(alt) martie

 Senzația inhibantă de provizorat, lipsa unui plan, presiunea conștiinței mele idioate (de care nimănui nu-i pasă, dar eu am de tras cu ea): de exemplu, să nu „cauzez” zile sau ore grele cuiva prin absența mea fizică de la job. Efectul anilor de responsabilizare precoce a mea de către părinți.

La Deal, am mișcat câte ceva: un liliac, magnolia, hortensia - plantate în grabă, contra cronometrului meu interior de anxios. Replantat lângă doi pomi uscați iasomie cățărătoare. Apăsarea, resimțită doar de mine, de a reface, în modurile care-mi sunt la îndemână, vegetația pe ducă. M-am spetit tare, am mers sus nemâncat și am rezistat așa, numai cu apă, până după 15. Asigurarea sperată a unui somn buștean pentru o noapte.

Cred că slăbiciunea asta a mea de a-i mulțumi (sau a nu-i deranja) pe alții, teama nesfârșită de a fi lăsat în urmă, e cea mai puternică frână a mea. Mă duce în halul imobilității „desăvârșite”.

În apogeul adolescenței mele prelungite, am descoperit încremenirea și ceea ce mi se părea că-s beneficiile ei. Astfel, timpul va sta și el pe loc.

Fațadepurcică

 Umblă liberă pe străzi, ca scăpată din lanț, am zărit-o pe geam, o femeie care, ai putea jura, vrea să și-o tragă înainte să intre la menopauză (nu că după aia i-ar fi imposibil). Umblă pe-afară, prin baruri, prin cluburi - vrea să agațe. Se protejează, se distrează fațadepurcică, își trăiește activ fermitatea încă palpabilă a trupului și capacitatea de a se cutremura alături de un bărbat bine utilizat.

Nu vrea să pună laba pe bărbați, vrea să le-o facă. Să se folosească de toți sau de unul și bun: ca să-i scoată ei dopurile, să-i ușuie păianjenii din toate orificiile, să-i îndepărteze teama că îmbătrânește ce, de atâtea ori, te îngheață, când aștepți - mult prea lucid cu tine însuți - îmbătrânirea. Teama ce te împietrește înainte de vreme, te oprește din trăire, ca apoi să te înmoaie, zbârcindu-te sub șuvoiul lacrimilor de mila proprie.

Nu-și vinde trupul, și-l dăruiește. Se dăruiește pentru a primi un bonus la sperata viață, dar și validare, plăcere, extaz.

Astfel că profit că sunt pe picioarele mele și fac ce vreau cu viața mea, cu trupul meu destul de ferm, bine întreținut la gym, diete, clisă cu ceapă la deal, mersul pe jos, turnat betoane, pus gresia, dat cu aspiratorul, și plodul care mi-a tocat sfârcurile mai ales în primul lui an de viață, unghiile înfipte în spate, coborând lent, șanțuri în urma lor și sânge proaspăt, bobițe hemoragice, hemocoacăze, sânge curat, limpede ca primele zile de iubire.

Mi-o trag înnebunită, conștientă de pielea mea întinsă, aproape întinsă, câteva pliuri doar, umplute oportun cu fond de ten sau mascate de ciorapii medicinali, îți transformi angoasa în extaz, mistica, reținerea cochetă - în secreții despre care nu știam că ar mai fi putut izvorî din mine, trupul meu, numai al tău, lumina din ochi are darul de a întinde pielea, iluminează totul ca hialuronicul, un trup coadă de păun, plin ochi de ochi.

4 mai 2013

 De Înviere, rămâi în casă. Astăzi fu ziua bicicletei, a vitei bălțate, a soarelui în ceafă. Berea băută cu repeziciune, încălzindu-se contra cronometru, pe când la masa vecină, doi bărbați grași, tocmai depășind subtilul prag al obezității, comentau critic terasele din Lipscani, prea semănau, cică, cu cele din Costinești... Tinerețea dureroasă privirii, purtătoare de negru, numai eu o zăresc, tot eu cinstesc cu-o lungă uitătură și câinele însetat ce este servit cu apă la pahar de plastic.

Nu mi-e jenă să scot (dintr-o pungă) aparatul foto, ca să fotografiez măsuțele goale ale terasei de peste drum, o floare roșie așezată frumos pe mijlocul fiecăreia. Pe stradă nu se circulă cu mașina, cu piciorul se circulă, din care pricină, de câteva ori, mă surprind orbit de culoarea corail a unor unghii vopsite cu dragoste.

Pretind că citesc din Histoire, dar, de fapt, citesc oameni, văd ghearele lor bine înfipte-n viață, ținându-se strâns agățate de dreptul lor de a trăi în acest oraș.

Bicicleta-i silențioasă, ascultătoare, mă poartă fidelă prin realitatea deformată, văzută prin paharul de bere neflitrată, cu gust de Austria. Îmi pare că zbor, nu vine nici o mașină, vine doar un tramvai, burtos, gălăgios.

Din librărie, mă privește o insectă cu ochi negri și gene lungi, așa că fug de-acolo, durează cam o oră până să simt cum sunt pătruns de suflul orașului, suflul tuturor suflurilor care-l animă. Fug să m-ascund în cartea mea.

Frenezia

„Este oare cu putință ca atâta înflăcărare, atâta patimă și atâta violență să nu ducă nicăieri?” (Montherlant - Micuța infantă de Castilia)

Confirm: este cu putință, o mărturisesc zilele & nopțile mele de absolută frenezie care n-au condus la nimic durabil, totul s-a consumat acolo, pe loc, totul a depins exclusiv de desfășurarea propriu-zisă, da, a iradiat emoții mult după ce a încetat, dar n-a clădit nimic (exterior mie). M-a clădit pe mine, ceea ce nu-i puțin lucru, totuși.

Însă pe atunci, suferind, dorind, pradă patimilor, murind să mori în brațele cuiva, ai fi zis că pasiunea aceea, năzuința aceea orbitoare, ar fi fost capabilă să mute munții din loc, să ridice din neant temple ale desfătării, dorinței, iubirii - nici un semn nu anticipa ușorul dezgust și distanța de mai apoi.

Sfat

 N-aș putea zice că dau sfaturi proaste, dau sfaturi bune - mai ales când acestea sunt extrase dintr-o furie personală preexistentă. E ca și cum mi-aș da mie un sfat, dar după ce-a trecut necazul, atunci când toți devenim experți și știm perfect ce-am fi făcut dacă am fi știut ce să facem.

Când reușesc să mă indignez, dau cele mai bune sfaturi! Mă strămut complet în pielea pățitului și-i vorbesc ca pentru mine însumi - cu patimă și din cale-afară de „orientat” (cum zice corporatistul) pe problema sa.

Prin sfaturile mele prea apăsate, încerc de fapt să-l schimb pe Celălalt din temelii. Când nu-mi sunt ascultate & urmate, mă înfurii, devin coroziv.

Cioran (Caiete, martie/1972): „Toată viața am dat sfaturi în stânga și-n dreapta. Nimeni n-a ținut seama de ele vreodată. Curios e să vezi însă că, după ce au comis greșeala de care-i preveneai în ajun, oamenii vin iar în ziua următoare să-ți ceară sfatul.”

Cum procedăm?

E greu să manipulezi un anxios, un neîncrezător patent, un om care disprețuiește în mine slăbiciunile sale.

Se spune că punerea în cuvinte a unei nemulțumiri e de natură, câteodată, să dea oxigen nemulțumirii, s-o arunce în aer. Cred că-i o linie subțire ce desparte priceperea de a dezamorsa o frustrare inflamată, discutând-o, de alimentarea acesteia prin cuvinte repezite, prost plasate, negândite. Dacă ne luăm după abordarea asta din urmă, tăcerea e preferabilă.

Decât să te apropii de-o nemulțumire în termeni judecătorești, ce nu suferă interpretare, definitivi, incasabili, mai bine o îngropi într-o ignorare forțată. Ce dorești, de fapt: să înțelegi și să (te) reconciliezi ori să condamni fără recurs și să rupi punțile?

Se pune ploaia

Se pune ploaia, a câta oară astăzi?

Sigur că nu cu gândul ăsta începusem să scriu, voisem să ademenesc în litere foșnetul nou-nouț al ploii pe frunzele puține ale parcului himeric din curtea blocului, un scurt răgaz de liniște, prețioasă tăcere, șuierul cauciucurilor pe asfaltul umed și cam atât se poate auzi; stăruie în aer o anumită împăcare, ceva ce-aș închide bucuros în mine, ca să mă oblojească pe dinăuntru.

O poezie niciodată n-o s-o citești îndeajuns. O poezie n-o poți considera „citită” (ca în cazul unui roman, al unei proze scurte etc) odată ce ai încheiat lectura ultimului vers. Poezia nu are cantitate, are durată, și aia incertă. Durata ei nu coincide întotdeauna cu clipele dedicate lecturii. Poezia poate începe înainte de a te așterne la citit. Și se poate încheia mult după ce ai întors fila către următorul poem sau ai închis cartea.

Craci & poezie

C.S. 2018

Invizibil

Sf. Augustin: “Morții sunt persoane invizibile, nu absente.”

S. Freud: “Iată, sunt stafii; tot ce am pierdut se întoarce înapoi.”

Mode de vivre

A reveni zilnic în același loc (al crimei), a te face lesne regăsibil, a-ți plimba lent prin minte ecoul cuvintelor demult ascultate și a le reda celui care le-a rostit. Uimitor cât de puține alte lucruri seduc pe cineva mai profund ca propriile-i cuvinte, revenite ca un ecou ricoșat din mintea celui care ți le-a ascultat și, prin gura lui, revărsate sonor înapoi - doar un pic mutilate - asupra ta.

Abia în clipa aia, a ricoșeului, realizez ce spusesem, aflu despre mine, de la mine ca de la un altul, câte puțin despre cine sunt, cine eram tot timpul ăsta, cât zăcusem amorțită & surdă în colivia antifonată cu aur (căptușită cu epuizantele fotografii de familie).

În aceeași amorțire te afli și acum, doar că ți-e mai greu să consimți, căci amorțirea asta (nu alta) e starea pentru care ai dobândit cel mai bun (căci îndelung) antrenament. Lumea, de care nu vrei să mai știi, și munca - munca aia cu provocările ei aiuritoare și, da, agenda înnegrită cu scrisul mărunt al „lucrurilor de făcut”.

Folosind neîntâmplător acest termen - provocări - smulgi cepul îndoielii din gaura lui, întreții ambiguitatea, toamna se însămânțează îndoiala și stufos crește, apoi, hățișul ei în vecii vecilor. Întâmpini „provocări” multe și frumoase, cât eu mă ocup cu stiloul de poezia asta refuzată la export. Poezie de caiet.

Copleșit de „povestea succesului”, succesul - dovadă a prezenței în tine a însușirii de-a te regenera și, de ce nu, dovadă a negrei uitări. Neagra uitare, dar nu uitarea expiatorie a pustnicului fugit din lume în căutarea lui Dumnezeu, reducând Întregul din jur la esență, ci uitarea narcotizată cu muncă și cu succese, mici, mărunte, meschine. Nu știu eu ce fel de uitare.

Recompensa crepusculară a oboselii, pe care preferi să n-o suspectezi c-ar fi una de natură nevrotică. I-ai dat destule rațiuni să se deghizeze în oboseală ordinară, dată de munca firească, dată de pereți - te obosești, ca să nu rezulte că suferi. Arăți altora crăpăturile, bătăturile din palmă, din talpă. Toate dor de la folosirea intensă, prost dozată, a uneltelor. Fată de oraș. Băiatul mamei. Nu-i loc pentru nici un câtdemic gând, nici un dor, nici o umezire lubrică. Nici un regret.

Oboseala numără numai bătături, crăpături, asprimi, mici nevralgii ici-colo, însoțite de icnete, oftat din rărunchi și o rețea încăpățânată de riduri paralele ce și-au făcut prieteni noi pe chipul tău. Preferă ochii, în special.

Nu locuiesc în chilia oboselii lucruri ca: mesaje ascunse, priviri languroase, ce ar putea căuta pe un altul căruia să-i tragă din picioare șosetele puturoase, privindu-te în ochi cu făgăduință.

Nu. E-o îndeletnicire oarbă, a țese cu ochii cusuți și cu satisfacții asemenea celor resimțite pe timpul pișării din inegala trecere a stropilor prin canalul urinar înspre ținta asupra căreia stau larg deschise cele două coapse albe ca să nu se ude.

Hiroshima

The NYT: "Technological progress without an equivalent progress in human institutions can doom us,” Mr. Obama said, adding that such technology “requires a moral revolution as well.”

Nu sunt un admirator al lui Obama, dar...

Maimuța evoluată, care este omul din zilele noastre, nu e suficient de responsabilă ca să țină pasul moral cu progresul tehnologic. Suntem mult prea avansați tehnologic pentru cât de înapoiați suntem încă în plan spiritual.

Suntem tot niște golani, mânuitori pricepuți de gadgeturi care ne depășesc inteligența și simțul etic.

Nebănuita putere de a se reinventa a muzicii

Ana Tijoux - Somos Sur (Feat. Shadia Mansour)

Ana Tijoux - 1977

Un fusion din cele mai profunde, ce mă gâdilă la glanda jazzistică a personalității mele de tip cea-hăis.