Ploaia asta și vremea cenușie mă determină să-mi doresc să mă fi aflat într-un loc străin, oraș străin mie, hotel impersonal (ca toate) - pe care să le fac ale mele, să mi le apropii, împrăștiindu-mi lucrușoarele peste tot: încărcătoare, pachetul de șervețele pentru plâns incontinent, ochelarii de soare și de vedere, jurnalul, cartea pe care o citesc.

Necunoscut, loc nefamiliar, să n-am cui adresa un cuvânt, să vorbesc numai cu chelnerul, cu barmanul, cu femeia de serviciu, recepționerul îmbufnat...

Amabilități și zâmbete din vârful buzelor. (Tu te pricepi la astea, nu-i așa?) Să tac mult timp, până la suprema răgușire, să citesc acolo, iar cartea aia să-mi devină prietenă, iubită, cel mai apropiat lucru din viața mea, martor al solitudinii mele căutate.

Timpul chiar rezolvă multe. Nu pe toate, însă... Nici pe departe. Există și dureri foarte rezistente - la amăgiri CBT, la mințiri de sine, la trecerea timpului. Anii doar se stratifică peste ele, înăbușindu-le temporar, dar ele nu trec, rămân îngropate adânc, putând țâșni oricând - din nou - poate cu aceeași intensitate oti cu una mai amplă, cât să te clatine puțin sau să te deraieze de pe o anumită cale...