Zgomot alb

Odată ce te-ai confesat unui aproape, cel care te-a ascultat (și a înțeles despre ce-i vorba) devine dovada însuflețită a nefericirii tale.

Acum, ai un martor, n-o mai poți nega!

Și ți se întâmplă un lucru straniu: începi să-l urăști pe noul „depozitar” al suferinței tale. Nu chiar „de moarte”, dar te surprinzi evitându-l - răspunzându-i mai rar când te caută sau, la extremă, îndepărtându-l definitiv. Ca și cum el/ea ar fi însăși sursa neajunsului tău.

Dar nu - el/ea este doar amintirea; o amintire întrupată ce îți ridică barometrul suferinței la un nivel incontestabil.

A fi cineva la curent că suferi certifică suferința ta, îi dă viață - într-un fel, o păstrează vie. Îți aduci aminte de tine, nu neapărat într-un mod plăcut, de fiecare dată când vezi sau te gândești la persoana aceea.

Boala ca tentativă de a te însănătoși

 Viața (existența) ca sumă de acte mai mult sau mai puțin inspirate (ori câștigătoare) destinate surmontării traumei nașterii. Suntem născuți, după care ne petrecem toată viața încercând să „reparăm” asta.

Ieșirea brutală din lichidul amniotic, prima gură de aer, lumina orbitoare, larma inexplicabilă a lumii exterioare, goliciunea trupului, frigul.

Chinuita călătorie înspre „lumină”. Nuditate, aer, răceala noii lumi. Separare. Separarea ar fi trebuit s-o pun în capul listei. Lumina, frigul, larma mi-ar fi mai lesne de îndurat de n-ar fi separarea!

Mă îmbrățișezi cu putere, iar eu am deja în minte - deșartă consolare - întoarcerea la carte. Adorm pe partea stângă, grija mea e să mă-ntorc pe dreapta.

Citesc, ca să nu tâmpesc

 A citi înainte de a mă apuca de lucru - un vis mai vechi de-ale mele, evocat periodic, cu necaz, în toate caietele. Erau dimineți în care, la trezire, stând în fund pe marginea patului, luam cartea de pe noptieră și o deschideam cu religiozitate, imaginea însăși a unei disperări ce - văzută din exterior - ar fi putut face pe oricine să plângă.

Aproape că m-aș fi legat cu lanțuri de carte, mi-aș fi căptușit sinucigaș buzunarele cu cărți menite să mă împiedice să merg la muncă, de grele ce-ar fi fost.

Totuși, când în vreo astfel de dimineață a neputinței mele de a îndura încă o zi de lucru decideam subit copleșit de temeri și de vinovăție să rămân acasă, în pijamale, anunțând șefii că nu mă voi prezenta, pierdeam timpul în mod grosolan, nesăbuit. Imediat se făcea prânzul, ce mă surprindea cu ochii fixați prostește în telefon, necitind un rând de carte.

Astăzi, a-mi începe ziua citind spune o poveste reconfortantă & consolatoare despre eul meu, o poveste care mă ajută - într-un mod cât se poate de pasager - să întâmpin ceva mai bine pregătit orele, zilele, săptămânile infernale ce vor urma, cu mine - lâsându-mă târât după ele. Niciodată deplin pregătit!

París no se acaba nunca*

 Unele adevăruri pot fi spuse (sau înfățișate) și înțelese numai prin mijlocirea artei (literatura cuprinde omul mai bine decât teoria seacă psihologică; muzica îl exprimă ca nici una dintre arte; sunt atâția artiști care pictează lăuntrul uman mai „precis” decât orice ecografie; parabolele lui Isus…).

„Gândiți-vă care pot fi temeiurile de bază ale disperării! Fiecare dintre voi aveți unele proprii. Vi le sugerez pe ale mele: volubilitatea iubirii, fragilitatea trupului, copleșitoarea meschinărie care domină viața socială, tragica singurătate în care, în fond, trăim cu toții, necazurile prieteniei, monotonia și sensibilitatea care însoțesc obiceiul de a trăi.” //*Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfârșit (link)

*Roman eseistic despre un tânăr care, încercând să devină scriitor, scrie o carte despre cum să devii un scriitor, timp în care chiar devine unul, scriind...

Vă e cunoscută neplăcuta impresie că romanul a fost scris de traducător? Mi s-a întâmplat adesea - cu Iulia Gorzo, dar nu numai. Sau re-scris. Bun, într-un fel, orice carte este re-scrisă de traducător, dar aici mă refer în special la șarjele nepermise, la a-și face de cap (lexical) pe seama textului de tradus = a-l falsifica puțin, ca să strălucești tu.

Lenea de a trăi

 Dincolo de lene, pudoare sau morală, cred că lenea e cea care ne „împiedică” să ne trăim viața. Sigur - când „lenea” nu-i, în realitate: depresie, devitalizare, deznădejde.

 André Gide, Jurnal - „M-am simțit întotdeauna blocat de scrupule și de teama de a nu-i răni pe cei pe care îi iubeam (...).”

Se tot afirmă, se tot aude, de ici și de colo, „generația asta/generația cutare n-are nici un crez”. De ce ar fi musai să ai un crez, întreb? Crezul e, cel mult, acela de a-ți trăi zilele una după alta, de a avea destulă forță să deschizi ochii dimineața, să respiri ziua ce ți s-a dat, ziua ce te așteaptă, proaspătă, curioasă de tine - ce ai de gând cu ea, virgină cum e?

Crezul = a nu ajunge să-ți dorești moartea, a nu ajunge să te temi de viață și, în felul ăsta, să nu mai apuci să trăiești nimic - sociofob, mizantrop, germofob, ipohondru.

Ernst Jünger: „Melancolia, plictisul, dezgustul sunt forme ale spaimei, ale spaimei de moarte.”

Cuvinte pe care le tot repet

 A fi comunist nu te ajută să nu mai simți singurătatea, pofta de carne de vită sau dorul de ducă. La fel, naționalismul nu te scutește de a îmbătrâni.

Lost in Translation (filmul) - erotismul suicidar al plictisului.

K. O. Knausgaard: „Aproape toate visele mele se petrec în locuri de unde am plecat cu mult timp în urmă, ca și cum aș fi lăsat acolo ceva care n-a fost niciodată dus la bun sfârșit.”

 Seară, toamnă. 18 gr C îmi par mană cerească. Când scriu „mană cerească” pe telefonul „isteț”, el mă corectează cu „mână cerească”. Seară devreme. Nopți chimice. Frământări, imputări, vinovății invocate și trezite la ceas de culcare. Adorm târziu. Noaptea trece cu repeziciune, ca un suspin. Vinul alb îmi deșteaptă taninic senzația iubirii și a dorului.

Omul cu cheile. Omul cu chelie.

Vieux anniversaires!

 Teama de îmbătrânire - miezul crizei de vârstă „mijlocie”. Nu ești încă bătrân, nici mult nu mai ai, dar trăiești cu nespusă luciditate momentul, anticipând mintal ceea ce bănuiești (și te temi) că urmează.

Teama asta de ceea ce-ar putea să vină paralizează voința de a-ți mai duce zilele. Astfel, înlemnit în angoasă, chemi și-ți inoculezi mai devreme bătrânețea împotriva căreia - la nivel psihic, deci într-un fel imobil - „lupți” cu atâta spaimă. 

Nevrotic fiind, teama de apropierea morții te împiedică să trăiești. Îți fură mai toată plăcerea vieții.

Dar mai locuiește acolo și o nevoie obsedantă de a mai gusta o dată din toate cele aparținând existenței, extravaganțe, mici sau mari bucurii ireverențioase, haine, adicții; să-ți iei din durerea pricinuită de Altul plăcerea de a simți că ești viu. Să suferi, să te doară intangibil sufletul, să fii tratat fără cruțare, apoi iertat, futut la marginea patului, stors, dorit din nou, alungat din nou, dorit cu totul și deloc.

Vopseluri în păr, smulgi sprâncenele albe până ți se răresc amenințător și obții o expresie ciudată, de alien, de pervers ori de monstru în devenire, sprâncene ciuruite, blonzii, pleoapele căzute, pete, piele ce nu mai răspunde cu fermitate atingerilor.

Nostos & algos

Tot ce, aseară, încercasem să păstrez în afara câmpului conștiinței a năvălit în psihic cu forțe înzecite, astă noapte. 

Aveam oroare de venirea toamnei (eram învățător/educator), din cauza pustiirii orașului de toate fețele interesante - fetele. Toată suflarea avea brusc altă ocupație, departe de casă, iar eu nu-mi mai găseam rostul local. Neîndrăgostit și singur - așteptând doar dimineața, seara...

Proust: „Am simțit în fața ei acea dorință de a trăi ce renaște în noi de fiecare dată când recăpătăm conștiința frumuseții și a fericirii.”

Cinema futut ca să mă lase însărcinat? Și nu doar că m-a futut, cinema și însămânțat, ejaculând în plin, în perioada mea fertilă.

Chemând toamna

A plouat, ne-a udat puțin, reîmprospătând mlăștinoasa întunecime cafenie a ochilor tăi. Când folosim cafeniu sau maroniu, poezia se retrage, lăsând locul hohotului de râs.

Cu gândul frenetic la răchie, Savu scutură prunii, îmbrățișând riscul de a rămâne cândva răstignit de trunchiul lor aspru.

Citesc cărțile cu sufletul, căutându-mă pe mine în paginile lor, ecouri ale mele, fragmente din mine, amintiri insuportabil de frumoase, greșeli penibile, regrete, nostalgii. Citesc pentru a mă regăsi - să mă înțeleg, să rezonez, să-mi dau dreptate ori ca să fiu răscolit și pedepsit.

 În seara asta, ar fi putut veni toamna ori, cel puțin, s-ar fi sfârșit vara.

oeillades

 În continuare, nu reușesc să citesc. Cu romanele lui Javier Marías, nu poți chiuli de la muncă, nu te poți bizui că vei mai trage o ochiadă către pagina la care ai rămas, îndată ce mai prinzi câte un moment liber. Ar fi o bătaie de joc: falsific cartea, rămân cu nimic din ea.

Totuși, Marías ne „ajută” să-i citim romanul, folosindu-se de subcapitole și, desigur, de capitole - secvențe ceva mai ușor de urmărit, de menținut atenția asupră-le, înlemnitoare...

*

Prea ocupat cu a face planuri, ca să le mai și aduc la împlinire. Facerea planurilor îmi umple tot timpul, inclusiv duminica - deprimantă zi de odihnă & amăgire -, deci: când să mă mai și apuc de ele? 'Te drec'!

Nesimțire și porumbei pe acoperișul blocului unde mi se usucă cerceafurile fluturând pentru a se feri pe cât se poate de căcatul sacru al porumbeilor urbani ocrotiți de orice babă fără căpătâi în orice curte de bloc.

Citind, dăm tot timpul peste rânduri de vorbe greu de înțeles, de nepătruns, în atâtea cărți ce rămân parțial obscure pentru noi, dar pline de sens pentru cel care le-a pus pe „hârtie”!

Aud plânsetul unui copil. E un copil care plânge deznădăjduit, cu tonalitatea și tăria inconflundabile ale celor părăsiți sufletește, dar cu părinții lângă ei. Copilul neglijat.

Marías: „Copiii își petrec între femei primii ani din viață, suntem universul lor, singurul lor sprijin și aproape tot ce simt și văd.”

Toamna, școala, groaza

 Școală, înstrăinare anxiogenă, prilej de imputări disperate, abia reușind să le amortizăm cu micile zâmbete ale unei speranțe ce nu se bazează pe nimic concret, pe nici un plan (nu cumva să scriu „plan de viitor”!). Aveți niscaiva planuri de trecut? Vi s-a neîmplinit ceva anul ăsta?...

Cărți-împotmoliri - Proust, Gide. Și Marcus Aurelius, dar aici cred că vinovată e traducerea lipsită de adaptare.

Mă surprind încântat, câteodată, de felul cum urăsc. Ceilalți se amuză, neluându-mă 100% în serios. Ura mea furibundă a devenit o trăsătură de caracter, o marcă proprie, un semn de recunoaștere a „condeiului”.

Visul poate fi un simptom, însă un simptom ce poate vindeca. Simptomul ce, manifestându-se, vindecă. Simptom = simt omul (limba bătrână).

Interpretarea înseamnă îndepărtare. Desfaci ceva în bucăți și apoi iei distanță, ca să privești întregul așa, demontat. Dar, făcând pasul în spate, tentația interpretării nesfârșite - în timpul căreia psihicul se excită observându-se pe sine raționând - este enormă!

Vis e ăla din care te trezești (Raymond Carver)

 Cărți. Exigența de cititor îmi crește odată cu indispoziția - merg mână-n mână. Indispus, resping cu o mai mare ușurință ceea ce-mi displace. Sunt mai puțin îngăduitor cu poticnelile formulistice, cu prolixitatea, cu traducerile  în română aproximative.

Cărți începute, peste tot: Ineu, Tim. Întoarcerea fizică la lucru. Nu îmi e teamă de lucru, mi-este de oameni și de tot căcatul pe care sunt dispuși ei să-l mănânce pentru a „promova”, pentru a câștiga un ban sau o funcție în plus. Mi-e teamă, cel mai mult, de reacția mea la ei, observându-le trucurile, lingușelile, disocierea. Greața venită din viscere.

Angajatul prostituat, simulând bucuria, simulând plăcerea implicării. Să mă întorc în mijlocul lor. Degradare. Munca degradează, nu înobilează (a înobila, cu un n).

Cozi la șopârlă

 Cozi de șopârlă* - un prezent încremenit, prezentul ce nu înaintează. Prezentul rămas prizonier prezentului. Toate întâmplările relevante par să fi avut deja loc și-a mai rămas doar prezentul fobic la mișcare. Ceea ce continuă să se întâmple, activ, este trecutul. Trecutul se dezvăluie pe sine sau este dezvăluit, de multe ori modificat, deformându-se sub imprecizia memoriei, viciat de amploarea suferinței și a imaginației retrospective.

„Totul este penumbră în amintirea ce-i păstrez acelei case și totul îmi vorbește de sentimente sfărâmate  și de emoții înăbușite, de un timp când tăcerile dimprejurul mesei ascundeau mari tulburări familiale, obscure întâmplări, amărăciuni ale inimii.”

 Vibrația mută pe care apariția frumuseții o naște în sânul unei mulțimi de oameni - indivizi împrăștiați prin piața orașului, stând împreună la terase ori stingheri, pe bănci. Rumoarea inaudibilă pe care atractivitatea... Nici nu-i musai să se cunoască între ei ca să fie străbătuți la unison de electricitatea frumuseții ce tocmai trece.

Se zguduie imperceptibil pământul la fiecare pas al ei, explodează supersonic aerul, căci și frumusețea poate traversa și poate sparge bariera sunetului.

_________________________

*Juan Marsé - Cozi de șopârlă

Souffler, s'échapper à sa routine

 O zi pornită prost, trezire în bucăți, frământări interioare, indispoziție surdă. Stare de derută, voiam să mă îndrept încotrova, dar n-aveam încotro. 

 Hemingway - Un ținut ciudat: „Promite doar ce poți face în fiecare zi și pe urmă fă-o. În fiecare zi. Ia-o pas cu pas, zi după zi, și respectă fiecare promisiune făcută ție sau ei.” 

 Nu există noțiunea de „timp liber” pe o insulă pustie. Trebuie „să-ți câștigi viața” zi de zi, să supraviețuiești. Ce-o fi însemnând „a supraviețui”? A trăi deasupra, nu dedesubtul vieții? Câteodată, mai e nevoie să tragi o singură linie ca un sau o „ceva” să capete contur, să arate cumva, dar și să însemne ceva.

Sfărmuri

 E soare, călduț. Incursiunea matinală după lapte, chestii de mic dejun. Asta fac din chiulul meu - stau pe telefon. Cum ar fi sunat expresia „stau pe telefon” acum 40 de ani? Nu citesc nimic, la 14 o sa merg să mă tund, după care, ziua se va precipita către finalul ei. Deja am o senzație de greață.

„La noapte, să dă ceasu'!”, strigă olteanca din perete. Să dă ceasu'... Cum sau cui să dă? Să dă el cumva.

Vivimos sin vivir aquí,/Vivo sin vivir en mí. (Teresa de Ávila)

Omul cu iluzii

 Franz Ruppert - „Nu are nici un sens să le atragi oamenilor atenția asupra iluziilor lor, atâta timp cât nu simt ei înșiși nevoia și necesitatea de a-și pune sub semnul întrebării opiniile și modul de a acționa. Chiar și atunci când aduci cele mai bune argumente cuiva care are nevoie de iluziile sale pentru a nu-și conștientiza starea interioară, dureroasă și complicată simbiotic, reacția va fi, de regulă, cea a unei împotriviri vehemente.”

„melci care mor lingându-ți tălpile goale”*

 La fiecare final de an, încercăm adesea să găsim consolare în trecut - resuscitându-l, îl reconectăm la aparate, iar el începe să respire din nou un aer mumificat, putred, rezonanțe vechi, ai fi zis: uitate.

Mai am vin în pahar, în apartament s-a încălzit și miroase familiar a umezeală, de la infiltrații. Această prezență îndepărtată ce aduce o artificială bucurie. „Intenția în sine este un act al speranței.” (Toma D'Aquino)

Ca de obicei, prelungesc seara de duminică, ochi de nisip, pastila gândului, rucsacul cel mare și gras din dulapul plin de rufe. În pat, mă vor aștepta Pleșu & Liiceanu pentru o lectură  de câteva minute. Dâre de melc.

_________

*Alex Leo Șerban - Alte camere, alte glasuri de ieri, 2011

What The Living Do*

Puțini sunt cei care ajung să ne cunoască cu adevărat. Murim și ne trezim că n-a știut nimeni cine am fost. Unii n-au răbdarea să-și cunoască apropiații ori apropiații lor n-au știut să li se înfățișeze - s-or fi exteriorizat cu șchiopăteli, le-o fi fost teamă să se dezvăluie.

Cel mai adesea, totuși, e din cauză că n-avem răbdare. Nerăbdarea ne ocupă mult timp, sunt telefoane de frecat până la înroșire, trebuie aerisită casa, vin oaspeții, trebuie serviți, avem de pregătit diverse pentru a doua zi, dormim, ne refacem sinapsele înfundate, avem reverii diurne, timp în care pierdem noțiunea timpului. Bem, mâncăm, înghițim, facem baie.

Suntem prizonierii propriilor fantasme. A-l cunoaște în profunzime pe celălalt ar însemna să-ți părăsești niște clipe fantasmele, proiecțiile, slăbit cum ești, muncit de ele.

Să-l vezi pe celălalt neatins, nealterat de fantomele trecutului tău - imagini, chipuri și gesturi suprapuse peste alte chipuri. Neputința de a mai repeta cu altcineva anumite cuvinte.

What you finally gave up. We want the spring to come and the winter to pass. We want

whoever to call or not call, a letter, a kiss—we want more and more and then more of it. (*Marie Howe)

Dimineți pierdute

 Mintea, la ralenti. Pauză de lectură de la lectură, Odiseea așteaptă, telefonul se încarcă, mintea înregistrează detalii nesemnifactive de prin casă, rememorează lent, strânge inima amintindu-și neplăcute contra cărora nu-i nimeni, nu ești ca să lupți, nu ca să lupți, să injectezi antidotul. Încetișor, contaminez totul cu scormoneala mea actualizatoare - parcă-mi convine să am de ce să sufăr. N-am de acum, caut în trecut.

Mă și întreb dacă mintea-mi „merge” în perioadele în care n-am de ce suferi. Tind să cred că nu. Pauză, întunecime, platitudine.

Talentul meu de scafandru scufundător în reziduuri, petice de teren arabil, îngrășat, pe care îmi cultiv durerile, efectele traumelor vechi, motivele din prezent pentru a fi nevrozat, condiționat să sufăr mereu, sistematic, pentru ceva. Ceva din prezent de care leg ceva din trecut. Afectele care urcă din trecutul traumatic „dau valoare”, intensifică motivele prezente, care-s - nu o dată - bagatele.

Motivele prezente trebuie infectate temeinic, ca să puroieze, să ai apoi ce stoarce, să supureze, să necesite incizii, tratament, cauterizări, că medici suntem!

Vraciul nevindecător al durerii. Pune durerea cu mâna. Grădinarul bacteriilor. Probioticul.

Orice este o sursă de suferință, până și aceea că mama a fost cu tata înainte de-a mă naște eu și de a deveni un intrus în relația lor.

Unde se duc secretele?

 Ce se întâmplă cu secretele care nu mai apucă „lumina zilei”? Se reincarnează! Se transmit mai departe. Au nevoie să se consume, să fie dezvăluite cuiva, unui grup, unui individ care știe asculta și, mai ales, știe cum să le mânuiască încât să nu-l contamineze. În caz contrar, secretele vor primi corp și persoană, vor crește, se vor face oameni.

Secretele rămase nedezvăluite renasc la nesfârșit pentru a fi împlinite într-o mărturisire finală, izbăvitoare.

Secretul nu dispare odată cu cel care l-a păstrat, ci se va perpetua, va căuta o nouă gazdă, va căuta să locuiască pe altcineva. Sau, în absența urmașilor, secretul va impregna obiectele, toate lucrurile dimprejur, iar când cineva le va atinge sau, pur și simplu, va respira în acel spațiu, îl va molipsi pe nesimțite. Acela va fi următorul împovărat cu o taină care nici măcar nu-i a sa.