O cacofonie ridicolă ce aproape că-mi stârnește un mic hohot interior, un zâmbet amar, fără buze. Zgomot, zgomot, zgomot, bucurie forțată. Bucurie convențională, furia bucuriei cu price preț. Bucuria cu orar - între orele „miezul nopții” și „zori”. Ca-n fiecare an, nimic deosebit. Suntem aceiași, puțin mai ruinați de fiecare dată, dar aceiași, micile diferențe instalate de la un an la altul nu contează.
Job. Ce viață poate fi aia în care alegi, anxios, să nu-ți depășești temerea de a dezvălui măcar frânturi din ceea ce gândești cu adevărat, din cel care ești în realitate!? Ce viață este aia trăită în sensul permanentei ascunderi a persoanei tale intime - cea cu pasiuni sau respingeri critice - de ochii șefilor și-ai colegilor? Să-ți consumi atâta timp frământându-te despre cum să faci ca să te ascunzi mai bine și cum să pari altul... Pentru a câștiga o părelnică apreciere și a „accesa” o incertă șansă de a primi niște bani în plus ori o „funcție”.
Înțeleg prea bine: când îți mărturisești atât de deschis pasiunile reale și respingerile, provoci instabilitate și dizarmonie, și pizmă prin simpla ta prezență. Nu mai e necesar să fii și vocal. Provoci disconfort și, nu de puține ori, atacuri neașteptate, apărute, ai zice, ca din senin, de nicăieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu