N-am umblat toată vara. În casă, întors cu cheia, îmbâcsit, ca dintr-o dată să simt nevoia să umblu, dar nu de dragul mișcării, ci ca să mă aud, să-mi aud vorbele din cap.
Zilele se diferențiază tot mai puțin, asta îmi dă un sentiment sufocant, scurtimea tot mai pronunțată a lungimii, asemănarea unei zile cu alta. Și ce faci - încerci să le deosebești, scormonind răni vechi.
Nu mă mai deranjează vecinii. Vin, se instalează, pleacă. Nu am vecini. Am morți în mișcare. Nu vreau la Ineu, nu vreau la Deal, dar dacă aș fi acolo mi-ar plăcea. Frunzele, moartea lor parfumată, trasă pe nas. Împăcarea cu sfârșitul anului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu