferința simplului spectacol al trecerii unui trup sculptural le procură instantaneu inconfortabilul fior al morții. Perspectiva goliciunii ce stă, de pe acum, să dea în pârg odată cu așteptata intrare în sezonul cald le întredeschide ușa către chinurile iadului. 

Iată motivul pentru care acești oameni triști umblă - door to door - cu ucisul: ucid în ceilalți propriile ispite. Simțul moral îndelung șlefuit încetinește curgerea timpului, câștigă cu sudoare spirituală propria indulgență și, poate, cine știe, indulgența instanțelor cerești...

Inapți (întocmai celor pe care-i judecă, de altfel) atât pentru Credința pasională, adevărată, cât și pentru trăirea iresponsabilă, din rândurile acestor suferinzi se aleg cei mai de seamă teologi. Cuvintele lor, deși pline de o falsă obidă, credincioase doar semanticii, hermeneuticii și admirației de sine, cad gata uscate la picioarele ascultătorilor.

Alb ca neaua

Mărturisesc că a te trezi singur în puterea dimineții de duminică dintr-un vis în care albisem subit, iar vopseaua de păr refuza să mi se mai fixeze pentru a masca implacabila realitate nu se numără printre cele mai plăcute evenimente senzoriale ale unei săptămâni. 

Nurofenul, cafeaua la litru și smsurile în serie trimise unui prieten incert. Cântecul precoce al unei mierle răzbate dintr-un dincolo mângâietor, dar inaccesibil. Frigul cuibărit în pliurile tălpilor chircite și o revistă deschisă, fără rost, la pagina de politică externă.

Kiosk

nu mă sinchisesc eu de o biată ceapă degerată ce-mi umple abundent ochii de lacrimi sincere, nu mă sinchisesc nici de programul tău de recitări din manualul de psihologie de clasa a doişpea, ci e că încercam doar să-mi dau seama pe ce lume m-am întors după atâtea litere tocite de-a-nboulea și mama gâdilându-mă frenetic cu o pană de gâscă bătrână la picioare să nu adorm, mama - cel mai mare fan al meu, îi demonstrez mamei cum îţi schițez în cinci minute drumul de la boală la simptom şi apariţia impetuoasei angoase n-ai decât să te împotriveşti cui îi pasă on s'en fout eu am un program am fost chemat deci trebuie să mă produc astupaţi urechile copiilor, ascundeţi ziarele de mine sau, de nu, le citesc pe toate şi-o să vin iarăși la voi cu lecţia învăţată, nu că v-aș lua prin surprindere, departe mi-e gândul de această frumoasă fată cu fundul temeinic rotunjit și de chinul depus de ea pentru a-și ține echilibrul pe role în bătaia farurilor unei dacii şi-ale altor maşini de mâna a doua, total nepotrivită apariția fetei cu ceea ce se discută de fapt și ca să nu adorm mama mă tot pipăie cu pana aceea de gâscă, de gâsca mea favorită, zgomot de uşi violate, tresăririle spasmodice, vinovate ale îndrăgostiţilor surprinşi unul cu mâna în chiloţii celuilalt îmbujoraţi şi uşor transpiraţi de emoţia noilor descoperiri date pe post la teelenciclopedia, să nu pierzi, puiul mamii, emisiunea să nu bei, să nu uiţi, nu uit, cum să uit, mamă, când tu stai cu pana de gâsca mea favorită, bătrână și albă şi mă gâdili la tălpile goale, ca eu să învăţ așa cum ți-e vrerea, cu veselie în suflet şi să nu cad în somn, ce s-ar alege de cariera mea de sfetnic al sufletelor, cum aş mai putea eu deschide chioşcul de psihanaliză iudaică, gratis, pe nepusă masă, servicii la pachet pentru acasă, sau pe încercate, pe gustate - direct acolo pe tejghea! parcă și văd chioşcarul de psihanaliză cum șterge tabla tejghelei cu cârpa lui înceată şi-i poftește pe muşterii să guste din vraful de nevroze taman p-aia care li se potriveşte lor astăzi cel mai bine.

Porunci: nu poseda

Porunca a 13-a: să nu (mai) înjuri! Sau: nu-ți irosi înjurăturile, folosește-le judicios, la momentul cuvenit.

Pot fi de acord cu formule ca: iubitul meu, iubita mea. Nu și cu femeia mea!

O lume năroadă, formată din oameni care cred(em) că veșnicia le (ne) va fi asigurată prin mijlocirea posesiei, prin păstrarea controlului asupra celorlalți. Asta, suntem convinși, ne asigură fericirea perpetuă și liniștea, asta garantează și nemurirea. Nemuirea. Permanența, durata, eternitatea.

Prăjitura consumată de unul singur a fost bună. Ziarul, servit împreună cu prăjitura, n-a fost. Nu l-am citit nici până astăzi integral. A costat cât prăjitura. Apoi am coborât în pivniță. Mirosea a mlaștină bibliofilă. Mai tare ca niciodată.

Nu învăț cumpătarea decât atunci când rămân fără bani. Abia atunci devin sobru, stăpân pe sine, un fel de preot al chibzuinței. Număr până și monedele, le prețuiesc, pot face clasamente limpezi cu ceea ce e important de plătit și ce nu.

Eu sunt cal

Ea e cal şi dacă aşa susţine cine ar putea să o contrazică? poate Ursus? n-aş prea crede Ursus era blând, lăudăros şi vorbăreţ un pic cam lăudăros un pic cam vorbăreţ şi pisălog Noaptea el căuta telegenic prin gunoaie şi scuipa din belşug maşinile scumpe, răcnind: sieg Pus pe dat sfaturi şi pe deschis minţi cu deschizătorul de conserve Calul e negru elegant pur sânge dar nu românesc ci poate arăbesc cu grumaz cambrat şi gingii indigo Sunt curios în ce ungher doarme diavolul în cal Către coadă probabil... Sau în copiţelele acelea înşosetate albe aspre la pipăit dar foarte simţitoare ale naibii Dând domol din cap și din comiţă vine adulmecând înfiorat câtre noul stăpân şi-şi pune botul pe umărul lui ca un copil alintat care nu mai vrea să se servească de cuvinte. Sau cine ştie ce înţelesuri dosite mai zac...

Călcîie

Încetezi a mai fi vulnerabil când îți preschimbi taina în ceva ce poate fi istorisit și altora. Nu vrei să îngădui ca un secret stupid (de cele mai multe ori, de-o gravitate închipuită, un defect, o rană) să decidă măsura vulnerabilității tale în lume. Puterea reală e dată nu de cât de bine ascunzi, ci de cât de bine te ții pe picioare cu taina exhibată. Aici se face diferența între curajoși și cei care se lasă trăiți de tarele lor.

Ce ai mai făcut? Tăcere. Nimic, răspund după niște clipe, nici măcar n-am cheltuit bani - adaug, fără să-mi dau seama de ce, părându-mi mie însumi, pe loc, foarte neinspirat. După care, rămas singur, îmi cumpăr o pereche de pantofi de (uzat pe) stradă.

Am deoseori senzația copilului care privește printr-un vizor, port în mine copilul, sunt însărcinat cu băiatul care am fost cândva, iar astăzi el stă captiv într-un ungher din mine, neatins, urmărind cu aceeași ochi mirați viața adultului nemulțumit care sunt. Copilul intuia încă de pe-atunci ce va deveni - adică, adultul ăsta nemulțumit. Era scris în destinul său și el îl putuse citi încă de mic. Ca și când ar fi ghicit întocmai ce ne aștepta. Preștiința asta m-a împins spre a refuza să mai iau parte la orice ar fi semănat a construcție. De atunci, îmi sunt mai dragi demolările, demontarea iluziilor. Prin cuvânt.

Plăcerea anticipării

„Nu-i așa că cea mai sigură formă de plăcere, ne întreabă, cu subînțeles, Flaubert, este plăcerea anticipării? Dorește oare cineva cu adevărat să dea buzna în dezolanta mansardă a împlinirii?”

(Julian Barnes - Papagalul lui Flaubert, Nemira, în traducerea lui Virgil Stanciu)

Lovesc un copil. Copilul sunt eu însumi. Primesc palmele nemeritate, le primesc fără proteste, privindu-mă fix în propriii ochi. Seduc o necunoscută (de) sub ochii prietenului ei, care rămâne înmărmurit. De uimire? De neputință?

Iarna a aruncat vălul. Ne are sub poalele rochiei sale străvezii, ce n-o apără de frig. Ea este frigul. Faldurile ei de mireasă părăsită în ajunul nunții.

Sunt un diversionist. Coroziv, demolator. Sunt un "deziluzionist", cum i se spunea și lui Freud. Mă pricep să aleg și să înlătur cărămizile esențiale dintr-un edificiu (șubred?), pentru a-i grăbi prăbușirea. Unde am învățat asta?

Toamnă lungă, cu ochi verzi

Regăsind frumusețea amăgitoare, de scurtă durată, a zilelor de toamnă, nu pot s-o gust în deplină pace, mă întristează. E finită, mă ține încordat - se poate încheia oricând, fără preaviz, lăsând brusc locul iernii.

Mireasa iarnă ne are captivi, respirăm sub voalul ei de ceață. O ultimă frunză agățată de creanga sa, petice de iarbă verde, ne ținem bine de ele: în iarnă se intră cu demnitate (la modul demn, ar zice unii). Să nu ne trădăm întimidarea. Repulsia. Portretul din cartea de identitate a României e făcut iarna!

Târg de șase rochii de mireasă, la nu știu ce expo. Miresele se arvunesc în prag de iarnă. Oamenii au nevoie de ceva spectaculos care să le fie împlântat în imaginație pentru a fi în stare să răzbată peste iarnă. Organizarea unei nunți, pentru la anul, e o perspectivă ce poate îmbărbăta orice femeie netrecută încă prin asta.

„Ziua era pe sfârșite, odată cu amurgul se lăsase un fel de incertitudine chinuitoare peste lume, iar pe mine - îmi aduc aminte ca și acum - m-a cuprins o melancolie, de parcă eram al nimănui.” (Gregorio von Rezzori - Memoriile unui antisemit)

Tați de duminică

Pentru cei care au uitat (din copilărie): ați observat că, în general, tații, bărbații, sunt grăbiți? Direcția lor rămâne incertă. Încotro se grăbesc tații? Unde vor să ajungă? 

E notoriu că nu toţi tații dovedesc o extraordinară răbdare cu copiii. Mi-e dat să asist la zeci de scene cu tați care urlă la copii, pentru că atâta (zero) înțeleg din propriile emoții. Pentru că, tradițional, nepetrecând prea mult timp cu copiii, nu știu cum să se comporte. Și atunci, își intră lesne în rolul unic de penibil urlător. Prin urlet, unii înțeleg un mijloc bărbătesc de impunere a autorității. Alții, din exterior, cred cu naivitate că bărbatul care își țipă voința este un individ ferm, neclintit = simbolul însuși al tatălui clasic, coloana vertebrală a familiei. Această prejudecată este deja de domeniul cutumei. Se și transmite (prin imitație, prin puterea exemplului) din tată-n fiu. 

Auzim mai des șușoteala: „mai încet, că doarme tata” decât: „mai încet, că doarme mama”. Nu știu cum se face că tații au mereu nevoie de o grămadă de somn! Deh, răspunderi mari pe capul lor! Dar altele decât a-și educa plodul. Destul e că aduc bani în casă. Pun pită pe masă. Unde mai socotim și spaima respectuoasă a restului familiei că, odată trezit, va face iarăși urât, va trânti, va urla, va arbora fața aia de mai lasă-mă-n pula mea. Mai bine doarme, deci. 

Da, bărbații sunt primii care-și percep copiii ca pe niște trofee. Îi trec rapid la capitolul „realizări” (asta când îi concep cu bucurie, nu accidental; sau fie și accidental, dar să aibă capacitatea să-și regăsească în sine instinctul patern, după ce-și revin din șoc). Îi scutură și apoi, îi pun în vitrină. Restul e treabă femeiască, nu se amestecă. 

Bărbații își prind copiii în brațe și-i suie deasupra capului (cât nu-s încă prea grei) ca pe niște cupe ale campionilor. Un fel de evaluare mândră a mărfii, a produsului. Facem referire, firește, tot la bărbatul generic. La cel care însămânțează și fuge (de responsabilități). Tații obosiți & apriori (preventiv) nervoși; tații de două ore (=seara).

Dimineața, îl găsim pe bărbat deja grăbindu-se, accelerează în gol motorul, claxonează. Tropăie. Nu știe nici el unde se precipită. Spre moarte, mai mult ca sigur. Gata: a iubit, a futut, a însămânțat femela, ce-i mai rămâne? Graba asta nedeslușită, fala, și moartea.

Perfecții străini

Același lucru se întâmplă și cu bărbații. Bărbații aceia pe care femeile îi detectează, îi seduc, îi închid în apartamențele de trei camere și-i transformă în tați, bărbații aceia care, cu timpul, își dau seama că femeile lângă care au trăit o viață sunt niște perfecte străine, că n-au știut niciodată nimic despre ei, niciodată, nimic, începând de la lucrurile de bază, cine sunt ei, cine sunt în fond, ce-i face fericiți, ce-i îmbolnăvește, ce-i înnebunește de bucurie, ce nu le place, la ce paradisuri visează, și, atunci mor, iar medicul spune „infarct”sau „anevrism”, deși, în realitate, ei mor de amărăciune...

Alan Pauls, Trecutul, ed. Vellant, trad. Liliana Pleșa Iacob

Organe

Florile, organe genitale ale plantelor. Iubirea, floarea genitală sexului.

Fals tratat de amăgire

Ieşind vindecat din găleata roşie de plastic ascunsă ca o cenuşăreasă după uşă mă debarasez scârbit de albinele care-mi cutreieră în picioarele goale pielea în sus şi-n jos, îmi iau mănuşile şi zâmbesc. Din cârlionţii ei interminabili confecţionez o umbrelă să mă apere de soare şi de vacile care vin alene de la câmp. E dimineaţă. O privire complice şi un pas spre mine trădează curând un oarecare interes: stau neclintit în penumbră ca să-mi pun faţa într-o (lipsă de) lumină avantajoasă şi ca s-o poată ea scuipa, la rigoare, dacă pofteşte, cu o scrisoare scrisă în batjocură, dintr-o dată iat-o și grafomană, se exprimă prin scris, scrisul nu-i ajunge nici la gleznă, oricât s-ar întinde, căci vorbele rostite nu-i mai sunt îndestulătoare, poate că asumându-şi aerul ăsta de suverană a epistolelor se simte mai bine în rolul ei de păpuşar-şef care manevrează cu îndemânare, din șolduri, un coate-goale şi un intelectual cu pretenţii, amândoi robi ai deşartei patimi de-a călca prin străchini înaintea căreia inteligenţa n-are nici o putere, au putere numai hormonii ce sar numaidecât să i se supună şi mădularul mereu gata, mereu la pândă, de strajă nației.

Nu pot deschide ochii, zac pe jos în camera voastră, iar prietena ta se freacă într-un mod dubios, lipsit de mister, de mine - eu nu pot deschide ochii. Şi totuşi: peste gard o văd ca prin pâclă pe vecina de peste drum, îşi spăla mama senilă pe cap cu o licoare roşie, chinuri fericite!, îi laudă părul de-un gri absent, zicându-i mieros că străluceşte, cu tonul menit, de obicei, să convingă copiii să mănânce tot din farfurie.

