Chivu

Lovituri tăcute

Craci & poezie

C.S. 2018

111 cele mai frumoase

Mircea Cărtărescu (Nemira, 2015) vede astăzi soarele la Ineu.

Fotopoezie de P. Stoica

Insuportabila ușurătate a unei rochii de vară

De curând, într-o dimineață, m-am trezit cu-o durere și-un cucui: mă izbise un gând. Mă izbise gândul că s-ar putea ca adorația pe care i-o port verii să fie, în cazul meu, o nostalgie a dezlănțuirii și să n-aibă legătură nemijlocită cu anotimpul în sine, ci cu faptele mele din verile vechi noi recente demult trecute.

Parfumurile tari, ale verii, sudoarea ta, mea, soarele, aerul plin dintr-o cameră în care au loc doar ei doi, soarele fix, țârâitul sâcâitor al insectelor, curtea interioară dărâmată de ecoul urletelor tale acoperindu-le pe-ale copiilor în nopțile lungi, nedormite, nopți petrecute, din care somnul fusese dat afară - toate astea-s de fapt vara mea tânjită, magnitudinea sa fierbinte, înăbușitoare acum interzisă unui laș al verii (ce eram, fusesem, sunt?).

Mă vreau restituit - pe mine așa cum am fost atunci, mi-e dor de acel eu. Groaza de a-mi întâlni acel eu, de a-i susține privirea dezamăgită. Dorul de mine în acele ipostaze s-a prefăcut cu timpul în această imensă dragoste a mea de vară, nostalgia verii mele, pentru moment, pierdute. Așteptam vara, așteptam de la ea, ca să m-aducă înapoi la mine! Așteptam ca vara să fi făcut toată munca în locul meu - munca, chinul de a mă regăsi.

Ani de zile, un deceniu ori poate mai mult, n-am mai modelat nimic din materialul maleabil al verii, odată vara instalată, an de an, iunie de iunie, iulie de iulie. Curaj, nesilă. Prins în chingile istovitoare ale lui a privi. Dureroasa aruncare cu privirea asupra trecerii. Vara, pe fereastra vieții.

Verile vacanțelor. Verile sărăcăcioase, dar compacte, dense, cosmice! Verile îndrăgostirilor fulgerătoare. De ani, nu fac decât a le petrece perindându-se - ca pe niște diapozitive ce abia că-mi provoacă o tresărire, un spasm imperceptibil de...

Verile neliniștii stingheritoare, ce nu mă lăsa să mă culc pe-o ureche. Pe urechea ta. Pe-a mea. E dorul ce poate părea absurd dorul după trecutele ocazii de a suferi. Un dor cu totul tembel, la o uitătură superficială, însă bogat în înțelesuri pentru cei obișnuiți să citească. Suferința mișcă. Suferința mobilizează. Suferința, când nu te omoară, doboară, dezintegrează - te schimbă în ceea ce ar fi trebuit să fii...

Ceasurile cădeau, timpul era neputincios vara - dilatare, nepăsare, sentimentul veșniciei, iar câmpul cu flori și albele petale căzute se prelingeau, pătând-o, pe rochia ta. Pe rochia mea. Rochia mea, lunecând purtată-n sus sub foșnetul palmelor lui.

Real vorbind, nimic idilic, vara. Poate doar inconștiența mea. Emoțional, primeam totul în plină figură, dar mintea nu mă ajuta să învăț, să nu mai repet greșelile, greșeala de a mă trăda pe mine însumi, mai cu seamă! De-a mă necinsti, de a mă escroca singur, în cele mai intime așteptări și năzuințe ale ființei ce sunt (mai sunt?), ce eram. Ființa-furie, ființa-schiță, ființa-proiect împietrit.

„Incapacitatea de a acționa spontan, de a exprima ceea ce simți și gândești cu adevărat, și în consecință necesitatea de a prezenta un pseudo-sine altora și ție însuți, provin din sentimentul de slăbiciune și inferioritate...” (E. Fromm)

Fromm continuă că, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de asta, puține-s lucrurile de care să fim mai rușinați decât de lașitatea de a nu fi noi înșine și nimic nu ne dă mai multă mândrie și fericire decât să gândim, să simțim și să exprimăm ceea ce ne aparține cu adevărat.

A durat atât până la a ajunge să cer ce-mi aparține, la a nu mai ascunde ce-i al meu! Aparține nu = supunere ori posesiune materială, ci regăsirea onestității cu sine, eu-al meu, eu-cu mine, dar și împăcarea cu chipul imprimat în mine - chip pe care mi-era penibil să-l privesc în ochi. Acum nu-mi mai este!

Apă grea

Electric lila

Literatură evreiască, umor negru, bere blondă. Ăsta da rasism!

Sala de lectură

«L'adoration du million !… C'est un sentiment bas, commun non seulement aux bourgeois, mais à la plupart d'entre nous, les petits, les humbles, les sans le sou de ce monde.»

«Si infâmes que soient les canailles, ils ne le sont jamais autant que les honnêtes gens.»

Cărți și praf pe noptiera lui decembrie

Clipoceli

C.S./Bontida, iunie 2015

Lil'

C.S./04.2015

Undeva nu-n Timișoara

C.S./2015

Calamități. Iarna

În ciuda evidențelor, se manifestă același catâresc refuz de a trece iarna, odată pentru totdeauna, în rândul calamităților. Dar ce frumoasă-i iarna! Spectacol adresat îndeobște nervului optic, nimeni nu ar consimți, totuși, să-l trăiască pe viu pe termen lung. 

Cad fulgii, plutind ușor sau viscoliți, iar tu privești ninsoarea din casă, securizat, șosete groase, calorifere încinse, nasul lipit de sticla ferestrei și ceaiul fierbinte ținut în palme, în timp ce alți oameni, semeni de-ai tăi, mor înghețați, alintați de frumusețea peisajului hibernal, captivi în propriile mașini ori îngropați de vii cu casă cu tot prin cine știe ce sat uitat de lume.

Dar ce frumoasă-i iarna! Ce feerie! Cât exces de alb! Puritate. Rareori delirezi mai productiv, transportat de febră, decât în miezul unei pneumonii, al unei bronșite acute sau al unei gripe. Or iarna, cum "mor toți microbii", aceste boli se simt în elementul lor! De ce să nu profităm?

Cucina i Vino

Cum să putrezim elegant

Swhimmel

Eu aduc lacătul; până mă ocup să-l încui, tu adu frânghia, dar vezi să fie una mai scurtă: la capătul ei, o să ne aruncăm în cer.

CS/Iunie 2014, Amberg, Bavaria

Așteaptă(-mă)

C.S./Mai, 2014 - Girona

Masa e pustie

C.S./Mai, 2014