Ar trebui să citesc mai multe despre rostul ținerii unui jurnal. Pe Mihăieș, de exemplu. Să găsesc „explicații” în mintea unor diariști înrăiți. Ce așteptau ei de la notațiile jurnaliere - nemurirea? Murarea? Eternizarea micilor gesturi cotidiene. A nimicului. Anecdotizarea faptelor fără însemnătate, cu gândul secret că asta va folosi cuiva. Eu, utilul, trăind prin cuvintele mele. Învățături către cei ce vin. Filozofie mediocră, nu jurnal. Totuși, câteodată simți că-ți iese.
Am ieșit din mine dansând. Dacă nu mi-aș fi dansat tinerețea, aș fi rămas prins în mine definitiv, fără scăpare, fără speranță, aș fi privit - la propriu - lumea & viața pe fereastră (mai mult decât o fac acum). Dar mi-am dansat-o și, astfel, am părăsit găoacea trupului, am putut iubi, atinge, m-am putut face văzut, iubit, atins.
A fost nevoie să devin nebun pentru a ieși, să nu rămân veșnic încuiat în temerile mele fanteziste, prizonier al închipuirilor automulțumitoare.
Dansat, sărit, căzut înadins în ridicol - realitatea a tăbărât peste mine, iar eu m-am lăsat pradă ei. Am vrut să doară, să mi se îngroașe apoi pielea peste rănile închise. Piele groasă, peste carnea vie a sensibilității virginale. Nebunia - prețul pe care poți alege să-l achiți pentru a te transforma în ceea ce ești.
Prenumele meu s-a clădit pe dans. Mai întâi, a fost cuvântul citit - suferința mută, tăcerea. Dansul a venit peste tăcere, cu urlet, zâmbet larg, sfidare. Am sfidat pentru a deveni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu