De Înviere, rămâi în casă. Astăzi fu ziua bicicletei, a vitei bălțate, a soarelui în ceafă. Berea băută cu repeziciune, încălzindu-se contra cronometru, pe când la masa vecină, doi bărbați grași, tocmai depășind subtilul prag al obezității, comentau critic terasele din Lipscani, prea semănau, cică, cu cele din Costinești... Tinerețea dureroasă privirii, purtătoare de negru, numai eu o zăresc, tot eu cinstesc cu-o lungă uitătură și câinele însetat ce este servit cu apă la pahar de plastic.
Nu mi-e jenă să scot (dintr-o pungă) aparatul foto, ca să fotografiez măsuțele goale ale terasei de peste drum, o floare roșie așezată frumos pe mijlocul fiecăreia. Pe stradă nu se circulă cu mașina, cu piciorul se circulă, din care pricină, de câteva ori, mă surprind orbit de culoarea corail a unor unghii vopsite cu dragoste.
Pretind că citesc din Histoire, dar, de fapt, citesc oameni, văd ghearele lor bine înfipte-n viață, ținându-se strâns agățate de dreptul lor de a trăi în acest oraș.
Bicicleta-i silențioasă, ascultătoare, mă poartă fidelă prin realitatea deformată, văzută prin paharul de bere neflitrată, cu gust de Austria. Îmi pare că zbor, nu vine nici o mașină, vine doar un tramvai, burtos, gălăgios.
Din librărie, mă privește o insectă cu ochi negri și gene lungi, așa că fug de-acolo, durează cam o oră până să simt cum sunt pătruns de suflul orașului, suflul tuturor suflurilor care-l animă. Fug să m-ascund în cartea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu