Morminți

 E o atât de mare cantitate de penibil în a participa la o înmormântare - familie, prieteni, familia prietenilor sau la înmormântarea ta! Ce să faci acolo? Deîndată ce ești văzut, zărit de persoana îndurerată pentru care ai venit la ceremonie, o să sufere și o să plângă și mai abitir (intenționat aleg acest cuvânt prețios, în memoria unui oarecare „alexandru” care râdea pe vremuri de mine, pe motivul real(!) că scriam „prețios”).

Nu faci decât să contribui, deci, la a transforma în ceva public ceea ce se presupune că orice om cu capul pe umeri și-ar dori să rămână intim. Cine ar visa, în condiții normale, să plângă în fața unei adunări de oameni?

Palatul lunii*

Palatul lunii - romanul coincidențelor neverosimile. Auster - unul dintre cei mai mari “mincinoși” din întreaga ficțiune. Un plăsmuitor neîntrecut.

Cartea asta este de citit în împrejurările în care ți se întâmplă să simți că ai încetat să mai crezi în ficțiune, în “adevărul minciunilor”. Este o supradoză de născociri uimitoare ce te seduc & conving, treptat, să le cedezi, acceptându-le.

Volumul se încheagă în jurul capacității diverșilor povestitori-personaje de a ține focul poveștii nestins. Rolul autorului fiind acela de a stabili care sunt firele nevăzute ce leagă întâmplările între ele. 

Cât timp mai este o istorisire de spus, o reconstituire sau o speculație de făcut și măcar un cititor la “capătul celălalt”, romanul lui Auster poate să-și urmeze fără obstacole existența. Și ar putea s-o tot ducă așa, la nesfârșit.

Traducerea, cu toate că-i cinstită, suferă de acele mici infatuări ale traducătorului prea sigur(ă) pe el (ea), luat de valul credinței că a dat de “miezul” cărții, începând să zburde cam neglijent prin vocabular și gramatică.

Mai concret, este inadmisibil să nu cunoști formele conjugării mai mult ca perfectului, dacă tot îți asumi marea răspundere de a-l transpune pe Auster în românește. Nu poți să aproximezi mai mult ca perfectul ca la mamaia acasă, la țară, în sudul patriei, unde ai crescut: “judecasei” (în loc de judecaseși), “crezusei” (în loc de crezuseși).

Din păcate, de multe ori, neglijențele de acest tip îmi umbresc apoi lectura întregii cărți. Înaintez cu suspiciune, întrebându-mă mereu dacă să am sau să n-am deplină încredere în ceea ce urmează să citesc...

——

*Paul Auster, Palatul lunii, Humanitas

Ekologijdi

Căcații ăștia de ecologijdi (și, mai ales, ecologizde) manifestă o formă bizară de “curaj al acțiunii”, țintită exclusiv contra statelor occidentale. Occidentul musai să plătească - în opinia nefericiților ăstora congenital - pe o perioadă nedefinită, material și moral, pentru trecutul său, pentru deciziile sale eronate, indiferent cum s-au schimbat (în bine) lucrurile între timp.

Ecologizdele (cu z-ul aferent, provenind din anatomia lor uscat-vaginală) n-au demonstrat (încă, sau în veci) curajul de a se confrunta cu China, cu India, cu Iranul sau Rusia - marii poluatori imunizați penal ai omenirii! Ecologizdele se bat - o îndrăzneală “nebună”, nu-i așa? - cu operele de artă din muzee, pe care le agresează și le vandalizează, deși perfect nevinovate (care-i responsabilitatea moral-etică a unei picturi?).

Scurt: unde naiba e confruntarea pizderiei ecologizde cu adevărații (și patologicii) poluatori statali ai Terrei? Sunt nehotărât care categorie anume e mai infectă: neomarxiștii, obsedați să reprezinte numai și numai cauza populațiilor „de culoare” (tot ce-i alb la piele este reprobabil, privilegiat, criminal) sau ecologimuiștii suferinzi, sau simulând că suferă, de autism, borderline sau alte patologii ce le afectează, pervetindu-l, simțul realității…

Updikes

Simți ca explodezi cum ai scrie, imediat ce termini o carte nemaipomenit de bună, dar constați cu tristețe că din mișcarea degetelor pe taste nu iese mai nimic din ceea ce ai fi vrut să spui și te temi că ceea ce vei spune nu va fi suficient, nu va reflecta decât o părticică din valoarea reală a cărții.

Sunt la curent cu faptul că există gusturi și gusturi. Însă a nu-ți plăcea la nebunie Updike (cu Fugi, Rabbit) și a-i acorda - de exemplu - numai o stea sau două pe acest web autosuficient și plin de consumatori compulsivi de cărți nou apărute frizează prostul gust.

Dacă nu ai citit încă Updike, dar ești la zi cu cititul tuturor aparițiilor (inclusiv cu reeditările) seriei Anansi, se cheamă că încă ești un neînțărcat al lecturii. Și, mai mult, rămânând la fel de obsedat de a fi primul care înhață tot ce iese (consumabil, căci nu te văd citind Cioran sau Montaigne) pe porțile editurilor, ai toate șansele să ratezi cărțile mari și să te înfrupți în mare măsură doar din scriituri mediocre.

N-am să intru în amănunte despre această indubitabilă capodoperă. E și imposibil. Romanul va vorbi pentru sine, deîndată ce vei începe să-l citești. Îți promit ca încă de la primele 50 de pagini îți vei da seama că am avut dreptate! A nu-ți plăcea Rabbit nu e o chestiune de gust, e o chestiune de prost-gust.

Eu & Liiceanu

Nu sunt în total de acord cu GL în tot ce scrie, dar procentul acordului “frizează” binișor 80%. Ceea ce e suficient.

Așteptasem un dram de liniște - în acel iulie (2020) - de la cartea de ricoșat gânduri a lui Liiceanu. Mă vârâsem în ea ca-n începutul adevăratei vacanțe.

Citesc G. Liiceanu - în general - cu nesaț. Mă simt bine, citindu-l. E prețios, cum îl știm, maniac al sensurilor și cam ațos, dar mă poate și încânta. Un bun însoțitor, peste vară.

Mă instalez în vorba lui domoală, rostită apăsat și cu patimă, aridă - pe alocuri. Mă simt așezat, citindu-l; mă simt părtașul său, intim cu el, un fel de prieten neștiut.

La Liiceanu, mă întorc mereu cu nerăbdare și drag. Mă dau în vânt după bârfele dumisale docte, cu personaje de seamă. Timbrul molcom, indignarea sobră. 

La finele acestei lecturi - senzație ce întotdeauna dă seamă, post-factum, despre o lectură cu miez - simt o absență anxiogenă și nevoia reîntoarcerii.

Carver, Catedrala

Splendidă carte! Mă întreb cât de bine pot “suna” în engleză textele colectate în acest volum, din moment ce în românește “sună” impecabil! Aplauze & ovații pentru traducător - Horia Florian Popescu.

Povestirile curg de la sine, parcă s-ar istorisi de unele singure, iar dialogurile - rupte din cotidianul imediat, nimic pompos, nimic teatral, nimic nefiresc (impresii care copleșesc lectura scrierilor românilor contemporani, alterând-o). Citind-o, cartea ți se urzește în cap - o iluzie perfectă, amețitoare, că ești chiar tu cel care o scrie (o născocește) în timp ce o citești.

Realismul lui Raymond Carver e atât de pregnant, dar și discret, insinuant, încât sfârșește prin a-ți amorți simțurile, păstrând totuși un stăruitor sentiment de alertă - cum ni se întâmplă, câteodată, după ce am avut un vis prea veridic.

Cum poți scrie atât de curgător și cum poți să știi că acest lucru va răzbate și-n limbile în care cartea îți este tradusă? În veci n-am văzut un volum de proză scurtă scris de vreun român într-un mod atât de unitar, egal valoric. Sigur că e greu să-i compari chiar și pe unii scriitori americani cu R. Carver, dar…

Cum poate cineva să scrie atât de bine, iar valoarea operei sale să fie atât de lesne “transferabilă” într-o limbă de împrumut? Repet asta ca o mașinărie stricată. Cum poate proza scurtă să capete o asemenea forță de pătrundere, să acumuleze o asemenea concentrare de inteligență, un atât de acut spirit de observație pe o întindere așa de mică (ori poate că tocmai mica întindere îmbie/obligă la rafinamente de acest soi, în defavoarea ispitei generalizate de a poposi prea mult în propria diaree lexicală și ideatică)?

Fiecare literă este la locul ei precis. Fiecare semn de punctuație. Fiecare idee. Fiecare suspensie, elipsele, tăcerile, nespusele - toate sunt dispuse întocmai componentelor unui ceasornic elvețian.

Literatura nu constă doar în a excreta un text, profitând că tocmai ești cuprins de un puseu de inspirație. Trebuie să mai gândești și la ce ești dispus să renunți, să tai fără milă, să șlefuiești, să revii, să te dedublezi recitindu-te. Nu să păstrezi tot ce ai defecat - aviz ție, românașule!

Mă declar fascinat! Despre ce vorbim când vorbim… a lui R. Carver nu m-a încântat la fel, trebuie s-o spun.

Nu te poți dezlipi decât cu un infinit regret de Catedrala, după ce întorci și ultima pagină.

P.S. Țin să lămuresc că nu disprețuiesc in corpore autorii români, dar în mod cert resping - la unii dintre ei - autosuficiența aceea izbitoare, care-i ispitește să nu renunțe la nimic din ceea ce scot pe pix. Ai senzația, uneori, că pentru ai noștri e mai important, decât a scrie bine și decât a fi autoexigenți, clicul elegant al tastaturii MacBook-ului procurat cu mari chinuri financiare… Și a se face văzuți, la terasă, cu acel MacBook (sunt câțiva care au și scris despre asta!). Talent s-ar găsi, dar în prea multe dăți el moare sufocat de ego (egoul care îți susură perfid că un text e întoteauna bun așa cum îți iese din prima încercare).

Ordinea naturală

Dincolo de încălzirea globală, de politica de dreapta sau de stânga, adevărata problemă a individului uman este situarea lui într-o relație. Cum intră și, mai ales, cum rămâne și cum iese de acolo. Războaie, ecologism isteric, problema identității sexuale sunt căcat mumificat față de nepriceperea noastră de a fi într-o relație, față de neștiința de a ieși integri psihic dintr-o familie (de origine), de a deveni, de a individua...

Murături pro Patria

 G. Tavares, Cinci plimbări prin cartier: „Când oamenii au ghinion, nu încetează să aibă noroc. Ce au ei e noroc în momente greșite, spuse.”

 Când patria îmi cere s-o apăr, îmi vine să casc. Mă ia somnul instantaneu și încep să-mi caut culcuș, mă cuibăresc, mă-nvelesc cu ceva - ca să nu răcesc la șale cât timp dorm. Poate că, totuși, nu mi-e somn, poate că doar confund plictiseala chemării patriei cu o bruscă nevoie de a dormi. În apărarea patriei.

Vin rușii, vin ungurii = mă ia somnul. Rezistența prin adormire. Dormitul eroic. Dușmanul nu cucerește poporul ce doarme! Mintea trebuie să fie mai întâi trează, apoi cucerită și supusă.

Când aflu că au intrat ungurii în țară, casc și mă-ntorc pe partea cealaltă. Folosesc partea încă nedormită. Întorc perna, ca să fie rece și proaspătă sub cap. Adorm imediat.

UCRAINA

Există o potențială sancțiune, nefolosită încă, ce ar putea fi adresată, țintit, cetățenilor ruși in corpore (mai simpli sau mai înstăriți): refuzarea acordării vizelor de călătorie și de studii în vest.

Din puținătatea reacțiilor de protest, înțeleg că majorității rușilor le place acolo, la ei în matcă, dar când și când s-ar mai distra și ei prin magazinele, pe plajele, în cluburile & cazinourile din vest. Propun, deci, ca rușii - bogați și de rând - să rămână o vreme închiși în țarcul lor, ca să-și deguste în tihnă regimul preferat…

Cetățean român fiind, nu aș susține o Românie care ar invada un stat vecin în scopul de a-l ocupa, de a “recupera teritorii istorice”, sau de a-i schimba regimul politic (amenințător de democratic).

