Jocul actorilor versus discursul răspicat-declamativ al nebunilor - similitudinea e izbitoare! Piesele de teatru, pe scenă, mă sperie sau, cel puțin, îmi induc o stare anxioasă (stânjeneală). Și nu, cum s-ar crede, pentru că mi-ar slobozi - vezi, Doamne - din captivitate emoțiile, altfel, bine strunite ale unei firi supuse autocontrolului. Ci exagerările acelea. Emfaza, Vorbitul către public. Patetismul șarjat. Știu, toate-s părți ale convenției actor-regizor-spectator. Totuși, teatrul, cu gestica lui isterică, e atât de depășit! (Din motive nu îndeajuns explicate, nici lui a.l.ș. nu-i plăcea.)
Teatrul (dar și a face teatru, a juca) este pentru cei care au descoperit cum să-și trăiască nebunia (sau golul din ei) prin intermediul actorilor/personajelor. E pentru cei care nu acceptă să fie (că sunt!) nebuni decât în cadru organizat & prin procură. De la 18 la 21, duminica. Unii dintre cei care merg la teatru nici măcar nu îndrăgesc lectura, iar mulți sunt dintre cei din care psihopatologia iese sub forma acelui ă din e (=fănomăn, în loc de fenomen; tăatru, în loc de teatru etc).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu