De ce la Timișoara?

 De ce am binevoit să vin în Timișoara acum mai bine de un deceniu? Ca să nu fiu la Ineu, în primul rând. Și, pe de altă parte, ca să încerc „să-mi fac un rost”, să sui viața la un anumit nivel, să pot trăi după niște „standarde”, mai apropiate de gusturile și obsesiunile personale. Mai aproape de botul calului, dacă nu de pula lui.

În peste un deceniu, nici un prieten nou (sau doar unul) - pare ceva serios. Uneori, trec și luni până schimbăm o vorbă. Nu ne vedem, nu ieșim. Asta te poate pune pe gânduri, deși am senzația că nu sunt un caz unic. Totuși, am cunoscut unii inși mai sălbatici decât mine, mai din topor, care-și apropie în continuare oameni, n-au ales să stea încremeniți cu fața către un trecut idilizat, irecuperabil, în care, de la distanța asta, toți cei de atunci părem foarte bine, beneficiari ai tinereții veșnice.

Minimul har de a te apropia și, mai important, de a păstra o apropiere. De a o cultiva.

Un om pe care să-l pot suna neanunțat și căruia să-i îngădui să mă sune spontan, în drum spre centru sau spre un alt „obiectiv” în care, cuibăriți, am putea petrece niște timp împreună.

Cioran, Caiete/1965

 „Aștept o vizită. Aș da orice ca să nu aibă loc. Ce puține sunt ființele pe care le poți aștepta fără gânduri ascunse și fără groază.”

megyés

 Am avut parte din belșug de toată colecția zoomorfă de vecini guralimbi. Administratoarea plângăcioasă, blonda panicoasă, cu voce de profesoară single (nu reușește, nici nu încearcă, să vorbească altfel decât tare), bătrâna de deasupra, cu mersul ei neîncetat, apăsat, și frecarea mobilelor de podea, cu descuiatul și încuiatul de 3x al fiecărei încuietori, foca cântăreață, întorcându-se de la lucru și zăbovind, cum se cade, la o discuție prelungită în casa scării, fata necioplită a blondei-cu-voce-tare, alergând pe scară ca un sac, cu tropăieli de băiețoi, de aia zic că-i necioplită, în rest, știe saluta, a dresat-o mă-sa că numai așa răzbați în lume, fata mea (ești fată, nu?).

În sfârșit, mașinile accelerate nervos în îngustimea străzii ăsteia, strecurându-se cu viteză printre alte două șiruri de mașini oprite de-o parte și de alta a carosabilului cu sens unic.

Păcănitul interfonului la fiecare deschidere & închidere, vecini trăgând câte o fugă până acasă pe timpul serviciului (bănuiesc), scurt moment de oarece acalmie - abia după miezul nopții, mult după 12 noaptea.

Oboseala și melancolia iritată mă fac să le percep pe toate amplificat. E aceeași larmă poluantă pentru orice psihic, o suport de 9 ani în blocul ăsta, la parter.

Caietele altora

 Pornind de la lectura „Caietelor...” lui Liiceanu - starea aceea umorală specifică duminicii, pe care ne-am obișnuit s-o numim plictis, este, de fapt, o groază mută, e împietrirea - soață bună a groazei de ziua de luni. E o stare de doliu pentru sfârșitul sfârșitului de săptămână, zilele libere, și reamintirea obligației de a munci ca să ne câștigăm pâinea. Niciodată nu-s mai conștient ca duminica de infecta trebuință de a munci for a living.

Aproape o veșnicie

 Scame și smocuri de suflet flutură pe toate cărările bătute de pașii mei, prinse în ciulini, în sânziene, în tufele de zmeură, în pânzele de păianjen nevăzute. În ochii marmotelor, am rămas eu. Un trecător. Doar muntele nu mă va ține minte. El n-are memorie. E prea măreț și autosuficient. Cu toate că, la rândul său, ros de ape, de ghețari și vânt. Trecător și el, la o scară mult mai mare - aproape o veșnicie.

Evaziune

 „Consum un efort nespus în ordonarea gândurilor, care nu are, poate, nici o valoare.” (L.Wittgenstein - Însemnări)

Mi se sfâșie puțin sufletul de fiecare dată când trebuie să plec dintr-o casă provizorie, de la o gazdă despre care sunt mereu înclinat să ignor că și-a deschis, de fapt, ușa pentru a câștiga un ban. Mă atașez afectiv de casa plătită (mai ceva) ca de casa mea. Și apoi, foarte greu mă desprind. Ceva din mine rămâne (al) locului. Ceva ce mi-aș dori să regăsesc odată cu o nouă și improbabilă vizită. Ce anume m-ar mai putea readuce aici? Acum, numai nostalgia. Și nu nemaivăzutul.

Dincolo de munți și deasupra lor zăbovește o lumină lăptoasă ce le dă contur cât să-i poți modela mintal fără greș după forma lor din timpul zilei. E zece seara. Munții nu dorm.

Răcoarea e dintre cele ce hăituiesc, nu te poți instala confortabil în ea. Tragi hoțește câteva fumuri din țigara abia aprinsă, te muți nerăbdător de pe un picior pe altul și o arunci nefumată, ca să intri zgribulit în străina și primitoarea cameră de hotel.

Grupuri teroriste

 Plimbându-mă, am fost întru totul prezent în pașii mei, astăzi, dar și prins în conversații idioate, contraargumentări ostenitoare, pentru surzi, m-am lăsat confiscat de ele, m-am lăsat frustrat de felul cum au decurs, de lipsa lor de sens & de scop. Nu-i nici un câștig în a încerca să ai dreptate într-o falsă dezbatere purtată pe social media.

Schimburi de răutăți, eschive și aluzii răutăcioase. Răutatea pasivă - transformată într-o zeamă lungă, dar la fel de otrăvitoare - specifică milenialului și generației Z. Plus, ignorarea voită, ignorarea ca ultimă strategie de exit. Grupurile-s făcute să te tortureze. 

Sunt grupuri cu potențial sadic, terorist. Asta - dacă ai așteptări deosebite din direcția lor sau dacă nu reușești să te complaci doar în obișnuitul schimb, aproape inofensiv, cu însușiri somnifere, de link-uri, de fotografii luate de pe net, meme-uri, trucaje stângaci făcute, de care lumea s-a obișnuit să râdă cu superioritate, pentru că-s despre sărmani, proști, neinstruiți, țigani.

Mici plăceri

 Să mănânc o zmeură sălbatică, savurând-o cu ochii închiși. O frăguță ce abia că se-nalță de la sol, ascunsă de frunza ei. Să văd o veveriță, o marmotă ce mă fac să surâd instantaneu și să mă simt plin de-o afecțiune părintească, universală. Încheierea lecturii unei cărți. Un vis bogat. Un somn bun, fără soporific. Urcarea unei înălțimi, a unui deal, a muntelui, privind cu teamă în hău. Golul vindecător pe care munții mari și tăcuți îl iscă în mine. Revenirea la proporții rezonabile a ego-ului, la bunul-simț al propriei dimensiuni. La limitele omenești ale propriilor dimensiuni. Plantele, inflorescențele ce răsar ori apar în locuri și-n condiții, ai zice, imposibile.

Pagină albă, în cinstea densității & discreției ploii

 A plouat în șoaptă, cum se pare că se obișnuiește pe aici, adesea, întețindu-se, îndemnându-se singură, perdea semistrăvezie de mari picături. Totuși, nu se aude când stropii ating suprafețele. Totul, din nou, ud. Plimbarea plănuită, nu știu ce se va alege de ea.

În ce măsură a ține în mână, preț de o lectură, un volum gros ca Lanark îmi exersează și fortifică mușchii încheieturilor și ai antebrațelor? Mă edific, încet și sigur, privitor la cărțile de peste 500 de pagini - sunt prea mult! Ultima sută e un chin și cred că ține în mare măsură de sadismul (egocentrismul?) autorului faptul că nu i-a pus punct mai repede.

Priviți din mașini

Dacă-i privim cu stăruință, oamenii care conduc automobile arată un pic ridicol. Stând în fund, cu un aer dezabuzat sau, dimpotrivă, cu o poză bine gândită, îndelung exersată dinainte, ținând monarhic volanul în mâini sau o mână uitată pe schimbătorul de viteze. L-am surprins pe unul îmbrățișând tandru cu palma cotiera moale din dreapta lui. Era singur în mașină, cum sunt mulți alții, de altfel. Cum sunt și eu, în mare parte a timpului..

Așteptând ca dobitocii în trafic (pe cine faci tu dobitoc?) ori gonind ca apucații, deși nu-i grăbește nimeni, nu se grăbesc nicăieri, dar accelerează. E un paradox: ăștia adoră să se afle în mașină, dar în egală măsură par să-și dorească și să ajungă repede unde au treabă. Nu dau semne că ar fi conștienți că ajungând mai rapid la destinație petrec, de fapt, mai puțin timp în acea mașină în care adoră să petreacă atâta timp încât, de fericire că-s la volan, apasă accelerația și sosesc mai devreme, iar apoi sunt frustrați că acum ce mai e de făcut și abia așteaptă să se ivească o altă treabă pentru care e nevoie să folosească mașina ca să ajungă cu iuțeală și acolo și dacă s-ar putea să nu fie niciodată obligați să se dea jos, ci să fie alimentați din mers, să doarmă la volan, să se cace și să se împlinească sexual la volan! Pentru ce durată? Una care să nu se sfârșească în veci.