În absența faptelor şi întâmplărilor adevărate, scriu despre orice broască verde ieșită în cale, o sărut pe buze şi ea se transformă pe dată într-o splendidă prinţesă îmbrăcată cu totul şi cu totul în aur, prințesa cară solemn găleata la ghena din curtea palatului, alungând cu larghețe-n gesturi câinii ce intră și ies în neştire în și din tomberon, consumând resturile menajere, zeflemisind câinește nerozia oamenilor că aruncă asemenea bunătăţi. Mă cufund în liniştea rece a toaletei şi mă uit cum te caci molcom, cumpătat, cu aerul înţelept al unuia care se ocupă cu alte treburi decât prostimea, drămuiesc ziua ca un poticarăş prafurile sale magice, economisind timpul şi folosindu-l în chip util omenirii.

Mă uit în globul magic de cristal şi văd fete necoapte încredinţându-mi banalităţi zdrobitoare până la căderea cu-o bufnitură a întunericului, până la sosirea tuturor ţânţarilor din împrejurimi ca să le asculte în timp ce pompează sânge din noi cu o poftă contagioasă. Lăundându-i eu vocabularul „ales”, fata începu să vorbească şi mai preţios, se rupse de dânsa, devenind alta, de nerecunoscut, nu ştiusem, ce-i drept, câte stele sunt pe cer şi câte secunde sunt într-o oră, dar totul se află până la urmă, vai: ce de stele! ce de secunde!

Mi-a povestit cum a mers cu el în porumbi, era toamnă, în preajma culesului, am culcat câţiva coceni la pământ şi am făcut dragoste acolo, în locul acela foșnind de şoapte ciudate, furnici adormite; un şoarece era cât pe ce să-i intre lui în cur, rozătorul naibii s-a străduit, s-a înghesuit cât i-a stat în putinţă şi el n-a făcut nimic, prea plăcut era pentru a se întrerupe, ca învățătură de minte - în cealaltă noapte a chemat-o iarăşi: vino cu mine la locul nostru ăl ştiut, în porumbi, să ne jucăm ca ieri, nemaipomenit de bine a fost, singuri, despuiaţi, nu ştiam că ciosul ne priveşte şi se caută prin buzunare, pentru a simţi şi el ceva, oareşice, nu-şi mai exercita meseria lui de paznic, un film în timp real fără plată, doar nu era prost să ne sperie, în iureşul dragostei noastre ridicasem în aer o volbură de frunze uscate, de dorinţă, puf de păpădie, tăciuni şi praf şi fata cresta scoarţa cocenilor uscați cu unghiile, agăţându-se de ei, nu cumva să-şi ia zborul, iar eu mă ţineam de ea, n-o să pleci niciunde fără mine, cine te-a prefăcut din broască verde, râioasă în preafrumoasă prinţesă, cu sânge vechi, de viţă aleasă, ca macul şi lintea din cenuşă, cine.

Bordel de merde

aerul încins, irespirabil, miroase greu a vară, a scaldă lascivă într-un râu tulburat de trupuri goale, nesăţioase, o baie nesfârşită zi şi noapte, piei ude, cu stropi mai mari sau mai mici oprindu-se câteva clipe în perii fini și înfioraţi ai trupului, sprâncene strivite de apă, pletele cleioase îngreunate de grăunţele de nisip, sâni învârtoşaţi de răceala râului, strigăte estompate de sălciile de pe ambele maluri, spuma ce rămâne în urma celor care sar „bombă”, urlând ca apucaţii, nevoia resimţită de întreg trupul de a se întări într-o erecţie extinsă, perpetuă, calmată doar de curenții reci din adânc, însă

atmosfera idilică de belle epoque mi-o ruinează netotul acela care obişnuieşte să stea cap în cap cu noua lui cucerire fără să întreprindă ceva stau cap în cap, frunțile sudate, dacă frunțile obosesc sudează tâmplele, imobilizaţi, beţi de încântare, iar eu l-aș îndemna: sărut-o, frământ-o cumva, fă-o să trăiască, nu te mulţumi numai cu ideea, nu trăi numai cu plăcerea perversă, mincinoasă, niciodată îndestulătoare a gândului că..., macin-o în palme, scoate din ea tot ce se poate, ţi-e teamă, bănuiesc, că nu te vei mai putea descotorosi de ea, când tu de fapt o vrei numai și numai ca să-ți arăți ție că e cu putință, și nouă, o peformanţă olimpică aş zice, păi da, cam aşa şi e, ai fermecat-o privind-o ore întregi drept în ochi, va veni după tine în hipnoză oriunde ți-ai dori, încearcă numai, poart-o lipită de tine, mie lasă-mi măcar privilegiul de a-i adulmeca parfumul,

voi rămâne la doi paşi în urma voastră să absorb în piept şi-n minte parfumul pe care ea-l leapădă nepăsătoare din pliurile pielii; aşa cum păsărelele ciugulesc, boabă cu boabă, seminţele presărate (semne pentru sperata reîntoarcere) de copiii mânați de o curiozitate ce nu-i a lor taman în străfundul pădurii, tot aşa voi ciuguli eu, feromon cu feromon, mirosul trupului ei, mi-e îndeajuns şi atât, nu voi îngădui nici o urmă olfactivă a trecerii voastre pe acolo, dar văd că tu nu mă asculţi, o ţii de mâini şi-i dai înainte cu poziţia aceea înțepenită, de copil ferecat în sine care s-a îndrăgostit de colega de la grădiniţă, cea cu cârlionți roșietici, pistrui și uitătură proastă.

Imago patern

Relația fiicei cu tatăl este una preponderent emoțională. Atunci când nu e de-a dreptul inexistentă (indiferentă). Tranșant. Limpede, în aparență. O relație ce nu are nevoie de multe cuvinte. Se derulează, pur și simplu. Curge de la sine. Cu fericiri sau cu supărări. 

Femeile, în general, nu sunt prizonierele cuvintelor ca noi. Nu trebuie să treacă viața prin ciurul limbajului, ca s-o trăiască în toată intensitatea sa. Deși se spune despre femei că vorbesc - prea - mult, cuvintele nu li se pun, ca nouă, de-a curmezișul simțurilor.

Pentru că bărbații, în schimb, tind să înece (să rezolve?) legătura lor cu tata într-un noian de analize, conceptualizări și explicații - introspecții. De ce-urile apasă (și, mult timp, primează) asupra iubirii. Argumentații oarbe, rumegate ca pentru sine. Setea de-o vorbă bună. Și paharul de vorbe stând mereu gol între cei doi.

Ca urmare, iat-o arătându-se - neșansa ca istoria relației tată-fiu să se rezume la țipete, la ieșiri și tăceri isterice, înțepături, rivalitate sterilă, dialog al surzilor. Înainte de a fi iubit cum se cuvine, tatăl fiului va fi temut (închipuit, fantasmat, idealizat = imago) și apoi gândit, elaborat. Și timp nu-i nicicând îndeajuns pentru iubire; viața fuge.

Totuși: iubirea pentru tată mocnește, supraviețuiește, nu se stinge, în ciuda expunerilor vitrege, dar este împinsă treptat undeva într-un ungher al simțirii. Din familie, dar și socialmente, bărbatul-fiu este condiționat (invitat), nu-i așa?, să se abțină de la efuziuni. "Doar nu ești o fetiță! Numai fetele..."

Și, din nou o spun, persistând cei doi în credința/neputința asta idioată, se irosește o viață de neîntâmplări, de lucruri neîmpărtășite, de râsete nerâse, de lacrimi neplânse, de tăceri și evitări, viciate de atât de multe convingeri greșite! Se toarnă fundația solidă a regretelor insolubile de mai târziu. De prea târziu.