Pășesc pe rotunjimea fiecărei zile ce se rostogolește sub talpa mea, făcându-mă să cad, trântindu-mă la pământ cât sunt de lung, și nu prea sunt.
Captiv în casa scării, o scară ce duce către nicăieri, o ușă asemeni altora, uși ce nu se deosebesc între ele, nu se deschid, poate n-au nimic dincolo, uși de butaforie, decoruri tv de altădată, praf, rămășițe ale programului de revelion cu „vedete” de talie locală și glume înțelese doar de ai noștri.
Urc și cobor, cobor și urc treptele, precipitat de teama din suflet, nu din grabă, nu alerg, urc și cobor, epuizat de absența unei sosiri, de negăsirea unei uși care să se deschidă.
O seară concretă, păzită de un mascul vigilent cu mișcările altora și neatent la propriile fapte. Masculul umple scara, postat acolo, o umple și atunci când nu e prezent, amenințarea mută că ar putea apărea oricând.
Masculul cel neglijent cu sine, hainele lui ponosite simbolizează cât de bine-i el instalat în confortul domestic (încât, de-acum, își permite să arate neîngrijit, să se ignore pe sine, tot ce a avut de cucerit în viață a obținut, nu mai rămîne nimic pentru care să lupte).
Scopul prezentului este să-și păzească avansat, pe scară, deci afară din casă, cuceririle, obișnuințele, acumulările de-o viață. Iese din casă într-o ofensivă pasivă, defensiva avansată a bărbatului în capot care nu va renunța cu ușurință la ce are.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu