Lumea din urmă se fărâmă. Trecutul e tot mai ruinat, timpul mușcă din el cu poftă. Prezentul e tot mai scurt.
Oameni, case, drumuri, crânguri, arbori - șterse de pe fața pământului sau din inimă. Amintirile-s dulci sau amare, însă incomplete, infidele, edulcorate ori excesiv dramatizate.
Cert este că abia mai pot ține piept trecutului ce se năruie peste mine cu repeziciunea unei avalanșe. Nu-i adevărată credința că trecutul e tot mai întins, pe măsură ce înaintăm în viață! El dispare, încet. Devine un gust (de madlenă), un parfum de trup drag, un tot mai slab zvâcnet nervos, o rază singuratică ținută minte cu încăpățânare - unica rază ce mai subzistă.
Am înm minte imaginea precisă a unui trecut ce se dezintegrează ca buza unei cascade, dar cu o mai mare viteză, o cascadă ce-și roade buza la sânge , iar dincolo de sânge e nimicul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu