UCRAINA

Există o potențială sancțiune, nefolosită încă, ce ar putea fi adresată, țintit, cetățenilor ruși in corpore (mai simpli sau mai înstăriți): refuzarea acordării vizelor de călătorie și de studii în vest.

Din puținătatea reacțiilor de protest, înțeleg că majorității rușilor le place acolo, la ei în matcă, dar când și când s-ar mai distra și ei prin magazinele, pe plajele, în cluburile & cazinourile din vest. Propun, deci, ca rușii - bogați și de rând - să rămână o vreme închiși în țarcul lor, ca să-și deguste în tihnă regimul preferat…

Cetățean român fiind, nu aș susține o Românie care ar invada un stat vecin în scopul de a-l ocupa, de a “recupera teritorii istorice”, sau de a-i schimba regimul politic (amenințător de democratic).

De cele mai multe ori, cărțile de istorie sunt otravă pentru intelectul precar al unora. A trăi cu fața la trecut (cum fac și unele state/popoare cu care ne învecinăm - în speță, două: unul din vest, altul mai la sud) este trăsătura omului care nu-i capabil să evolueze psihic (din teama de a întreprinde ceva pe cont propriu, dar și din lipsa însușirilor personale necesare pentru a evolua).

Ce mai faci

 Când sunt întrebat (nu atât de adesea precum mi-aș dori) cemaifaci, sunt tot mai tentat să răspund chiar te interesează? vrei să știi? Ești pregătit să asculți ce am de zis? Pregătit să-mi oferi răspunsuri la întrebările pe care, hm, poate (ți) le-aș pune?

Sau întrebi numai ca să-ți oferi ție o consolare, că ți-ai făcut datoria de ființă omenească pe ziua aia?

O întrebare bine plasată, pusă la timp omului rătăcit în vâltoarea sa interioară, ar putea face, ce-i drept, minuni, concurând chiar și cu un răspuns revelator. Poate echivala cu ascultarea ori, cum spuneam, cu răspunsul la respectiva întrebare. Răspuns ce, astfel, nu mai e necesar.

Haunted

 Cu părinții internalizați pe post de câini de pază - un supraeu nemilos, persecutând din fașă orice nesupunere a mea.

Nemorții

 Nemorții frumoși și obsedanți ai vieții tale. Scapi de ei, te scuturi de putoarea lor dulceagă - cadavre oprite din descopunere la un stadiu intermediar.

Carcasa dramatică

 Jocul actorilor versus discursul răspicat-declamativ al nebunilor - similitudinea e izbitoare! Piesele de teatru, pe scenă, mă sperie sau, cel puțin, îmi induc o stare anxioasă (stânjeneală). Și nu, cum s-ar crede, pentru că mi-ar slobozi - vezi, Doamne - din captivitate emoțiile, altfel, bine strunite ale unei firi supuse autocontrolului. Ci exagerările acelea. Emfaza, Vorbitul către public. Patetismul șarjat. Știu, toate-s părți ale convenției actor-regizor-spectator. Totuși, teatrul, cu gestica lui isterică, e atât de depășit! (Din motive nu îndeajuns explicate, nici lui a.l.ș. nu-i plăcea.)

Teatrul (dar și a face teatru, a juca) este pentru cei care au descoperit cum să-și trăiască nebunia (sau golul din ei) prin intermediul actorilor/personajelor. E pentru cei care nu acceptă să fie (că sunt!) nebuni decât în cadru organizat & prin procură. De la 18 la 21, duminica. Unii dintre cei care merg la teatru nici măcar nu îndrăgesc lectura, iar mulți sunt dintre cei din care psihopatologia iese sub forma acelui ă din e (=fănomăn, în loc de fenomen; tăatru, în loc de teatru etc).

Luca, Mihnea și Matei

 Parfumul teilor inundă încăperile, poftit să intre nestingherit împreună cu noaptea prin plasa ferestrelor. Nu rup nici o singură floare, le invit în casă în chip de mireasmă, repede absorbită-n paginile însetate de lectură ale cărților, în frunzele plantelor de apartament care nu sunt tei.

Sunt Milica, mama lui, noi râdem când îi aflăm numele, el doar își lăbărțează stânjenit ditamai gura. Are mutra unui câine de cauciuc, lovit des în fund cu vârful bocancului, e zeflemitor din fire, ca orice fiu de militar strămutat în Ineu, e neam de gâscă, deci.

Mirosul de tei, în perii nasului. Oftatul și bubuitul regăsit al inimii. Un stil de viață la care sunt convins că am dreptul.

Trafic cu onirice

 Am păcătuit, părinte. Am încercat să-mi vând visul. Pardonnez-moi, mon père car j'ai péché. Ça fait un moment que je ne me suis pas confessé - vorba cântecului. L-am ambalat, destul de neglijent, l-am vândut. Cu fiecare text astfel scos la mezat, sper să dărâm zidul. Să trec dincolo de linia defensivă.

Aproape nici un cuvânt, dintre cele selectate și folosite, nu e complet inocent, nici întâmplător. Nici o frază, fără trimiteri, fără tatonări oarbe. Fiecare privire, o întrebare. Fiecare afirmație, un interogatoriu prost camuflat. Orice afirmație - o întrebare.

Întrebarea-i una și aceeași, iar și iar. Rămasă fără răspuns. Răspunsul este tăcerea despre, este omisiunea. E ploaia din a se face că plouă. Schimbarea subită a subiectului. Suspendarea abruptă a conversației (vine somnul). Eschiva.

Unica întrebare ce trebuie pusă și care, nefiind pusă, este înlocuită fără un prea mare succes de zeci de cuvinte ocolitoare, menite s-o sugereze, ascunzând-o.

small talk

 Are vreun rost să spui cuiva orice, câtă vreme ai, de fapt, să-i spui ceva anume? O fi în regulă (sau ajută în vreun fel) să te pitești pe după eufemisme, cărări ocolite ori mici bârfe aseptice, din moment ce ceva-ul acela își șade pe limbă, dând să țâșnească afară și fiind unicul lucru pe care l-ai dori rostit?

Ajută, deci, orice-ul la pregătirea terenului pentru ceva? Care-i rata de succes a asediilor istorice? Turcii au fost, finalmente, alungați de sub zidurile Vienei, dar reușiseră, înainte cu secole, să pătrundă prin vicleșug în Constantinopole. Troia, asemenea, a căzut pradă grecilor, cu ajutorul unui cadou otrăvit. Ai înclina să crezi că și orice-ul își are rolul său. Dar mai știi și aceea că, până la un ceva care să merite, te pot îmbătrâni orice-urile.

Îndărătul banalităților, altceva, acel ceva anume rezonează puternic, își iradiază influența, contagiind mica bârfă cu înțelesuri nebănuite, care o tensionează și-i conferă o sonoritate pe care, în mod obișnuit, nu o are.

Ritualuri de trecere a timpului

Îmi fac ritualul de saluturi matinale, schimburi de mesaje din care să se facă înțeles că sunt interesat-preocupat de starea drumurilor și de binele șoferilor, de siguranța șofatului. Îmi scapă unele lingușeli de care nu-s mândru, mă rușinez pe loc de ele, dar mândria asta ar trebui să fie ultimul detaliu care să mă preocupe acum.

Înaintea acestei griji minore ar trebui să stea aceea că transpiri disperare, că umbli la vedere cu străduința de a face pe plac, solicitudinea și ușorul abur de servilism.

Disponibilitatea disperatului. Mireasma ei anxioasă, izul caracteristic laptelui de capră. Sper că ești bine. Tu? Mulțumesc. Și ție. Din ce știu despre tine. Laude străvezii, pupături în cur, cu buzele țuguiate mieros. Vorbe mieroase, prost ascunse în spatele unor ironii de carton, departe de potențialul tău de ironizare. Ironii trecute mai întâi prin detector, abia apoi lansate cu infinite precauții.

„minciuni ce întrețin viața”

 Avem nevoie să credem că sadismul e o categorie exclusivistă. Cei care comit crime sunt, deci, necesarmente sadici, i-am etichetat, le-am pus diagnosticul - ei nu pot fi ca noi, noi n-am putea fi în veci ca ei. Ideea existenței omului de rând (e v e r y m a n) care comite crime, așa, pe negândite, ne înspăimântă mai tare decât specia - grijuliu catalogată - capturată în definiția sadismului. De la care, de altfel, ne așteptăm oricând la excese. Numai „anormalii” ucid, ne spunem, și cu asta ne-am liniștit, ne simțim deja mai bine.

Plăceri vinovate - pagini de mare literatură

 „Fără el, orașul se însănătoșea încet. Neliniștea se scurgea undeva, în adânc, de pe străzi și de pe fețele oamenilor. Lumea se neutralizase, aerul se stabiliza în jurul meu și mă lăsa să mă mișc prin el cu nepăsare și siguranță.”

Gabriela Adameșteanu - Drumul egal al fiecărei zile