De cele mai multe ori, cărțile de istorie sunt otravă pentru intelectul precar al unora. A trăi cu fața la trecut (cum fac și unele state/popoare cu care ne învecinăm - în speță, două: unul din vest, altul mai la sud) este trăsătura omului care nu-i capabil să evolueze psihic (din teama de a întreprinde ceva pe cont propriu, dar și din lipsa însușirilor personale necesare pentru a evolua).

Frenezia

„Este oare cu putință ca atâta înflăcărare, atâta patimă și atâta violență să nu ducă nicăieri?” (Montherlant - Micuța infantă de Castilia)

Confirm: este cu putință, o mărturisesc zilele & nopțile mele de absolută frenezie care n-au condus la nimic durabil, totul s-a consumat acolo, pe loc, totul a depins exclusiv de desfășurarea propriu-zisă, da, a iradiat emoții mult după ce a încetat, dar n-a clădit nimic (exterior mie). M-a clădit pe mine, ceea ce nu-i puțin lucru, totuși.

Însă pe atunci, suferind, dorind, pradă patimilor, murind să mori în brațele cuiva, ai fi zis că pasiunea aceea, năzuința aceea orbitoare, ar fi fost capabilă să mute munții din loc, să ridice din neant temple ale desfătării, dorinței, iubirii - nici un semn nu anticipa ușorul dezgust și distanța de mai apoi.

Alte definiții ale lașității

Duminica - ziua în care religia personală te invită la a nu mișca un deget. Totuși, eu mișc, cu degetele mâinii drepte, stiloul.

Aș putea da lecții despre cum să fii un laș. Aș sfătui cu aplomb pe alții despre cum să treacă la fapte pe care eu însumi nu le-aș făptui. Nu fac ceea ce predic. Nu fac ceea ce eu sunt. Dar mă descurc în a-i învăța pe alții. Nu c-aș fi vreun pedagog (am fost), psiholog, nici șarlatan, șaman ghicitor în suflete. Sunt câte puțin din fiecare.

Cantitatea de cărți asimilate îmi dă puteri, îmi echilibrează eul, nu mă lasă pradă prăbușirii; nu mă scufund. Ceea ce știu, ceea ce am citit mă ține la suprafață, îmi oferă doza minimă de împăcare cu sine de care e nevoie (e suficientă) pentru a supraviețui unui impact.

Am citit și am uitat. Dar, vorba aia, n-am uitat degeaba...

De la Muñoz Molina citire

„(...) eu cred că aceasta este unica ocupație în care am perseverat fără odihnă în viața mea, să mă uit la femei, să le miros parfumul și să observ cum sunt îmbrăcate sau încălțate, cum țin în mână paharele sau țigările, cum își încrucișează picioarele sau își sprijină un cot de tejgheaua unui bar, cu ce culoare și-au făcut unghiile sau și-au vopsit părul.”

Antonio Muñoz Molina - Călărețul polonez

Îmi este dor de cartea asta în timp ce o citesc! Îmi educă răbdarea și mă păstrează fidel ei, vorbindu-mi când și când despre mine.

Last, but not...

Cred că am atins limita suportabilă numeric a reacțiilor mele post-Nobel. Îmi dau seama și de unul singur că a mâzgăli mai mult decât deja am făcut-o pe tema Bob Dylan și Nobelul pentru literatură ar însemna că prețuiesc acest premiu mai mult decât sunt gata s-o recunosc.

Nobelul pentru literatură nu este acordat decât rareori realmente "pentru" literatură. Este, mai întâi de toate, pentru atitudine! Niciodată acest premiu "consolator" nu se va putea compara în prestigiu cu National Book Award sau cu Man Booker (care măsoară valoarea scrisului și nu latura revoluționară a autorului).

După Dylan, nu mai contează cine primește Nobelul. Acesta a fost preschimbat, printr-o manevră de marketing glossy, într-un premiu scump, bun pentru giumbușlucarii cuvintelor. Academia suedeză și-o fi zis că a dat lovitura de imagine în acest an, "demonstrând" în acest insolit mod că nu-i atât de decrepită cum se șușotește, că are o latură jucăușă, glumeață, autoironică...

Dacă la anul Bob Dylan ar fi "avansat" la gradul de general de armată, armata sa de fani idolatri ar aproba prin întinse recenzii justificatoare și această utopică nouă demnitate! Cam asta este logica din comentariile apărute în presa occidentală serioasă. Dezbaterea post-factum, pro sau anti-Nobel, nu se poartă în termeni literari, ci în termeni emoționali.

Dylan și-a "câștigat" compunând & cântând "imunitatea" la orice evaluare critică, or asta afectează obiectivitatea dezbaterii. La fel, în cazul lui Dylan lungimea carierei, măsurată în decenii, celebritatea, spiritul contestatar și vârsta sa sunt criterii ce bat orice apreciere bazată pe un canon strict literar.

La întrebarea: - bine, dar taman lui Dylan, ți se răspunde, în sfidarea sentimentaloidă a logicii: - este, totuși, un muzician de geniu!

Orice premiu i s-ar acorda unuia ca Dylan, personajul și-ar găsi rapid susținătorii, în ciuda rațiunii. Un caz tipic și banal de idolatrie. Schimbați numele cu acela al lui Bono de la U2. Rețeta-i aceeași. Nu mai trăiește Lennon, că s-ar fi calificat și el... Ăștia toți sunt percepuți ca niște sfinți, îngeri, iar dacă nu: "măcar" ca niște zei. Omul cu chitara, omul cu microfonul, omul din lumina reflectoarelor TV vor bate oricând omul cu stiloul (sau cu tastatura).

L'Express - Le Nobel de littérature à Bob Dylan? Quelle drôle d'idée! 

Les oubliettes suédoises 

Parce qu'enfin, à la porte du Nobel de littérature patientent toujours quelques géants dont on se demande chaque année s'ils y auront droit avant leur mort ou s'ils rejoindront Borgès, Céline, Joyce, Woolf, Kafka ou Cohen au fond des oubliettes suédoises. Ce n'est pas faire injure à Bob Dylan que de juger que Philip Roth, Haruki Murakami, Joyce Carol Oates ou Ismail Kadare auraient eu plus fier allure que lui lors de la remise du prix, le 10 décembre, à Stokholm. Et de lui réserver l'ovation qui lui est due lors des prochains American Music Awards.

Proteste. Franța

Ce altceva am putea aștepta de la o stângă stradală (debusolată intenționat de niște elite ideologice ce se revendică de la cel mai dement marxism), care la finalul iernii trecute a ieșit să manifesteze până și contra retragerii cetățeniei franceze persoanelor (dovedite și) condamnate pentru activități teroriste! Hollande, președinte fără statură, a retras legea.

Stă scris: stânga tembelă simpatizează în secret (?) cu teroarea menținută de islamul radical în Franța și se coboară până acolo încât nu are nici o zvâcnire morală (sau de conștiință), folosind radicalii islamici drept carne de tun pentru a-și perpetua clasica și revoluta luptă de clasă. Stânga militantă franceză a pus ideologia în mâinile islamului radical. Sper că e clar că nu mă refer la PS când spun "stânga", ci la mișcarea gauchistă subterană. O sumă de intelectuali nerezonabili, conectați la o masă decerebrată de elevi, studenți și muncitori sugari.

Alegând să continue greva, în condițiile unui înalt risc de atentat (& ținând cont de starea incertă a economiei), sindicaliștii sunt, o dată în plus complici, prin conștienta destabilizare a țării, cu potențialii teroriști, cu dușmanii Franței și ai lumii occidentale.

Nu ești eu

Tocmai am terminat G. Liiceanu - Întâlnire cu un necunoscut:

"Cred că Cioran a prins bine esența eului: Nu ești "eu" decât atâta vreme cât nu exiști pentru alții. Orice oglindire în alții te deformează, îți impune o poză. Să ne gândim numai ce schimbare se produce în noi, când știm că cineva ne privește. Concluzia: orice ieșire pe scena socială se soldează cu o pierdere a eului."

Întâlnirea... lui Liiceanu și Despre lucrurile cu adevărat importante a lui Al. Paleologu mi-au salvat luna de lectură. M-au salvat, de fapt, de Cărtărescu! Mă împotmolisem, iarăși, în cvasi-ilizibilul Solenoid. Mă învăluia îngrijorarea că n-o să termin nici o carte în iunie, înglodat în falsul tratat de medicină, anatomie, visologie, disecție, entomologie și mizerabilism al lui Cărtărescu. Un talent rătăcit întru lexicomanie! Fantasticul, ce ar fi putut constitui savoarea cărții, agonizează sufocat din cauza groazei cărtăresciene de vid, a neîncrederii în elipsă.

Prin comparație, cărțile lui Liiceanu și Paleologu au fost pentru mine oaze de înțelepciune răcoroasă și izvor de gândire cu propriul cap. Cărtărescu nu lasă loc gândirii cu propriul cap. El are pretenția că (să) scrie totul! Un adevărat demiurg... Demi murg.

Tsifraș

Un parlamentar grec, citat de Financial Times, despre Alexis Tsipras:

"He is charming, good looking and has a sound grasp of powerful messages. But he has no idea of what he is doing."

Este și opinia FT, dar și a mea (oricum, dintotdeauna puternic tentat să resping tot ce vine de la stânga politicii).

În sărăcia sa de idei aplicabile, extrema stângă elenă încearcă să compenseze indiscutabilele erori ale dreptei tribale cu propriile utopii iresponsabile. Cu lozinci și nu cu soluții. 

Rareori, în afară de lozinci revanșarde, comuniștii de cafenea au fost capabili să rezolve, altfel decât prin teroare, nevoile poporului. Priceperea lor maximă e aceea de a rezolva nevoile prin a le interzice. Iar responsabilitatea propriilor acte o expediază, decretând dictatura proletară. 

Chipul Regelui

M.S. Regele Mihai I

Priviți chipul luminos, inteligent și distins al Regelui meu. Frumusețea lui curată, maiestuoasă, tinerețea lui frumoasă și elegantă, ce aduce lacrimi neprefăcute în ochi, de admirație și de copleșitoare nostalgie. Timpul irosit al celor 65 de ani de când suveranul a fost alungat din țară. Moartea elitelor. Domnia lumpenilor. Viitorul furat. Lacrimile unui alt timp irosit - acești douăzeci de ani de când Regele a revenit, trăind printre noi. Din nefericire, civil într-o țară dobitoacă și fără direcție, în mijlocul unui popor nătâng și ingrat, prostit la lumina zilei, în fiecare zi, de foști chelneri & vameși sfertodocți și de ofițeri fără armată ajunși guvernanți.

Singurul lider al României de care sunt mândru fără rest și-n fața căruia, fie și numai în gând, copleșit în mod natural de considerație, fascinat, mă-nclin ori îngenunchez. Singurul lider pământean pe care-l respect și-l recunosc ca atare. Întrucât M.S. Regele Mihai I, deşi propulsat de fraged pe tron, e născut şi educat prematur să fie lider, şi nu făcut prin forţa împrejurărilor sau a intrigilor. Mai presus de orice președinte „ridicat din popor”, crescut la bloc, la casă sau în bordei și „ales democratic, prin vot universal”. 

Regele Mihai I este unicul meu ghid, simbolul și speranța nesupunerii mele civice față de republica ilegitimă și față de instituția prezidențială, în care împlântăm cu inconştienţă, odată la patru sau la cinci ani, vreun comunist incurabil - autorul imoral al stagnării de 20 de ani a ţării, vreun profesor laș şi neputincios sau un mitocan neistruit, neloial cu partenerii politici, dar degrabă hohotitor la propriile gaguri de autobază.

„Alesul” acesta pomenit mai la urmă, învestit în funcție cu același entuziasm bovin cu care a fost și „demis” la referendum, „alesul” care nu se rușinează (ba chiar e mândru) că-i definitiv corigent la capitolul noblețe - n-ar fi ajuns nici șofer, nici măcar camerist(ă) la Curtea Regală a României, acum 65 de ani - condamnă din gură comunismul, dar își scuipă gros, marinărește, Regele. Nu mai miră pe nimeni la acest ins (sau la alţi puieţi şi leaţi de-ai lui) lipsa de respect şi ura şovină faţă de-o monarhie providenţială pentru România (excepţia fiind Carol al II-lea), înşurubate ireparabil  de naţional-comunism în conştiinţa vechilor militari de carieră şi, în general, înşurubate dinainte de născare în „programul” genetic al „omului nou”.

Coborîrea din literatură

Salvador Dalí (C.S.)

Florina Ilis - Coborârea de pe cruce. Nu tot ce se scrie devine literatură. În orice caz, eu, devorator de memorialistică fiind, n-am mai întâlnit acest mod (neverosimil) de a face însemnări într-un jurnal intim: cum o fac personajele Florinei Ilis (pedant, pretențios, respectând cu manie rigorile genului epic, redând fidel până și mimica unui dialog)! Acceptând eu, totuși, că nu există decât norme neoficiale (și lesne de încălcat) ale diaristicii. Cine e în stare să scrie așa minuțios, atent și la stil, și la cititorul „ascuns” în dulap, nu mai ține un jurnal propriu-zis, ci ar fi mai potrivit să se ocupe de romane - literatura „serioasă”.

Nu pot uita o clipă, cu toate că-mi place să mă las păcălit de ficțiuni - autoarea nu reușește să-mi înșele băgarea de seamă, să-mi adoarmă luciditatea sau simțul critic - că ceea ce citesc, citește Daniel, la rândul lui (pentru mine?), în jurnalul prietenului său mai vârstnic. Or, acelea-s pagini de curată proză, notate indubitabil cu gândul la proză. Mă întreb cu nedisimulată răutate când o mai fi avut timp zugravul Theo și pentru schițe, pentru pictură, la cât buchisea în caietul ăla!? Se stropșise să picteze, fără har, fără credință, biserica unei mănăstiri (înclinația către șocant și blasfemic nu l-a energizat îndeajuns încât să-și isprăvească opera), cât timp vocația lui adevărată, deducem, era literatura!

Colivia de aur

Rămânând de unul singur în casă devin un automat meticulos, prins în manie, încep să mut lucruri, să le aranjez, șterg praful și scutur pe geam ce e de scuturat. Pe urmă, încep să-mi aud tare gândurile, și sinapsele lucrând ca niște filtre foarte fine, mi se întâmplă să rostesc gândurile cu sonor, murmurând, cert e că sunt foarte conștient de asociațiile lor fără căpătâi, de roboteala lor fără sens, gălăgia făcută de ele într-un cap atât de strâmt fiind prea mare ca să le pot trece cu vederea.

Dacă îți dresezi prea conștiincios animalele de pe lângă casă, riști să le surprinzi într-o zi nefastă preluând sub ochii tăi frâiele gospodăriei, apropo, să-mi mai scrii răvașe pe foi de hârtie transparentă, cuvinte neconvenționale ce mă fac să mă simt o amantă de mare stil, întreținută într-o eleganță copleșitoare în colivia ei de aur!

Ducă-se

I-am spus cinstit de când s-a urcat în mașină că gândul meu se va avânta aiurea și că n-am s-o ascult și totuși asta n-a împiedicat-o să-mi turuie la urechea dreaptă vrute și nevrute, o bandă ce părea imprimată cu sunete new age din natură, muzică „de meditație” ce scapă lesne atenției și gândul chiar îmi zbură pe unde-l tăie capul, nestingherit de imaginile care curg fără să mă lase a zăbovi asupra lor, copii mergând înfrigurați sau zâmbitori către școală, maturi care gonesc la slujbe, abia respectând câteva reguli elementare de circulație, somnoroși, nervoși, cu ochii lipiți, taciturni.

În săptămâna ce urmează știu ce voi face, voi trăi de la o prognoză meteo la alta, după care nu mai am nici un plan. Prietenii simt că sunt doar un perdant, încât se retrag în altă parte, nu-mi mai caută compania molipsitor de deprimantă. Îi învăț prostii, cu unul ca mine e greu să te lași amăgit de existența sau de explorarea „aspectelor pozitive ale vieții”.