Venera - riscul unei imposibilități

 Venusiana, degrabă mânioasă că nu-i îndeajuns venerată. Bun titlu de tabloid! Eu o să fiu pe veci prea literar pentru un ziar și prea jurnalistic pentru (a face) literatură. Ofticată că nu-ți cad pradă gleznelor, ceea ce constituie un fals în declarații. Cine ți le-a iubit mai mult? Sărut urmele tălpilor ei, ca Nichita, lăsate pe linoleumul învechit din bucătărie.

Că nu te venerez... Dar există atâta nebunie în venerație! E un așa orgoliu supradimensionat în a căuta să fii venerată (și a te alimenta cu asta). Știind(?) bine că obiectul venerației cuiva nu-i niciodată unul corespunzător realității - e plăsmuire, e o fantezie.

A te simți venerat(ă), însă, îți poate asigura niște depozite consistente (și compensatorii) de stimă de sine - enorme și, în aceeași măsură, rapid epuizabile.

Scopul: nu neapărat acela de a afla (ce e) iubirea, nu acela de a trăi în armonie cu un el potrivit, ci acela de a-l subjuga pe el, de a-l face sclavul frumuseții și al farmecelor tale. Farmec & subjugare.

Nu a fi iubit(ă), a fi neprețuit(ă). Dar da - a fi muzeificat(ă)! Iubirea absolutistă ce sabotează totul - inclusiv intențiile oneste - moare fulgerător și dureros.

Să plouă!

 Dorință: plouă asupra mea, să plouă asupra întregii lumi! Oamenii afectați & cu planurile stricate de ploaie îmi sunt mai dragi. În felul ăsta, am avea ceva concret în comun. Am fi părtași, co-suferinzi, poate chiar solidari. Fiecare, din motivul său, dar...

Zgomot alb

Odată ce te-ai confesat unui aproape, cel care te-a ascultat (și a înțeles despre ce-i vorba) devine dovada însuflețită a nefericirii tale.

Acum, ai un martor, n-o mai poți nega!

Și ți se întâmplă un lucru straniu: începi să-l urăști pe noul „depozitar” al suferinței tale. Nu chiar „de moarte”, dar te surprinzi evitându-l - răspunzându-i mai rar când te caută sau, la extremă, îndepărtându-l definitiv. Ca și cum el/ea ar fi însăși sursa neajunsului tău.

Dar nu - el/ea este doar amintirea; o amintire întrupată ce îți ridică barometrul suferinței la un nivel incontestabil.

A fi cineva la curent că suferi certifică suferința ta, îi dă viață - într-un fel, o păstrează vie. Îți aduci aminte de tine, nu neapărat într-un mod plăcut, de fiecare dată când vezi sau te gândești la persoana aceea.

Boala ca tentativă de a te însănătoși

 Viața (existența) ca sumă de acte mai mult sau mai puțin inspirate (ori câștigătoare) destinate surmontării traumei nașterii. Suntem născuți, după care ne petrecem toată viața încercând să „reparăm” asta.

Ieșirea brutală din lichidul amniotic, prima gură de aer, lumina orbitoare, larma inexplicabilă a lumii exterioare, goliciunea trupului, frigul.

Chinuita călătorie înspre „lumină”. Nuditate, aer, răceala noii lumi. Separare. Separarea ar fi trebuit s-o pun în capul listei. Lumina, frigul, larma mi-ar fi mai lesne de îndurat de n-ar fi separarea!

Mă îmbrățișezi cu putere, iar eu am deja în minte - deșartă consolare - întoarcerea la carte. Adorm pe partea stângă, grija mea e să mă-ntorc pe dreapta.

Fata Morgana

 Visul frumos de astă-noapte, din care mă trezesc ca dintr-un coșmar — atât de îndurerat că n-a fost aievea —, vis care atât de aievea a fost încât întreaga zi refuz să cred în caracterul său ireal!

Imposibila întrebare: de ce? Ce am putut comite atât de ireparabil? De unde atâta cruzime? Am fost și sunt tot acolo. Nestins. Nealterat.

Konflikt

Toamna se bate cu vara, cu rămășițele verii, sprijinită și de iarnă, ca aliat conjuctural, iarna dă la gioale verii, dar speră în același timp ca toamna să fie învinsă la rându-i ca să-i ia locul cât mai devreme.

Peter Ackroid - Ultimul testament al lui Oscar Wilde: - „Plăcerea de a privi mi se părea mai intensă, pentru că există și un desfrâu al minții.” - 

Zi luminoasă de octombrie. Frig, afară. Tatăl unei foste colege trece pe bicicletă înspre „baltă”. O să revină peste un timp cu bicicleta înghesuită de vreascuri, un mare snop bine prins deasupra pedalelor. Mai mult bicicleta îl duce pe el... Zilnic, același drum. Azi s-a întors fără lemne. L-o fi fugărit cineva.