A reveni zilnic în același loc (al crimei), a te face lesne regăsibil, a-ți plimba lent prin minte ecoul cuvintelor demult ascultate și a le reda celui care le-a rostit. Uimitor cât de puține alte lucruri seduc pe cineva mai profund ca propriile-i cuvinte, revenite ca un ecou ricoșat din mintea celui care ți le-a ascultat și, prin gura lui, revărsate sonor înapoi - doar un pic mutilate - asupra ta.
Abia în clipa aia, a ricoșeului, realizez ce spusesem, aflu despre mine, de la mine ca de la un altul, câte puțin despre cine sunt, cine eram tot timpul ăsta, cât zăcusem amorțită & surdă în colivia antifonată cu aur (căptușită cu epuizantele fotografii de familie).
În aceeași amorțire te afli și acum, doar că ți-e mai greu să consimți, căci amorțirea asta (nu alta) e starea pentru care ai dobândit cel mai bun (căci îndelung) antrenament. Lumea, de care nu vrei să mai știi, și munca - munca aia cu provocările ei aiuritoare și, da, agenda înnegrită cu scrisul mărunt al „lucrurilor de făcut”.
Folosind neîntâmplător acest termen - provocări - smulgi cepul îndoielii din gaura lui, întreții ambiguitatea, toamna se însămânțează îndoiala și stufos crește, apoi, hățișul ei în vecii vecilor. Întâmpini „provocări” multe și frumoase, cât eu mă ocup cu stiloul de poezia asta refuzată la export. Poezie de caiet.
Copleșit de „povestea succesului”, succesul - dovadă a prezenței în tine a însușirii de-a te regenera și, de ce nu, dovadă a negrei uitări. Neagra uitare, dar nu uitarea expiatorie a pustnicului fugit din lume în căutarea lui Dumnezeu, reducând Întregul din jur la esență, ci uitarea narcotizată cu muncă și cu succese, mici, mărunte, meschine. Nu știu eu ce fel de uitare.
Recompensa crepusculară a oboselii, pe care preferi să n-o suspectezi c-ar fi una de natură nevrotică. I-ai dat destule rațiuni să se deghizeze în oboseală ordinară, dată de munca firească, dată de pereți - te obosești, ca să nu rezulte că suferi. Arăți altora crăpăturile, bătăturile din palmă, din talpă. Toate dor de la folosirea intensă, prost dozată, a uneltelor. Fată de oraș. Băiatul mamei. Nu-i loc pentru nici un câtdemic gând, nici un dor, nici o umezire lubrică. Nici un regret.
Oboseala numără numai bătături, crăpături, asprimi, mici nevralgii ici-colo, însoțite de icnete, oftat din rărunchi și o rețea încăpățânată de riduri paralele ce și-au făcut prieteni noi pe chipul tău. Preferă ochii, în special.
Nu locuiesc în chilia oboselii lucruri ca: mesaje ascunse, priviri languroase, ce ar putea căuta pe un altul căruia să-i tragă din picioare șosetele puturoase, privindu-te în ochi cu făgăduință.
Nu. E-o îndeletnicire oarbă, a țese cu ochii cusuți și cu satisfacții asemenea celor resimțite pe timpul pișării din inegala trecere a stropilor prin canalul urinar înspre ținta asupra căreia stau larg deschise cele două coapse albe ca să nu se ude.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu