sâmbătă, 30 aprilie 2022

Oamenii care au ghinion nu încetează să aibă noroc*

„Problema, explica domnul Valéry, nu e legată de pantofi, ci de dorința mea de a duce acasă tot ceea ce ating.”*

Adu(nă) acasă tot ce vezi frumos - ființe, brânzeturi, clădiri. Fii un fantast colecționar de frumusețe!

Să vină odată mașina aia de gunoi și să ducă departe de aici toate urmele dezmățului locativ și culinar al ăstora. Capacele tomberoanelor au fost deschise și trântite mai des decât ușile apartamentelor. 

Iată romanul claustrării mele, varianta scurtă. Un roman senzorialist, scris din poziția întins în pat, sprijinit în cotul stâng, cu labele picioarelor reci, bucile amorțite de la atâta nemișcare, cuprins de gânduri ostile la adresa colocatarilor.

Colocatarii produc gunoi și poluare sonoră. Mai ales, poluare sonoră. Asta iese din ei prin toți porii.

Pe carosabil, șoferii întorși de nevoie acasă din dezastrul meteo, ambalează degeaba motoarele, furioși că s-a încheiat. În câteva zile, se duce vacanța copiilor și atunci să te ții iubire părintească, cu talpa înfiptă-n accelerație, cu semnalizări de ultimă clipă ori fără nici o semnalizare. 

Furia de a fi părinte, de a avea obligații parentale, costul scump al mândriei de a fi procreat. Urăști lumea întreagă din cauză că tu ești părinte și ai îndatoriri în consecință. Nu te chinuie, de fapt, graba către locul de muncă, ci tortura de a fi la cheremul traficului.

Graba către niciunde. Graba de a nu mai fi.

_______

*G. Tavares - Cinci plimbări prin cartier, ALL

joi, 28 aprilie 2022

Fușereli

 Mult spus lucrez, zac în pat, sub plapumă, citesc cartea zilei și presa online, trag o fugă neprevăzută până la supermarket, de unde mă întorc cu un Black Label, un bec și un gel de duș, plus o saintpaulia de care sper să am parte cât mai mult timp.

Citesc, mesajele telefonului mă întrerup destul de frecvent, ecranul se luminează, vreau să știu ce e, cine e, ce mi-a scris, ce s-a mai petrecut în lume, nimic, comentarii ce nu mă privesc, dar și persoane cu care, altfel, n-am cum să țin legătura, așadar trebuie să-mi disloc timp, atenție, amabilitate, nu mă pot izola chiar cu totul, că nu-i pandemie.

Tot ce îmi doresc este să-mi văd în pace de lectură și să mă las legănat de variațiunile Goldberg.

joi, 21 aprilie 2022

Metode de εκστασις

 Ar trebui să citesc mai multe despre rostul ținerii unui jurnal. Pe Mihăieș, de exemplu. Să găsesc „explicații” în mintea unor diariști înrăiți. Ce așteptau ei de la notațiile jurnaliere - nemurirea? Murarea? Eternizarea micilor gesturi cotidiene. A nimicului. Anecdotizarea faptelor fără însemnătate, cu gândul secret că asta va folosi cuiva. Eu, utilul, trăind prin cuvintele mele. Învățături către cei ce vin. Filozofie mediocră, nu jurnal. Totuși, câteodată simți că-ți iese.

Am ieșit din mine dansând. Dacă nu mi-aș fi dansat tinerețea, aș fi rămas prins în mine definitiv, fără scăpare, fără speranță, aș fi privit - la propriu - lumea & viața pe fereastră (mai mult decât o fac acum). Dar mi-am dansat-o și, astfel, am părăsit găoacea trupului, am putut iubi, atinge, m-am putut face văzut, iubit, atins. 

A fost nevoie să devin nebun pentru a ieși, să nu rămân veșnic încuiat în temerile mele fanteziste, prizonier al închipuirilor automulțumitoare.

Dansat, sărit, căzut înadins în ridicol - realitatea a tăbărât peste mine, iar eu m-am lăsat pradă ei. Am vrut să doară, să mi se îngroașe apoi pielea peste rănile închise. Piele groasă, peste carnea vie a sensibilității virginale. Nebunia - prețul pe care poți alege să-l achiți pentru a te transforma în ceea ce ești.

Prenumele meu s-a clădit pe dans. Mai întâi, a fost cuvântul citit - suferința mută, tăcerea. Dansul a venit peste tăcere, cu urlet, zâmbet larg, sfidare. Am sfidat pentru a deveni.

marți, 19 aprilie 2022

Metode de pierdere

 Printre cele mai „raționale” feluri de a pierde timpul se numără acela de a ți-l pierde plănuind până la istovire ce ai mai putea face ca să nu pierzi timpul chiar în timp ce-l pierzi plănuind ca nu cumva să-l pierzi.

Mă gândesc incontinent la deal, la pomii nou plantați, la cum aș cumpăra niște lucruri pentru care nu am bani, la a ieși puțin în curte - să mă las scăldat de soare, să iau aer. Nu fac nimic din toate astea! Lucrurile pe care îmi închipui că le-aș putea face îmi ocupă doar mintea, fără a (le) trece în act: a face mâncare, a desface o bere. Toate aceste treburi necomplicate, și altele pe care acum le uit, îmi consumă și-mi confiscă gândirea, obosindu-mă înainte de orice început.

La urmă, din mici plăceri ce erau menite să fie, le percep ca pe niște corvezi. Copleșit de amânare, treziri cu dureri de cap (probabil, trucuri pentru evitare), somn slab. Nu mai fac nimic. Încremenire frenetică, morocăneală, așa încolțește sămânța unei izbucniri disproporționate.

luni, 18 aprilie 2022

Pe toate

 Duminică, final de zi - vine ca întotdeauna cu pofta compulsivă de a citi, simultan, toate cărțile, de a le începe pe toate; să fac noapte albă din lectura lor, nemaicontând că nu mi-ar ajunge timpul (nici măcar pentru una dintre ele). M-am gândit apoi la cărți rămase neîmpărtășite și la degetele slabe, osoase ce le țin.

Augie March: „Cu toate acestea, o enerva în mod special faptul că nu păream măcar un picușor mai stresat.”

Aș fi dorit să fi încheiat 10 cărți, să citesc articole digitale de presă, să lenevesc. M-aș fi plimbat, întâlnit întâmplător, umblat fără țintă, fără scop, cu mintea la nimic anume.

Dar, de la un timp, îți cam termini cuvintele, îți epuizezi „înțelepciunea”. Trăiești prezentul, fără a trăi clipa. Clipele de la muncă trec goale, grăbite.

miercuri, 13 aprilie 2022

Ne mutăm

 Vizităm un apartament enorm. Patronul e un ins „pe măsură”, supraponderal, cu păr puțin, totuși vopsit - într-un mod neglijent, neuniform -, ceea ce atrage și mai mult atenția asupra sărăciei lui capilare. Camerele sunt încă sufocate cu lucrurile proprietarilor, care ne promit că, deîndată ce se va deschide acel „centru de depozitare a obiectelor inutile”, le vor evacua pe toate din casă. Visul progresând, proprietarul își modifică înfățișarea, se face țigan, rămânând mai departe gras. Apar acum și copiii lui - aleargă prin apartament; e casa lor (în care au crescut).

Camera de zi este impresionantă și vederea ei ne face să scoatem automat banii din buzunar: avansul. Ferestre înalte cât ale unei săli de bal, e acolo și un pian - înăuntrul acestui living cresc și câțiva copaci groși, spațiul dintre ei fiind tapetat cu iarbă. Cea mai mare și cea mai... afară (cameră de zi) din lume!

Apar, pe rând, alte și alte încăperi. Îmi revine mie plăcerea de a le descoperi. Patronul îngăduie. Numai copiii-s băgăcioși. Bucătăria e mică și fără geam către exterior. Are doar un fel de luminator făcut ca din funduri de borcane. E „compensată” de o cămară în care poți intra cu totul - vopsită integral în alb, accesibilă dacă urci câteva trepte înalte, cum vedem la casele țărănești din paiantă.

Mereu, noi încăperi și balcoane ce apar neașteptat. Balcoanele, balustrada lor joasă, îmi inspiră teamă.

Iată și „studioul” țigăncii, de fapt un atelier, cu o mașină de țesut electrică - țiganca o folosește șezând pe pat. Camera asta anume e îndeosebi ticsită cu obiectele pe care le-aș fi dorit cât mai curând scoase de acolo (ca să mi le aduc cât mai curând pe ale mele).

De fiecare dată când (simte că) sunt pe cale să renunț, casa se metamorfozează în întregime, scoțând la iveală noi odăi sau dilatându-și cu o creativitate inepuizabilă piesa ei de rezistență - livingul.

luni, 11 aprilie 2022

Tic

 Cât de predispuși suntem să imităm ticuri verbale și gestuale ce aparțin(eau) celor dragi sau apropiați (fizic), mai ales ale celor care nu mai sunt, regretații, cărora - de la un timp - nu le-a mai mers...  Suntem, un dram, ca fiecare dintre cei care au însemnat ceva în viața noastră. Suntem câte un pic din fiecare. Nici o simplă întâlnire nu rămâne, în noi, fără urme. Sunt mai puțin eu însumi și mai mult altcineva, după fiecare întâlnire semnificativă.

E și asta o formă a prețuirii, dar și a doliului - dacă ne gândim la cei plecați. Este un omagiu. Îl (pre)iei în tine pe cel pierdut - prin câte un obicei sau un tic de-al său.

miercuri, 6 aprilie 2022

Imaginație pasivă

 Descriu o lume numai a trupurilor, tot ce am scris stă sub semnul cărnii și al inimii - mușchi al vieții. Puls. Zvâcnet. Nu există altă scenografie. Pereți de ochi, privind cu nerușinare, făcând o galerie mută, celebrând dorința surdă. O grămadă de dizabilități senzoriale, după cum se observă. Echivalarea lui a dori cu a trăi. Important e să le ratezi pe amândouă.

Pun Haendel la pickup. Încă sună excelent vechiturile astea de discuri! Cu niște mici pocnete ici-colo, nu deranjează, pocnetele alea pe care snobii le asociază obligatoriu cu a asculta muzică de pe vinil (ca snobii cărților, cu fetișul lor pentru mirosul de cerneală tipografică - măcar de ar citi și ăștia pe cât amușină...).

Iată care-i motivul în virtutea căruia unii își cumpără viniluri și turntable: fâșâitul „nostalgic” (stupid) al acului și pocnetele electrostatice (ignoră că o sculă bună și un disc curat sau nezgâriat nu produc paraziți).

marți, 5 aprilie 2022

Prășirea viselor

 Oricum, cele mai multe dintre ele se-ntorc. Ăsta ultimul, de exemplu, părea un remake. În timp ce-l visam, o voce din culise îmi șușotea că-l mai visasem. În alt decor.

M-am trezit fixat pe intenția de a nota ce am visat, dar până acum, seara, n-am reușit să găsesc un adevărat moment de tihnă. Să mă sondez, să adun rămășițele. Unele vise ar trebui, poate, să rămână neanalizate, levitând intacte în lumea lor.

Sfârșitul lumii - o lume ce nu mai isprăvea terminându-se. De data asta, prin lichefiere. Invazia unei civilizații extraterestre care începuse să ne lichideze pe dinăuntru.