Uitate

 Sunt tot mai puține cărțile care îmi plac.

Ajunsesem la un impas cu lecturile mele, înainte de Paște. Niciodată noptiera n-a fost atât de plină (sufocată) de stiva de cărți (pe care a și trebuit să o împart în două stive mai mici, ca să evit prăbușirea). Cauza: începusem prea multe cărți grele și prea multe tomuri masive! Cărțile-lubrifiant (eseistică, proză scurtă, romane de mică întindere sau lesne de parcurs - ca Noi a lui David Nicholls), care în cazul meu funcționează ca parafina pentru schiuri, lipseau cu desăvârșire de la îndemâna mea.

Am luat la citit Cartea de nisip (Borges), cu care mă aflu (împotmolit) la jumătatea ei, taman acolo unde prozele se comprimă, obscure. Textele au un tâlc „și mai adânc” decât în prima jumătate a volumului! 

De peste un an mă regalez cu Analiza viselor a lui C.G. Jung, în ritmul aproximativ de o sesiune sau două pe zi de lectură (capitolele cărții sunt sesiunile de dezbateri, de fapt). Analiza... este genul de carte care îți urnește mintea, desfrânează fluxul ideatic, tentația polemică, dorința de a afla mai mult, senzația (uneori înșelătoare) că știi mai multe despre tine însuți și te trimite direct la foaia de scris. Versurile lui Ivănescu, selectate de Al. Cistelecan pentru Humanitas - nu citiți niciodată Borges și Ivănescu în paralel, vi se va învârti creierul în sens invers, ca un cub Rubik, cu scrâșnete!

Ce a mers, până la un punct, fără noduri a fost Jurnalul unei fete greu de mulțumit (Jeni Acterian). Tobă de carte, femeia asta! Totuși, când am început să mă prind în legătură cu sensul titlului, ritmul mi-a încetinit. Până la oprire. Dar i-am atins și cărții ăsteia jumătatea! Din pudoare, din exces de rațiune, Jeni Acterian nu reușește să-și înadreze emoțional mal de vivre-ul. Însă suferința ei este cât se poate de concretă (și, deocamdată, fără obiect). Intuiesc că pricina e solitudinea, iar a singurătății pricină este unicitatea personalității lui Jeni, altfelitatea ei printre mulții tineri cunoscuți, colegi de generație cu ea sau cu frații săi. Unicul cu care rezonează (dar care o cam ignoră, consumat de abisul propriu) este Emil Cioran. Mai am o bănuială: tânjea după dragostea împărtășită. Înclinația ei către mizantropie aș presupne că ar fi fost mult diminuată de explozia spontană a unei iubiri împărtășite. Or, până atunci, preferă să se „consoleze”, disprețuind deschis mediocritatea celor de vârsta sa și a profesorilor (cu excepția lui Nae Ionescu, de care suspectez că era îndrăgostită).

Am făcut imprudența să dau cep și Patologiilor excesului de Marc Valeur, Jean Claude Matysiak, încălcând astfel regula de aur: o singură carte de psihologie citită în paralel cu altele.

Mai citesc, sporadic: Ioan-Paul al II-lea, În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962 - 2003. Și, zilnic: Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton - nu e chiar o carte epocală, cum au lăsat să se înțeleagă niște intelectuali, peste ale căror opinii mai dau uneori prin presa culturală. Există, în carte, fragmente bune de citat în întregime și fragmente aride, cu substantive fabricate din infinitive, bune de exersat săritura în lungime. Pur și simplu, ochiul și mintea n-au câteodată pe ce anume să se oprească pentru o gândire tihnită. Abstracțiuni cretoase, îndulcite cu ceva ficțiune ce face volumul, în ansamblul său, digerabil. Mi-a trecut prin cap inclusiv gândul abandonului. Partea în care iubirea începe să se deșire este de la o poștă cea mai interesantă. Într-o seară, dând peste ea, mi-a pus pe fugă somnul ce mă toropise! Imposibilitatea iubirii cu de-a sila e tratată cu un realism neîndurător, însă tonic.

Ca urmare, am hotărât că așa nu se mai poate. În weekend, am smuls din raft Raymond Carver - Despre ce vorbim când vorbim despre iubire și-am isprăvit-o în câteva ore. Apoi, urmând un sfat (sau o recomandare) pe care eu însumi l-am notat pe acest blog acum câțiva ani, am trecut la o culegere de nuvele marca Henry James - Desenul din covor (BPT, 1986). Orice impas de lectură poate fi surmontat cu o scriere (sau mai multe) de-a lui H. James. Chiar citeam și subscriam, recent, la părerea tranșantă a unuia dintre biografii americani ai lui James: orice rateu literar al lui H. James este superior multor succese ale altor scriitori celebri.

https://masa-pustie.blogspot.com/2016/05/placuta-povara-lecturii.html

Trompețeala

Cererea de trompete, la nivel de ţară, crescu ceva de speriat. Anevoie găseai pe piață alamă suficientă pentru meşterirea unui astfel de instrument. Dar şi mai greu era să te programezi la lecţiile de suflat, profesorii disponibili împuţinându-se văzând cu ochii. Copiii zbierau de la vârste fragede, sfâşiind rochiile mamelor lor, revendicând dreptul de a trompeţi. Trompeţii şi trompeţicile defilau cu trompetele la antebraţ, în loc de poşete, prin mall-urile de trompete.

Mariaj - didactice & pedagogice

Tot lăsându-şi unul altuia mesaje în caietul clasei - anume întocmit pentru aşa ceva, o prietenie solidă s-a înfiripat, astfel, pe lângă datele pur tehnice notate pe fila albă, începură să strecoare cu timpul amănunte meschine din viaţa lor intimă, mici lamentații, mici bucurii, confesiuni nevinovate ce picurau miere în suflet şi ceară în urechi, apropiindu-i, lucrurile mergeau pe făgaşul lor normal, alunecau aproape de la sine, sentimentele se întrepătrundeau, sufletul lui generos şi sensibil se înfiora când ea îi scria despre obiectivele de referinţă, adică - printre altele - să afle algoritmul de calcul corespunzător operaţiilor de adunare şi scădere fără trecere peste ordin, cât despre ea, într-un rând aproape că leşină când găsi în caiet scrisul lui înclinat, de mascul improbabil, ce vorbea despre numeraţia orală şi scrisă până la 100, nu-i venea să-şi creadă ochilor, se emoţionă pînă-ntr-acolo încât acasă, în după-amiaza aceea, sparse trei farfurii întinse, de friptură, din cele moştenite de la maică-sa. 

De la o zi la alta, abia aşteptau să le vină rândul la caiet, orice mică întârziere îi enerva, deveniră lesne iritabili, puțini îi mai puteau aborda fără a primi ca răspuns o uitătură abulică, pe stradă umblau ca bezmetici, însă caligrafia e cea care avu de câștigat - li se îmblânzise, se erotizase, căpătând întorsături pline de înţelesuri amoroase, numai de ei doi deslușite, astfel că n-a uimit pe nimeni ziua când el îi scrise foarte îngrijit pe o pagină nouă, pe care mai întâi o netezi de câteva ori cu dosul palmei: identificarea în text a cuvintelor care denumesc obiecte, acţiuni şi fenomene şi formarea de noi propoziţii.

Se căsătoriră a doua zi, în ascuns, strângându-se tare de mână şi privind altarul cu implorare în ochi.

***

fâțele literare neopuritane

Un minunat eseu citim în NYT despre fâțele literare neopuritane*, aceste creaturi asexuate, sterile ca niște litere care încă n-au văzut cuvântul, doldora de tabu-uri post-victoriene, altfel - ființe cibernetizate, în general atee, dar cu comportament de „cruciați”, mereu gata să-i aducă înaintea „tribunalelor feministe ale poporului” pe romancierii nord-americani prea slobozi la condei, din cale afară de expliciți în descrierea scenelor de sex din proza lor (unele adevărate și „omologate” capodopere, canoane eterne), iar atunci când autorii nu mai pot fi trași la răspundere, să pună să le fie, nu-i așa, cenzurate, interzise, arse cărțile for the ways in which their sex scenes demeaned, insulted or oppressed women. (râsete homerice din culise)

Dan Patrascu spunea...

Propuneti o discutie extrem de interesanta. Am parcurs si materialul din NYT de la care v-ati pornit prelegerea.

Din pacate nu sunt de acord cu calificarile pe care le folositi la adresa celor care nu "gusta" descrierile sexuale explicite din literatura, fie ele si capodopere.

Nu cred ca e vorba de neopuritanism sau alte cele ci de sensibilitati diferite. Nu inteleg de ce toata lumea ar trebui sa guste astfel de scene sexuale, pentru ca, observ, ca pe cei care nu le gusta ii considerati neopuritani sau, oricum, indivizi dintr-o alta lume.

In spatele acestor aspecte se afla, insa, o problema de fond: bagatelizarea si desacralizarea actului sexual in sine. Dar discutia pe aceasta tema este extrem de vasta.

als spunea...

pai, dvs considerati k cei care le gusta 'bagatelizeaza si desacralizeaza actul sexual in sine'... deci exista echilibru! ;P

Cristian SÎRB spunea...

Nu știu cine a avut pretenția, în ultima mie de ani, că sexul ar fi sacru...

Nu atât cei care nu gustă mă irită (autoprotecția lor se poate asigura simplu prin ocolirea autorilor „deochiați”), ci aceia (acelea) care ar fi în stare să mute la trebunal viziunea asta mai laxă (batjocoritoare, șovină, antifeministă, etc) asupra sexului, demonstrată cu talent de atâția autori!

als spunea...

f bine zis, subscriu!

ps last time i checked, eu stiam k iubirea (dragostea, etc) e sacra, nu sexu! (?)
dar deh, poate a 'progresat' si biserica, nu? ;))
_____________
* discuția a avut loc în ianuarie 2010 pe masa pustie

Assad te lasă să alegi

Cum preferi să mori: gazat sau împușcat? Ca și cum gravitatea conflictului din Siria ar sta în modul cum își ucide acest sinistru prinț republican opozanții, și victimele colaterale, nu în faptul că-i ucide pur și simplu deoarece i se opun...

Baletul neintervenționist, pacifismul simulat - ca paravan al nepăsării. Obama a fost eclipsat și, într-un anume fel, a pierdut (a pierdut ocazia de a tăcea sau de a acționa) - în ciuda faptului că el a deținut prima mutare și a doua (care au contat în obținerea rezultatului final) - în fața mai inspiratului Putin. Acestuia din urmă oferindu-i-se șansa nesperată de a juca rolul împăciuitorului echilibrat, rațional, pacifist (când toată lumea știe că nu e). Obama și-a dat singur șah. 

Dar nu despre asta e vorba. E vorba că tensiunile diplomatice au fost în fine demontate, iar „puterile” au căzut de acord: Siria își poate perpetua în deplină libertate războiul fratricid, tribal, religios, genocid și de care o mai fi. Cu o condiție: să nu mai folosească arme chimice. Urmează un weekend liniștit la Washington, Londra, Moscova și Paris. Odată cu semnarea căderii de acord, în liniștea diplomatică ce va urma nu se vor mai auzi decât bubuitul reconfortant, familiar, al armelor convenționale și gemetele recunoscătoare ale răniților sfârtecați de arme convenționale. Morții convenționali în mod cert nu se vor mai face auziți.

În Rusia, presa de casă (există de alt fel?) a țarului republican V. V. Putin a sugerat înnobelizarea acestuia pentru pace... Mi se pare o propunere de bun simț, președintele rus, fost prim-ministru (și viitor, dacă rotația se va face din nou - asta era cutuma și-n vremea monarhiei românești), a demonstrat că ține mult ca victimele civile ale războiului sirian să nu piară de intoxicație, salivare în exces, convulsii. La cartușe, bombe și alte proiectile - liber. În mâlcul călduț internațional, anticipat de mine, doar ambasadoarea Statelor Unite la Natiunile Unite, Samantha Powers, reamintește Moscovei că ține de trei ani în paralizie Consiliul de Securitate în chestiunea siriană, blocând chiar și eforturi modeste de sancționare a regimului Assad. 

Am înțeles că rușii se opun intervenției armatei americane, dar despre încăpățânarea asta de ceafă groasă de a împiedica sistematic orice rezoluții la nivel de CS al ONU menite a aplana conflictului sirian în ansamblul său ce se mai poate argumenta? Rău intenționat să fii și să continui a aplauda ca un decerebrat recenta manevră rusească ca fiind plină de cele mai bune intenții. La Geneva - idem, nu s-a acceptat nici un or else pentru situația în care Assad s-ar dovedi de rea credință și ar ascunde chimicele. How's that for a peacemaker, tovarisci Putin?

Aici problema nu este atât de simplistă încât să fie tranșată de opțiunea: de partea cui te situezi, a lui Putin sau a lui Obama, că nu ne jucăm de pac-pac în curtea blocului. Dacă nu dorim să trecem drept puerili. Problema e să dovedești că ești capabil să vezi Siria, cu tragedia prin care trece de aproape 3 ani, dincolo de parada celor - chemați sau nechemați - care se înghesuie să o „ajute”. Când spun Siria, îl exclud total pe Assad. El este deja istorie, la cât de controversat a ajuns. În afară de Țara personală a lui Putin și China, nu mai este frecventabil pentru alte state. Poate pentru Venezuela și Cuba...

“Ronald Reagan says, ‘trust but verify,’ and I think that’s always been the experience of U.S. presidents when we’re interacting with, first, Soviet leaders and, now, Russian leaders,” Mr. Obama said in an interview on ABC’s “This Week” on Sunday. (NYT)

Cu alș, despre... despre BB & MM

Se face un an de când alș...

Nu am înţeles niciodată de ce atâta tărăboi cu Monroe. Mă uit la ea în fotografii şi-n filme şi imaginea ei, jocul ei actoricesc, mişcările ei scremut languroase, la marginea isteriei, nu ating nimic în mine. Mai totul este artificial - citeşte patologic - la ea. Timp în care Bardot era senzualitatea genuină întru(chi)pată. Dincolo de partitură şi de indicaţiile scenice primite, prezenţa ei, lunecarea ei de colo-colo - desculţă, dezinvoltă - tensionau erotic orice peliculă, vrăjeau, hipnotizau fără cuvinte. (la dialogul ce urmează au participat și alți oameni interesa(n)ți, cărora le mulțumesc din nou și îi rog să mă scuze că i-am „forfecat”)

BB

Cristian spunea...: - Între MM, pozând mereu în postura aceea tipică: fund împins în afară, pleoape întredeschise, rochiţă-n vânt, pe de o parte, şi nudul întins pe canapea al lui BB, din Le Mepris (de ex), pe de altă parte - ochii, trupul, simţul meu estetico-erotic se îndreaptă instinctiv către BB... Doar că 'pendularea' prezentată mai sus nu a avut loc nicicând. Nu am oscilat niciodată între cele două.

alș spunea...: - cred k mai 'corect' ar fi fost sa scrieti: 'mie imi place DECIT bardot' :))

n-am inteles - idolatria pt mm e 'puerila' (ba kiar 'stupida', hm... alt extremism lexical), in skimb aia pt bb e ok?? k ce kestie?

dvs ma acuzati k va 'excomunic' din masculinitate (desi NU acesta era sensul scriselor mele!) si k postulez o atitudine de tipul 'aut marilyn, aut nihil', in skimb tot dvs continuati s-o caricaturizati - nedemn - pe biata mmm, fudulindu-va cu apartenenta la 'minoritatea-adoratorilor-de-bb'...

ok, si mie mi-a placut bb in 'le mepris', am spus & o repet k avea un corp perfect, dar am dreptul sa spun k nu mi-a placut niciodata mutrita ei, cette moue boudeuse? (in plus, ii statea mai bine bruneta - vezi acelasi 'le mepris')

si, daca vreti sa stiti, SI lucia terzea-ofrim o ADORA pe marilyn! am petrecut o zi intreaga la paris vorbind numai dspr mm - si deloc dspr bb! ;P

Cristian spunea...: - D-le alș, sunteţi teroare la casa omului! Chiar că v-ar lipsi să trageţi în piept, „dăcât” câteva săptămâni, neşte guri de buenos aires. :) Recunoaşteţi măcar că Lucia Terzea-Ofrim (domnia sa m-a lămurit despre MM, amabil şi civilizat, pe email) a scris un articol foarte bun despre BB? Atât de bun încât ar putea să-i atragă lui BB noi admiratori. ;)

alș spunea...: - mm nu era, categoric, 'une idiote', dimpotriva! exista marturia categorica a lui truman capote in acest sens, care spunea k era (intr-adevar) nescolita, dar f inteligenta, plina de spirit & cu mult umor. si nici bb nu cred k era idioata, k sa fiu fair... exista aceasta prejudecata k, daca e femeie e f frumoasa, musai sa fie si proasta. niste idioti. ps si eu mi-as fi dorit un menage a trois cu mm, dar cu nimeni altcineva: doar eu, ea & un strop de chanel 5 ;P   

Cristian spunea...- Foarte bine.:) Iar mie îmi place doar Bardot. Fragmentul copy/paste din art. d-nei Terzea-Ofrim surprinde într-un inspirat fel motivele pentru care o (mai) adorau (o adoră) bărbaţii pe Brigitte. Doar că mă întreb cine mi-a citit textul cu atenţie şi până la capăt... Până să scriu acest text (stimulat, îmbucurat fiind de recenzia din Dilema v.), nu ştiam că a nu-ţi plăcea deloc Monroe e aşa un capăt de univers. Oricum, pentru a fi în trend, mainstream sau în asentimentul general, nu mă voi screme de-acum înainte să-mi placă MM. Chiar dacă asta ne va micşora catastrofal traficul pe blog.:) „Feminitatea ei absolută” mă plictiseşte. Şi acum, având o nouă probă a idolatriei puerile care o înconjoară, mă şi irită! 

alș spunea...: - frumusetea lui bb s-a trecut, cea a lui mm va ramine forever... ps nu inteleg de unde aceasta echivalare 'artificial = patologic' (!?); daca a demonstrat ceva, mm a demonstrat k, dincolo de 'artificiul' impus de stilistii hollywoodului, exista ceva profund genuin & necosmetizat care ne emotioneaza si astazi. barbatii care nu vibreaza la mm nu sint barbati (iar femeile, se stie, sint invidioase ;P)  

Cristian spunea...: - Nu pricep, îmi demonstraţi aici de ce îmi place mai mult BB decât MM şi cât de emasculat sunt din această pricină sau ce? Pe mine nu mă 'emoţionează' deloc cums-ofinumind-ul lui MM. E nevoie de altceva ca să mă fac înţeles? Am simţit-o mereu ca pe una căreia i-a fost permis de la ospiciu să joace niscai roluri, eventual, în scop terapeutic, în absenţa efectelor scontate ale medicației. Nu-mi place, dar nici măcar vag!, Monroe (sper că e clar că nu mă refer strict la actriţă, ci la detalii pornind de la înfăţişare şi ajungând la 'miauneala' ei de fetiţă labilă). Nici nu ar fi trebuit să încerc să explic de ce. Nu neapărat (simplificat) artificial = patologic, cât părea astfel screamătul supărător de vizibil al lui Monroe de a părea o Doamnă, când îi transpira prin toţi porii vocaţia de prostituată tristă. Dar nu a demonstra cine era MM a fost scopul meu, ci cât o îndrăgeam pe BB!

alș spunea...: - ce va reprosez este k ati antagonizat inutil lucrurile: de ce trebuia, k s-o 'inaltati' pe bb, s-o 'scufundati' (in noroi) pe mm?? mi se pare lipsit de eleganta si de fair-play (daca nu cumva eleganta este sinonima cu fair-play-ul...) v-am mai spus: sinteti mult prea patimas, cu un 'talent' cu totul special in a va face dezagreabil prin extremism. si macar, de-ar fi voite (& ludice) extremismele dvs - k ale mele ;P sinteti capabil de fine empatii (cu jurnalul lui green, de ex.) & de asasine antipatii... nu-mi permit sa va dau sfaturi; sint convins k inaintarea in virsta va va domoli intransigentele ps: nu ma 'identific' cu mm! (!) dar este idolul meu (feminin & cinefil) & kiar nu suport s-o vad terfelita - nici macar pe un blog :(din fericire, kiar 'plec departe' (= argentina); inutil sa mai spun k o fac fara niciun regret

 ***

Fluturilor mei

Gelassenheit. Delăsarea îmi oferă gratuit obişnuita şi plăcuta stare de fericire. Lupt cu valurile, abandonându-mă forţei lor; fac pluta, eu, cel care nu ştiu să înot nici măcar în vis, cu apa intrându-mi în urechi, în ochi, uneori în nas, cu soarele strălucind cu cruzime deasupra mea, aud numai un veşnic clipocit,

paranoicul reconcepe realitatea, mi se pare că răul în care mă aflu e starea mea de bine şi aş fi în măsură să scot profit din ea, o nouă eschivare, un fel de adaptare, respir bine într-un noroi din ce în ce mai adânc şi mai dens. Noroiul meu drag! Dar am mai scris asta, însă în altă viață.

orice formă a libertăţii îşi caută în mod natural reglementările sale, preschimbându-se treptat într-o clasică dependenţă; un tipar, oricât de nonconformist şi îndrăzneţ l-am gândi, rămâne tot un limitat şi pradă preconcepţiilor tipar, or, unei persoane nu-i poţi aplica, din păcate, un program de tip Windows, o persoană sfârşeşte prin a se implica emoţional, nu o poţi trata cu un shut down, decât dacă o suprimi sau dacă o răneşti de moarte, cauzându-i o sfâşietoare suferinţă iraţională. Aşa cum, la rându-mi, nici mie nu mi se poate da delete după bunul plac al altuia, unul cu mare poftă de a căuta variaţie şi dezrobire prin fuga de tip prenatal de responsabilităţi.

Bogăţia nuanţelor nu face, în ochii mei, rutina mai acceptabilă, sensibilitatea simţurilor mele mă scutură pentru a mă trezi la cel mai mic semn de amăgire. 

Poate că a meritat să rătăcesc cu simţurile toate deschise, o vară întreagă, pentru a sesiza un dram de însemnătate în dosul unor figuri de ceară, dincolo de nişte peisaje fără istoric. Pentru că vraja începe să se înfiripe din nou, într-un fel forţată de împrejurări; o senzualitate interzisă în lumea reală, dar aleasă de noi ca "răul cel mai mic" şi ridicată la rang de dragoste.

Aştept să vină l'été indien. Trebuie să fie fascinant să ieşi în papuci de casă în curte şi să primeşti pe obraz mângâierea blândă a soarelui ce a decis să ne mai însoţească niște paşi către iarnă. Să facem o plimbare pe malul Crişului, umblând desculţi prin iarba uscată, încălzindu-ne neștiutori și înfioraţi degetele de la picioare, ignorând praful şi sfârşitul vegetaţiei.