Atât de obișnuit cu stările anxioase, încât o zi fără anxietate mă face anxios.
Ceva nedeslușit, amenințător, trebuie că se coace sau se petrece. Ceva tot o să iasă la iveală, până la urmă, din liniștea asta prevestitoare. Iar la mine, ajung doar undele. Doară nu eu am inventat „liniștea rău prevestitoare”. S-au prins și alții înaintea mea, asociind liniștea și reaua prevestire.
Anxiosul se neliniștește când larma gândurilor dispare; lipsesc obișnuitele ruminații zilnice, ispita nesfârșitei analizări a orice. O zi în care nu „analizez” nu poate decât să mă neliniștească. Un ritual - ca mantrele, mătăniile, rugăciunile - cărora cei credincioși li se abandonează încă de la primele ore ale dimineții. Prin interpretarea continuă, mi se pare că orânduiesc ziua, îmi stivuiesc așteptările, alături de principalele ei momente, pe care am o incontinentă trebuință să le anticipez.
Anticipând acele „momente” ale zilei, iar ele neîmplinindu-se, mă văd „constrâns” să analizez neîmplinirea lor, mai ales partea care a depins de mine.
Anxiosul colectează afectivitate ca plantele din deșert roua - din ceea ce nu se vede. Cât timp „ceea ce nu se vede” își manifestă într-un fel prezența, iar terminațiile mele simpatice o percep, asta poate decide frumusețea zilei respective, mersul și deznodământul ei - un suflet un strop mai împăcat la orele culcării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu