Mihai I Rege

N'importe quoi

 Fac orice ca să nu fac nimic. Fac orice altceva decât ar trebui. Mă risipesc în mici îndeletniciri ce nu-s făptuiri propriu-zise. Și care amână ceea ce s-ar cuveni să fac. Ce anume „s-ar cuveni” să fac - nu știu. Altceva! Ceva semnificativ, cu urmări memorabile-n timp. Ceva din care să-mi pot extrage nutrienți mai încolo, în sezonul pustiu. Un rând scris, o revizuire de text, un mix, pus la cale cu drag și patimă.

*

Am început să-ndur aproape religios scurtele clipe de foame dinaintea meselor - un sentiment dietetic, o penitență medic(in)ală. Prelungind senzația de foame, amânând ora mesei, am impresia asta magică că fac să scadă, fără efort fizic, osânza adunată în jurul mijlocului.

*

În notațiile personale, ai zice că am un ego de copil de grădiniță/clase primare. Fără a fi binecuvântat cu imaginația vârstei respective. Imaginația mea are mereu nevoie de infuzia de real. E ancorată în real. Pornește neapărat de la realitate. Nu-i o imaginație astronomică, ci microscopică, obsedată de detaliu, exagerarea amănuntelor până la disoluție. Un big bang pe invers.

Rareori, mai plictisit ca-n vacanța de iarnă

 Eu însumi aleg să păstrez distanța, dar atunci când nu sunt „cooptat” pun la suflet. Mă simt lăsat pe dinafară și, realmente, sunt lăsat pe dinafară, fiindcă ăsta-i semnalul pe care-l propag: că vreau să fiu lăsat în pace, întru izolarea mea. Unde izolarea mea = teama și dorința de mai multă apropiere, plus nepriceperea de a mă apropia, rămânând, într-o oarecare măsură, și protejat.

*

Sunt prea în vârstă pentru a fi ecologist.

*

Tot întors pe dos m-am trezit. Când am auzit rugăciunea rostită ortodoxește de la megafonul musulman din turla bisericii, tocmai mă răsucisem pe partea ailaltă, cea favorabilă, și parcă mă păștea promisiunea unui somn în sfârșit bun, dulce, de zori. Toată firea era deja dezmorțită, prin urmare nu făceam decât să mă amăgesc ca să-mi netezesc dezamăgirea de a fi trebuit să mă scol și să trec la treabă. Noroc că-s acasă.

*

Astăzi, am nădejdea c-o să ies în calea a tot ceea ce va să vie cu o mai mare stăpânire de sine. Să nu mai percep fiece nouă „sarcină” ca pe o insultă, ca pe un afront, ca pe un chin ce, pasămite, m-ar lua de la a întreprinde ceva mai folositor (or, lăsând la o parte perspectiva lecturii, n-am planuri mărețe).

*

„Asta era cel mai ciudat. Era ca și cum păcatul cel mare o făcea să simtă că trăiește!” (Per Olov Enquist - Cartea parabolelor)

Cea mai frumoasă față a zilei

 În tramvaiul de după-amiază, o fată slăbănoagă, destul de necrescută (ca să evit minionă), salopetă de blugi, picioare lucioase, lăsate pradă privirii cu-o indiferență nejucată, totul începea cu uvertura nu mai lată de-o palmă deasupra genunchilor, și le tot atingea, nu senzual - părea nerăbdătoare, ușor nervoasă, dar și senină, se uita-n jur cu îndrăzneală, m-a privit, cu buzele ei nerușinat de groase, mușcate, umflate, roșii. Ochii mari, genele lungi, grele, periate în grabă, firimituri de rimel ieftin, sfidând toamna din pădurea aia deasă, încă neexploatată.

Așezată cumva provizoriu pe scaun, în așa fel încât părea oricând pregătită să țâșnească. Degetele ei - înroșite înspre unghiile roase scurt - subțiri, de fetiță, deși nu mai era.

Cea mai frumoasă față a zilei.

Nesimțite

Învelitoare de telefon cu gaură-n spate, ca să se vadă bine logo-ul firmei producătoare.

Într-un târziu, pe nesimțite, mi-am revenit în fire. Apa, banana, ciocolata, ceaiul de tei. O altă zi s-a scurs.

Am condus (l)atent, am alimentat, plătit, înjurat, absorbit picioare minuscule, mari, înguste, degete bronzate până-n albul ochilor.

Pe acoperiș, chiar când să pornesc, îi văd pe doi, cuplu, se sărutau cu patimă în deșertul parcării, atât de în văzul lumii încât păreau ascunși, fata avea brațele înălțate să-i cuprindă lui gâtul. 

Înălțate, nu încolăcite, le ținea drepte, își unise palmele la câțiva cm de ceafa lui, în abandon. Te implor, nu fi trist. Unde „fi” avea doi „i”...

De ce nu mă săruți? Te sărut! Dar de ce nu mă săruți niciodată fără să-mi ceri voie să mă săruți?

Am încetinit, ca să-i mai admir câteva secunde.

Putinidioți din toate țările, uimiți-vă!

Après plus de vingt ans de règne, le bilan de Poutine est désastreux. Pas pour ses finances personnelles : grâce aux oligarques qu’il ponctionne, comme dans tout système mafieux, il est peut-être l’homme le plus riche de la planète. Mais, malgré ses abondantes ressources naturelles, son pauvre pays figure au 65 ^e rang du classement international des PIB par habitant, en valeur nominale, à peu près dix fois moins que l’Irlande ou la Suisse, sept fois moins que les États-Unis, quatre fois moins que la France (1). 

1. Données du Fonds monétaire international (FMI) pour 2021.

C’est notre lâcheté qui pousse au crime Poutine et Erdogan, par Franz-Olivier Giesbert @LePoint

RO - normalitatea ieșită din comun

 Să vedem proaspăt renovatul Parc Central din Timișoara. Nimic deosebit, nimic ieșit din comun. Normalitate. Normalitatea este - în continuare - o stare ieșită din comun în RO. Adică, o stradă fără fisuri, o șosea complet recondiționată, cap-coadă (normalitatea ar fi peticirea ei), vânzători și chelneri amabili, politicieni deștepți și școliți (sau invers), cărora să le (re)iasă prin pori educația odată cu transpirația. Astea, și multe altele, sunt foarte rar întâlnite, ca exemple de normalitate românească.

Așa că, n-am mers să constat normalitatea. Intrarea în comun a unui loc public, destinat călcării în picioare (sau căcării din picioare): parcul. Totul e în regulă, urmele zecilor de ani de comunism sunt la locul lor - vii, intangibile, nedemolabile, parte a identității locului (și a noastră).

O dictatură nu vine niciodată singură

Une autocratie est souvent une délégation et un crime semi-collectif. « Disons-le franchement : il n’y a pas de dictateur plus sanguinaire que le peuple ; seule la main sévère mais juste du chef peut en tempérer la fureur ».

Une dictature ne vient pas au monde esseulée, mais avec l’incarnation rageuse de la moitié (sinon plus) d’un peuple sortant rajeunie de la fontaine de ses rancunes. Et si la statistique fantasmée est fausse, elle n’a pas besoin d’être vraie pour servir : la majorité est plus nombreuse que la totalité en politique.

Un Poutine n’arrive jamais seul, par Kamel Daoud @LePoint

 Majoritatea (cetățenilor) e, la început, complice, apoi devine victimă - și o merită!

Dărăbuțe

 Singura zi în care încrederea în mine însumi urcă până la cote normale este cea în care mă tund (și, poate, ziua ce-i urmează). Nu durează, dar urcă. Și sunt bine așa, tuns, plimbându-mă fără rost, până trece efectul și-mi trebuie, apoi, alt stimulent.

Lumina stranie, dinaintea ploii. Aer încărcat de galben, aer gălbui, gălbenuș. Aerul e lapte de pasăre. Dacă pasărea s-ar apuca să „dea” lapte, l-ar face din ouă moi, nefierte.

Soarele a apus, aerul s-a încărcat de lumină, mult după apusul soarelui, citim ca-n palmă.

Plouă necontenit de niște ore, ne-am trezit cu ploaia (așteptată), aerul - mai respirabil. Ploaia ce mântuiește, estompând (și) zgomotul făcut de mașini.

Ce este de preferat: un rom posibil contrafăcut sau o țuică „naturală” de prune? Se spune, mai ales, țuică de prună. Un semn de adorație cvasi-religioasă. Pruna abundenței. Înmulțirea țuicii. Căci n-ai cum să faci țuică dintr-una bucată prună.