Lumina toată s-a mutat în frunze, câte au mai rămas întregi și agățate de mama lor. Frunzele luminează când soare nu-i, mai că te orbesc.
Nu știu cum e afară, ce miros are aerul curat, aerisesc cât de des pot, mama e în curte, agață frunzele de toate felurile căzute pe jos cu grebla ei ce scoate un zgomot ciudat pe unele suprafețe, neliniștitor, seamănă cu cel de după ninsoare - rânitul zăpezii, deci nu pot merge la furat...
Să mă plimb lent printre copaci, ating scoarța lor, aștept ca ei să simtă și, probabil, să răspundă. Nu mă îndoiesc că arborii/pomii simt când sunt atinși, dar nu cred că răspunsul lor e imediat, sunt ceva mai puțin repeziți decât noi.
Cearcănele mari, extinse până la mandibulă, sprâncenele bogate, prelungite către liziera de păr a tâmplei - salvează întregul. Din profil.
Nu te mai preface că te cauți după rest!
Am tot avut grijă să-mi menajez auzul. Să „dau muzica mai încet” pentru a nu rămâne surd înainte de 50. Ce importanță mai are? Asta e cam tot ce mi-a rămas: auzul, selectivitatea, gustul.
(Con)vorbitul incontinent e cea mai mare tâmpenie - secătuiește mintea și trupul pe termen lung. Sau, te pomenești că o fi având și un efect bun? Epuizarea aia ca una post-coitală în timpul căreia nu mai simți nevoia să faci ceva creativ solicitant intelectual de parcă toată rezervele de inteligență ți s-au slobozit în respectivele interminabile convorbiri sterile. O binevenită pauză de la mestecat gânduri?
Noi nu mai vorbim despre ceea ce ne frământă! Cum să-ți ridici o casă cât mai ieftin nu este o frământare reală. (De câte ori nu plonjezi, fără să te asiguri, în construcția unei case pentru „a scăpa” de neliniștile tale reale, doar momentan înăbușite? Ghilimele, din cauză că nu scapi, de fapt, niciodată. Doar te minți.)
Sălile de sport. Turme de indivizi umani care pedalează în gol înspre moarte. Ei jură că gonesc, imobil, către sănătate, însă țelul lor este acela de a muri sănătoși, intacți. Nu cumva să mori bolnav! Decent este să mori sănătos, pentru asta e sala.
Unii oameni sunt „buni” fiindcă sunt, de fapt, lași. Bunătatea lor este o formă subtilă de anxietate socială. Teama de excludere. Ca atare, ei sunt „buni” cu prețul de a-și reprima fireasca (pentru oricare dintre noi) latură întunecată. Pot prosti zeci de oameni cu „bunătatea” lor, băieții ăștia săritori, mereu la dispoziția cuiva. Ce băiat bun! N-ar călca pe dinaintea ta!
Agresivitatea pasivă e cea mai răspândită variantă de „bunătate”. Strânge-i cu ușa pe „pasivi” - vei vedea cum partea lor întunecată (pănă și ei au una) și limba șuierător-reptiliană li se arată în câteva clipe.
*
De câte ori am visat că fusesem condamnat și închis! Închisoarea propriilor mele alegeri lașe și proaste, dar și închisoarea în care mă aruncase modul de educație familială ce mi-a fost aplicat. Închisoarea „valorilor” asimilate cu ajutorul pâlniei, în copilărie.
Educația ce strâmtează viața, făcând-o irespirabilă, pe alocuri, rupând-o pe la cusături după 30+ - când „refulatul” se întoarce cu puteri înzecite. Familia care te trăiește încă, la mult timp după ce te credeai eliberat, emancipat de ea.
*
Senzaționalul obosit din publicațiile românești. Analizele lor sunt precare, încropite - mestecă & rumegă aceleași lucruri, aceleași (puține) idei.
Sunt profund marcat de îmburghezire și lașitate. Îmburghezirea a fost încă de la începuturi o fabrică de nevrotici, inepuizabilă sursă de muncă și de consistente venituri pentru psihoterapeuții vremii. E atunci când, instalat într-o relativă bunăstare materială, se declanșează, rupând barierele, confictul dintre vechile vise și aspirații, obligația de a munci neîntrerupt și de a face bani și o copleșitoare senzație a ratării.
Care să fie antonimul (sau corespondentul referitor la femei) al lui a îmbărbăta? A înfemeia? Poate a afemeia.
I-am spus cuiva mai demult că, dacă vrea cu adevărat să știe ce mai fac, să-mi citească (să-mi ia pulsul din) însemnările de pe blog. Eram supărat și dezamăgit, țin minte. Blogul e ziarul cotidian/lunar al sufletului meu, el atestă ce și cum simt, curenții sufletului și ai minții, mai ceva ca un act legalizat.
Ocupați cu iubirea și cu deznădejdea, încărunțim.
E larmă-n capul meu - imagini, fețe, mici scene, pași peste frunze & pete de zăpadă, împingeri flirtoase, frânturi de trecut, toamne consistente, semnificative, umblări, pași în tăcere, gândind ce-ar fi mai potrivit să spun, mai bine tac, chinul de a găsi spusa cea mai grea de înțelesuri, cea menită să zăbovească în minte până mâine și să „producă efectele” magice cu eliberare prelungită.
Din cauza lui, a trecutului luminos, blând, auriu, nu pot urmări atent frazele deloc complicate ale cărții pe care-o citesc.
Citesc fragmentar din John Irving, păcat, e o carte cu care să zăbovești în hamac până la uitarea de sine - uiți unde te afli și, eventual, ațipești fără să știi când, cartea căzută pe piept.
Teama de îmbătrânire - miezul crizei de vârstă „mijlocie”. Nu ești încă bătrân, nici mult nu mai ai, dar trăiești cu nespusă luciditate momentul, anticipând mintal ceea ce bănuiești (și te temi) că urmează.
Teama asta de ceea ce-ar putea să vină paralizează voința de a-ți mai duce zilele. Astfel, înlemnit în angoasă, chemi și-ți inoculezi mai devreme bătrânețea împotriva căreia - la nivel psihic, deci într-un fel imobil - „lupți” cu atâta spaimă.
Nevrotic fiind, teama de apropierea morții te împiedică să trăiești. Îți fură mai toată plăcerea vieții.
Dar mai locuiește acolo și o nevoie obsedantă de a mai gusta o dată din toate cele aparținând existenței, extravaganțe, mici sau mari bucurii ireverențioase, haine, adicții; să-ți iei din durerea pricinuită de Altul plăcerea de a simți că ești viu. Să suferi, să te doară intangibil sufletul, să fii tratat fără cruțare, apoi iertat, futut la marginea patului, stors, dorit din nou, alungat din nou, dorit cu totul și deloc.
Vopseluri în păr, smulgi sprâncenele albe până ți se răresc amenințător și obții o expresie ciudată, de alien, de pervers ori de monstru în devenire, sprâncene ciuruite, blonzii, pleoapele căzute, pete, piele ce nu mai răspunde cu fermitate atingerilor.
Aveam oroare de venirea toamnei (eram învățător/educator), din cauza pustiirii orașului de toate fețele interesante - fetele. Toată suflarea avea brusc altă ocupație, departe de casă, iar eu nu-mi mai găseam rostul local. Neîndrăgostit și singur - așteptând doar dimineața, seara...
Proust: „Am simțit în fața ei acea dorință de a trăi ce renaște în noi de fiecare dată când recăpătăm conștiința frumuseții și a fericirii.”
Cinema futut ca să mă lase însărcinat? Și nu doar că m-a futut, cinema și însămânțat, ejaculând în plin, în perioada mea fertilă.
A plouat, ne-a udat puțin, reîmprospătând mlăștinoasa întunecime cafenie a ochilor tăi. Când folosim cafeniu sau maroniu, poezia se retrage, lăsând locul hohotului de râs.
Cu gândul frenetic la răchie, Savu scutură prunii, îmbrățișând riscul de a rămâne cândva răstignit de trunchiul lor aspru.
Citesc cărțile cu sufletul, căutându-mă pe mine în paginile lor, ecouri ale mele, fragmente din mine, amintiri insuportabil de frumoase, greșeli penibile, regrete, nostalgii. Citesc pentru a mă regăsi - să mă înțeleg, să rezonez, să-mi dau dreptate ori ca să fiu răscolit și pedepsit.
În seara asta, ar fi putut veni toamna ori, cel puțin, s-ar fi sfârșit vara.
Se apropie toamna. Cu pași mici, vine tiptil, bineînțeles că nu „se simte”, dacă e să te iei după sufocarea de afară. Dar a apărut ceva în aer, o anumită rezonanță a sunetelor, un parfum de solitudine - seara - un ecou îndepărtat al zgomotelor din apropiere - ce nu poate fi decât chemarea de sirenă a toamnei, ieșită din gura ei căscată, înțepenită într-un strigăt îngrozit, cracii ei desfăcuți, peștera pizdei acestui anotimp zis al belșugului, al bilanțului, al morții aparente - a-mor-ți-rii - care curând va înghiți totul.
Toate ferestrele închise, storuri ori perdele trase, o liniște groasă afară, mașinile s-au rărit, puțină lume circulă, niște turturele, vrăbii, dar peste toate se aude căldura.
Pierderea timpului ar trebui amendată aspru. Furtul timpului, măsurat în cărți necitite. În drumuri nefăcute. Drumuri pe care n-ai apucat. Timp furat de sub nas; el curge mai repede când privesc în altă parte. Sau când încerc să adorm și nu dorm.
N-am priceput niciodata cum devine treaba cu gemenii. Despre cei identici, monovitelini, e la îndemână să spunem că unul dintre ei a primit ce a mai rămas, genetic, de la celălalt. Dar mie, în vis, mi-au apărut două gemene. Una cu păr blond, cealaltă - vag definită coloristic. Ele conduceau ceva ce semăna izbitor a Infern. Un număr nedeslușit de încâlcite încăperi subterane, populate cu personaje grotești, puse să mă turtureze atât fizic, cât și prin inducerea unei epuizante stări de angoasă. Personaje de-ale lui Bruno Schulz sau de-ale lui Kafka.
Grotescul coșmaresc, de bâlci medieval. Suntem (mai mulți?) vaccinați arbitrar cu nu știu ce substanțe, ni se prelevează probe de țesut, folosindu-se niște ace enorme. Complet lipsiți de orice urmă de afecțiune, de protecție, de speranța oricărei salvări.
Gemenele tronau asupra acestei bucăți de Iad, n-ar fi avut nici un sens să „apelezi” la ele, să faci antecameră pentru a obține o audiență, să faci lobby. Mă tratau cu o răceală total nespecifică imaginarului colectiv despre Iad. Iadul nu este focul, este absența iubirii, să fii ignorat cu un rânjet. Iadul sunt privirile de gheață, este indiferența suverană, absența empatiei. Iadul este populat de funcționari conștiincioși, reci, în sluba Angajatorului, nu a publicului.
Felul în care îi priviți pe cei care cer audiență, îi țintuiți cu ochii aceia glaciali, cum se vede lumea de acolo de unde ții frâiele Iadului, dimpreună cu sora ta geamănă un pic mai moartă decât tine? Un satan dedublat, o multiplicare a Răului. Condamnarea prin refuzul drăcesc al unui răspuns emoțional.
„Cu cât se simte un copil mai sigur în preajma mamei sale, cu atât mai mare este perimetrul său de acțiune și cu atât mai curios este el de tot ce se întâmplă în jurul său.”
În caz contrar (când copilul nu se simte sigur în preajma mamei), rămânem în permanență agățați de poala mamei, urmărind-o peste tot, nelăsându-ne duși nicăieri departe de ea, chiar și temporar, oglindindu-i stările, sondându-i pănă la epuizare intențiile, încercând să i le anticipăm.
Mai târziu, toate astea vor fi rejucate, cu același dramatism și resimțite cu exact aceeași durere, în cuplu, în relație cu partenerul.
„Cine așază, ca persoană adultă, un alt om în centrul vieții sale, în locul propriei persoane, trebuie să se aștepte la următoarele consecințe:
- Devine dependent de acest om și trebuie să se adapteze la nevoile și concepțiile lui
- Așteptările lui exercită o presiune enormă asupra acestui om
- Nu-și consideră propriile nevoi suficient de importante
- Nu are încredere în propriile capacități
- Nu preia răspunderea deplină pentru propria viață.”
______________
Atât de obișnuit cu stările anxioase, încât o zi fără anxietate mă face anxios.
Ceva nedeslușit, amenințător, trebuie că se coace sau se petrece. Ceva tot o să iasă la iveală, până la urmă, din liniștea asta prevestitoare. Iar la mine, ajung doar undele. Doară nu eu am inventat „liniștea rău prevestitoare”. S-au prins și alții înaintea mea, asociind liniștea cu furtuna sau cu reaua prevestire.
Anxiosul se neliniștește când larma gândurilor dispare; lipsesc obișnuitele ruminații zilnice, ispita nesfârșitei analizări a orice. O zi în care nu „analizez” nu poate decât să mă neliniștească. Un ritual - ca mantrele, mătăniile, rugăciunile cărora cei credincioși li se abandonează încă de la primele ore ale dimineții. Prin interpretarea continuă, mi se pare că orânduiesc ziua, îmi stivuiesc așteptările cu privire la principalele ei momente pe care am o greu de stăpânit trebuință de a le anticipa.
Anticipând acele „momente” ale zilei, iar ele neîmplinindu-se, mă regăsesc constrâns să analizez până la eroziune neîmplinirea lor, mai ales partea care - îmi închipui - a depins de mine.
Anxiosul colectează afectivitate ca plantele din deșert roua - din ceea ce nu se vede. Cât timp „ceea ce nu se vede” își manifestă într-un fel prezența, iar terminațiile mele simpatice o percep, asta poate decide frumusețea zilei și clipei respective, mersul și deznodământul lor - un suflet un strop mai împăcat la orele culcării.
Aproape miezul nopții. Ar părea că plouă. Gratii ude la ferestre, umbrele crengilor dezgolite mișcându-se umede și ele. Cineva pare să facă duș, dar eu știu că nu-i apă caldă în bloc. Altul, afară, turează ca un cretin motorul unei mașini. Jucării de bărbați. Ce poate face un bărbat seara? Apasă și el în gol o accelerație. Încearcă să umple un vid. Să se evacueze pe sine prin eșapament.
Ce se întâmplă cu secretele care nu mai apucă „lumina zilei”? Se reincarnează! Se transmit mai departe. Au nevoie să se consume, să fie dezvăluite cuiva, unui grup, unui individ care știe asculta și, mai ales, știe cum să le mânuiască încât să nu-l contamineze. În caz contrar, secretele vor primi corp și persoană, vor crește, se vor face oameni.
Secretele rămase nedezvăluite renasc la nesfârșit pentru a fi împlinite într-o mărturisire finală, izbăvitoare.
Secretul nu dispare odată cu cel care l-a păstrat, ci se va perpetua, va căuta o nouă gazdă, va căuta să locuiască pe altcineva. Sau, în absența urmașilor, secretul va impregna obiectele, toate lucrurile dimprejur, iar când cineva le va atinge sau, pur și simplu, va respira în acel spațiu, îl va molipsi pe nesimțite. Acela va fi următorul împovărat cu o taină care nici măcar nu-i a sa.
N-am umblat toată vara. În casă, întors cu cheia, îmbâcsit, ca dintr-o dată să simt nevoia să umblu, dar nu de dragul mișcării, ci ca să mă aud, să-mi aud vorbele din cap.
Zilele se diferențiază tot mai puțin, asta îmi dă un sentiment sufocant, scurtimea tot mai pronunțată a lungimii, asemănarea unei zile cu alta. Și ce faci - încerci să le deosebești, scormonind răni vechi.
Nu mă mai deranjează vecinii. Vin, se instalează, pleacă. Nu am vecini. Am morți în mișcare. Nu vreau la Ineu, nu vreau la Deal, dar dacă aș fi acolo mi-ar plăcea. Frunzele, moartea lor parfumată, trasă pe nas. Împăcarea cu sfârșitul anului.
Îmi lipsește Dave Gahan. Periodic, mă apucă dorul.
Mulți pași făcuți zilele astea! Pășesc cu sete, cu disperarea unui optimist silit de împrejurări, îmi număr pașii odată ajuns acasă, imediat după dezechipare. Cu cât mă plimb mai des și mai mult, cu atât în ziua ce urmează ceva mă cheamă din nou afară, mă mână ca pe o vită rătăcită de turmă, mă împinge de la spate și mă susține să înaintez. O plimbare o cheamă pe următoarea.
Înnorat, toamna tot sosește - în chinuri.
Cauți prietenia atunci când iubirea îți este refuzată. În acele clipe, ți se întâmplă să-ți cauți și vechii prieteni, pentru a-i reactiva în calitatea lor (aproape „fostă”) de prieteni. Un gest mârșav pe care-l comitem cu toții.
Acum, acele clipe în care aștept, și nu aștept, cu groază să treacă anul. Dacă anul trece, eu am să intru în cel de-al 51-lea an. De unde graba?
Astăzi, simt să refuz totul, mai precis - orice. N-o să resping, totuși, nevoia de a mă urni, pășind până-n centru și înapoi.
N-aș vrea, în ruptul capului, să întâlesc vreun cunoscut! Cred că i-aș suci gâtul nevinovatului peste care aș nimeri. Vreau să fiu eu + mine. Eu și mânarea asta de a circula de unul singur până la capătul lumii și-napoi, în jurul Pământului. Ardoarea de a fi - undeva - străin și fără obligații.
În liniște, însoțit de gândurile mele, fragmentate și făcute mai ușor de îndurat de ceea ce văd înaintea ochilor - fețe străine, fețe pe care să le pot citi în pace, să mă încarc cu geografiile lor noi și apoi, să le uit.
