Mintea, la ralenti. Pauză de lectură de la lectură, Odiseea așteaptă, telefonul se încarcă, mintea înregistrează detalii nesemnifactive de prin casă, rememorează lent, strânge inima amintindu-și neplăcute contra cărora nu-i nimeni, nu ești ca să lupți, nu ca să lupți, să injectezi antidotul. Încetișor, contaminez totul cu scormoneala mea actualizatoare - parcă-mi convine să am de ce să sufăr. N-am de acum, caut în trecut.
Mă și întreb dacă mintea-mi „merge” în perioadele în care n-am de ce suferi. Tind să cred că nu. Pauză, întunecime, platitudine.
Talentul meu de scafandru scufundător în reziduuri, petice de teren arabil, îngrășat, pe care îmi cultiv durerile, efectele traumelor vechi, motivele din prezent pentru a fi nevrozat, condiționat să sufăr mereu, sistematic, pentru ceva. Ceva din prezent de care leg ceva din trecut. Afectele care urcă din trecutul traumatic „dau valoare”, intensifică motivele prezente, care-s - nu o dată - bagatele.
Motivele prezente trebuie infectate temeinic, ca să puroieze, să ai apoi ce stoarce, să supureze, să necesite incizii, tratament, cauterizări, că medici suntem!
Vraciul nevindecător al durerii. Pune durerea cu mâna. Grădinarul bacteriilor. Probioticul.
Orice este o sursă de suferință, până și aceea că mama a fost cu tata înainte de-a mă naște eu și de a deveni un intrus în relația lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu