Via Crucis

 Tata este o cruce în cimitir, încadrată de-o bordură din ciment. Flori pe burtă, pe piept, pe cap. Mi-e „groază” să merg acolo. Nu groaza ca teroare! Un echilibru precar între refuzul de a crede că tata e acolo și adevărul că rămășițele lui sunt. Dar el, el nu-i acolo. Aș vrea să știu unde este sau să cred că se află undeva. Barem spiritul lui. Și că n-a devenit parte a Nimicului.

Vocile alienării

 Altă zi timișoreană supraîncinsă, dintr-un șir ce ne va deșira și-n săptămâna ce vine. Aerul e vâscos ca uleiul rânced și ars, folosit de prea multe ori la gătit.

Vocea - melodică, subțiată ca a plângăcioșilor de milă. Alint în voce. Infantilism. Cerșetoria mângâierii exclusive.

Lectura la Berta Isla (de Javier Marías) nu merge ca unsă, e altă carte, altă scriitură. Marías nu te lasă să-i aluneci peste text, te ține, te împiedică în volutele lui, executate labirintic în jurul câte unui moment, unei clipe, secunde, o etapă din viață, o trăsătură - fizică sau de caracter.

Nu-mi amintesc, i-am plătit vreodată tatălui meu o masă sau măcar o bere în oraș? Sper că da și sper că (e pentru că) am uitat.

Să bați palma cu fantome

 Visul începe cu trezirea asta a noastră printre niște munți, o vale adâncă se deschide într-o depresiune, iar în depărtare - peisajul alpin. Drumul până acolo s-a șters. Îi atrag atenția tatălui că „dincolo” ar putea fi Munții Făgărașului, dar n-aveam de unde ști cu certitudine. Țin îndeosebi să-i arăt ce învățat sunt, ce cunoștințe am și cum le folosesc eu la nevoie. Tăcea aprobator.

Dăm peste polițistul orășelului, călărea o bicicletă, el îmi recomandase și „data trecută” meșterul. Acum pare că ne evită, simulând morocăneala, ne spune doar că data trecută el l-a recomandat pe F., dar acum n-ar mai face la fel.

Asta se va petrece abia după ce părăsim birtul. Ne întâlnim cu omul legii, coborând treptele - purta un tricou alb, mulat, cu insigna de polițist atârnându-i în piept, arăta destul de bine, habar n-am ce importanță poate avea amănuntul ăsta. Tata era acolo pentru ca eu să am ocazia să-i demonstrez, cu toate că el nu mi-o ceruse, nu se îndoise de mine.

Mă asigura cu prezența lui, mă învăluia, se afla acolo ca să mă ajute să reconstitui drumul angajării unor meșteri de care nu mai reușeam să dăm, să le cerem socoteală pentru întârzierea lucrării. Invocarea în vis a morților familiei survine în momente de mare strâmtorare.

Călătorim mai departe, localități cu nume de vechi bătălii pomenite în cartea de istorie, comentăm case de patrimoniu, conace, vile boierești în ruină ori renovate grosolan.

Următoarea secvență - la o festivitate. Mese aranjate, mici obiecte gratuite pe mese, urări de paște fericit, felicitări, hârtie de împachetat, la discreție. Senzație de deșertăciune. Subit, ceea ce anunțase a fi fost un bal se preschimbă într-o înmormântare. Pe o bancă din fața noastră, femeile familiei îndoliate, cam trei generații, bocesc, zguduite de plâns. Tata nu mai e cu mine.

Înainte de asta, întreb o femeie în vârstă dacă îl știe pe meșterul cu numele F. Cu un aer vag iritat, bătrâna răspunde, privind fix înainte, nici o clipă înspre mine, că oricine (sau toată lumea) cunoaște un meșter F. în localitatea asta.

Așezare tipică pentru sudul țării - aglomerată, populată intens de oameni întunecați la chip, frământați lăuntric, înclinați să fie suspicioși și neprietenoși, să păcălească, să cerșească. Construcții kitschioase, termopane, bâlci, țânci hoinărind nesupravegheați se apropie de masa noastră din birtul ăla, așteptând să le dăm ceva sau să ne fie de folos, să ne agațe hainele în cuier, să ne pună mâncarea la rece etc.

Aveam neapărat nevoie de un martor în persoana tatălui pentru ca eu însumi să cred. Să cred ce? Că am procedat bine, că am ales ceva real, ceva ce există și ne va face posibilă și tangibilă lucrarea deasupra pământului. Că nu încheiasem înțelegerea, nu bătusem palma cu niște fantome (ironia e că taman martorul meu era fantoma tatălui, duhul lui visat).

Tata, în vis

 M-am împrietenit cu tata, în vis. L-am luat cu mine pentru a-i arăta trecutul unei construcții, arheologia unei reînnoiri. Muzeul emoțiilor mele. Izvorul deciziilor.

Ne-am dat mâna, palma lui era uscată, cum o știam, dar delicată ca feeling - uscăciunea o moștenesc palmele mele, mai puțin asprimea lor.

Am băut cu tata. El - țuica lui. Eu - xanax dulce, luat cu pumnul și surplusul scuipat înapoi în palmă, pentru mai târziu.

Mă simțeam încurcat, dar nu strivit, de prezența lui. Eram serios și extrem de acolo.

Rack you

Putoarea de rachiu mă întoarce mintenaș în timp. La începuturi. Retrăiesc totul cu o intensitate comparabilă cu cea de atunci. Dar din cauză că atunci n-am înțeles, acum n-am odihnă. Și, oricum, nu pot ierta. Nu că n-aș vrea (mi-aș dori să iert, să trec mai departe către bătrânețe, să uit), dar nu pot.

Vecinătăți

 Vecinii de peste drum (îi poți numi vecini, când stai cu chirie?) construiesc ceva în curte, „bagă betoane” - cum se zice. Zgomotul metalic al lopeții înfipte cu ciudă în prundiș e un semnal pentru mine că „astăzi avem treabă, să nu-ți faci planuri”, e amintirea dăților în care era de lucru acasă și eu mă ascundeam, turmentat, în camera mea, încercând ostentativ să dorm, să fac ce voiam eu, nu ce voiau ei.

Lopata, scrâșnind sec în nisip, betoniera răcnind în gol, eu trebuind să car apă sau să alerg ca să opresc apa. Adult ca vârstă, n-o simțeam, mă simțeam redus la funcția de argat, un pic cam umilitor. Trebuia să fie rugați și chemați alții ca să lucreze, neplătiți, doar pentru că erau neamuri sau prieteni. Eu, privind la ei pe geam, până mă-nduram să ies.

Iar somnul meu devenea și mai chinuit, ascunzișul meu în semiîntunericul camerei - și mai rușinos, apăsător, penalizabil, paralizant.

Lopata aceea țipând rănită de pietre și strigătele tatălui fața lui asudată bronzată descompusă de efort și de nemulțumirea veșnică - la care și eu contribuisem din plin prin lipsa de „chemare” către muncile domestice - pe care o purta încifrată în suflet, dar și pe chip, răvășindu-i-le.

mania piersicuței

 Mai ieri, mama mă împușca în picior, glonțul ieșise, dar rana părea să se umfle, închizându-se asupra unei infecții. Astăzi, tatăl îmi tot ascunde cărțile pe care le așezasem preventiv în jurul meu, zidul de cărți, pe pat, poate pentru a ațipi puțin, poate pentru a mă ocupa cu altceva. Le înhăță cu-o ostilitate neascunsă, erau romanele lui Ferrante, unul câte unul, reușind să le adune înapoi în cutia lor de origine.

La ultima carte, încep să strig la el până îmi pierd suflul, încerc să strig, de fapt, fiindcă n-aveam aer destul cât să pot da glas nedumeririi și supărării mele.

El se îndepărta deja în zare, s-a mai întors o dată, furios, înspre mine, probabil fiindcă îmi auzise gândurile și păru atunci că se va întoarce ca să ne confruntăm, dar nu.

voce

Obișnuiesc să spun că mă număr printre puținii oameni care răgușesc tăcând mult timp. Nu am decât un vag control asupra glasului meu, care sună fix așa cum vrea în clipa-n care-i nevoie să mă folosesc de el.

Am prins glas târziu. Abia după ce am crescut și-am început să îmbătrânesc. Glasul mi-a rămas în urmă. Surd, inadecvat. Dar nu de copil. Poate, de adolescent. De om care, la cum i s-a revelat viața, n-ar mai fi ținut neapărat să uzeze vreodată de voce.

Urletele, obscenitățile, insultele, invectivele, jignirile, judecățile nedrepte au compromis vocea în ochii auzului meu. În felul meu aparte, sunt un mut. Un mut de protest, care nu crede decât în cuvântul scris. Mutul care se mută-n cuvântul scris, ce percutează, dar nu (ră)sună.

Sunt răgușit și, îndeobște, tăcut, în măsura în care tata a fost tot răgușit, dar gălăgios și expansiv, intruziv.

daemonium meridianum

Așa fu și cu visul de sâmbătă noaptea - m-a condus drept la stilou, caietul i s-a deschis înainte de bunăvoie, doar că nu a fost caietul, ci blogul, iar stiloul au fost degetele mele pe tastatura touch a zisului telefon mobil de pe care nu mai sun pe nimeni, de atunci am mai polizat visul, luat la rindea de nu știu câte ori, dar esența s-a păstrat, mirosul de piele tăbăcită respirat în piața Florenței mă urmărește pân-aici, somnul bun nu mă urmărește, a rămas acolo în ploaia Italiei, în nădușeala văratică a casei din Ineu și-a întrebărilor irespirabile rămase fără răspuns ale tatălui meu, ți-ai făcut temele, ți-ai învățat pentru mâine, nu, doar m-am prefăcut, m-am pregătit cu profesorul de română și la matematică, profesorul pe care tu nu-l suferi.

Până una alta, visele cu ambii părinți întregi, mândria de a șofa avându-l pe tată pe scaunul din dreapta, delfinii din grădină, adamșieva, un singur trup, mă uit la tine mă văd pe mine, ceasul spânzurat de-un copac, cadranul pe care se citea limpede ora - toate au ajutat, au servit la ceva. Toate și multe altele, nebănuite, aflate under the hood, ascunse, deci nebănuite.

Acumoriniciodată

Un bărbat „bine”, care emana bărbăție prin toți porii, bronzat și hotărât, cu gesturi sigure, mă invită să-l ajut să planteze răsaduri. E tata.

Rămășiță afectivă a unei isprăvi reale? De pe vremea când, la D., ei luaseră hotărârea să se ocupe de grădinărit. Pentru uz propriu, ca să nu mai depindă de marfa altora.

Putere și siguranță îmi inspiră prezența sa în vis. Abandonez cu-o ușoară (și normală) neplăcere ceea ce făceam în acea clipă - obișnuita mea aversiune față de munca fizică impusă -, și mă alătur lui. Plantăm ardei, poate dintre cei iuți.

C. G. Jung (Analiza viselor): „Visele sunt minunate. Se opresc exact acolo unde un mare artist ar întrerupe povestea.”

Presimțiri despre tatăl. Note de lectură

Presimțirile mele sunt însoțite adesea de o neliniște energetică, senzația unei așteptări în gol plină de speranță - un antidot ori contrabalans, pesemne, pentru cele ce urmează să se petreacă. Anticiparea asta, totuși, nu mă ajută cu nimic când ce e de întâmplat se întâmplă, finalmente. Antidotul e neputincios. Pare că mai degrabă mă „frăgezește” pentru lovitura în plin.

De m-aș obișnui cu gândul că un Jurnal ca ăsta al lui Gide se citește în ritm molcom, pe întinderi mari de timp. Să nu mai simt urgența prostească de a-l termina, să păstrez pornirea aia pentru romane.

Lașitatea mea e atractivă pentru alte lașități din jur, le stârnește, le magnetizează, le face să devină manifeste. Unele persoane tind (tânjesc?) să-mi semene. Ceea ce pe mine mă alertează, mă trezește, mă împinge să iau atitudine, să critic, să dezaprob, subit mobilizat!

”Tatăl țăran era un tiran, dar era un tată. Tatăl muncitor de astăzi e un cretin care stă în fața televizorului.” (L. Zoja - Tatăl)

Tatăl spiritual îți spune ce să faci, vorbind despre dreptate, nu numai ce să nu faci - ca un tată strict autoritar.

Dispariția componentei de putere din instituția paternă lasă locul, cu toate astea, relației cu copilul (ce înainte avea de suferit).

O lume în continuă nevoie de autoritate (spirituală), menită să mai îndulcească puțin relația eu - supraeu. În același timp, autorității paterne continuă să-i fugă terenul de sub picioare.

Ridicarea în aer a copilului - la romani - simbolul nașterii psihice a fiului ca fiu și a tatălui ca tată.

„Tatăl a conceput fizic, dar psihic n-a fost botezat în apa tatălui.”

Mitologii personale

Propozițiuni. Mama este iubire; tatăl e cuvânt. Mama - iubire & complicitate, camera de refugiu, panic room; tatăl este penetrarea și fisurarea mitului, a imaginii idilice, a paradisului, destructurarea acestora prin înțelegere. Tatăl e verbalizare, e dezinfantilizarea relației mamă-copil prin demitizarea ei. Tatăl e textul. Textul repetabil, revizitabil și revizuibil. Mama este irepetabilă. Mama e visul. Tatăl este interpretarea visului.

„Atunci când psihanalistul susține supremația cuvântului rostit față de act, se facilitează înregistrarea pacientului în ordinea paternă.” (Christopher Bollas, Isteria)

Les noms des arbres

Îmi pare rău că nu am fost mai curios să aflu de la tatăl meu numele copacilor pe care îi alegea, îi tăia și-i cobora din pădure. Ca să ne încălzim iernile. Să pregătim de mâncare, vara. N-am întrebat, dar câte ceva tot am priceput - privind.

C.S.

Ăsta-i ulm, arin, ăsta-i carpen - se crapă mai greu. Nu ține mâna acolo, să nu-ți dai peste degete. Frasin ardeam mai rar. Norocul a fost că frasini ne creșteau în curte vreo trei. Nu-i puteam rata. Cunoșteam puține soiuri după scoarță: gorun, salcâm, plop. Dar plopul mai mult scoate fum decât arde. Și nu-i un soi pe care să-l întâlnești în adâncul pădurilor-catedrală din Zarand. E un setos de apă. Oportunist al văilor umede.

Așchii bune de aprins focul faci din lemnul de salcâm. Felii plate, desprinse din miezul galben-verzui, mărunțite cu lama toporului celui mare și greu. Preferatul meu.

Pomii, pe de altă parte, i-am învățat, le pot determina specia chiar și desfrunziți: cireș, prun, păr, măr, gutui, vișin, nuc, cais sau piersic. Sămânța curiozității a fost, totuși, sădită mai devreme, când cu carpenul, gorunul, salcâmul. De atunci, caut și apreciez instinctiv din priviri orice arbore. Nu altfel tratez și clădirile vechi. Când nu le mângâi cu palma. 

Copacilor și caselor le-am deprins, poate că nu în detaliu, arhitectura, stilul, felul cum își cuceresc spațiul vital. Și tot mai învăț: platan, stejar, arțar, tei, tisa, mesteacăn, castan. Dramaticii domni ai parcurilor.

Unseasonably cold

Tata (ne) cere: - Numai oleacă de pământ cu apă,
bun de întins așa jilav pe limba uscată,
să-i mai astâmpere setea.

Noi credem că nu-l înţelegem bine, dar Dumnezeu e pe aproape, îl ascultă şi apoi

Dumnezeu îi dă: Pământ cu apă, cât cuprinde cu ochii, să-i înece teama de moarte.

***

tata

Cred acum că acea „primă zi a restului vieții” (răsfolosită, cauciucată sintagmă de sonet) se numără abia din clipa senină de vară când, bărbat fiind, ți-e dat să afli că tatăl meu este (ca să folosesc un eufemism) bolnav. Și îți trec prin minte, pentru judecată, fix cele mai rele lucruri pe care i le-ai aruncat în față, morocăneala, nevorbirea, și, în general, lucrurile bune nefăcute la timp, sau deloc, sau făcute altfel decât s-ar fi cuvenit. În rest, cuvintele nu ajută la nimic. Faptele inspirate din intuiție și simțurile (bune) redeșteptate - da. Ce sunt analizele torturante, raționalizările de fiecare zi, ritualice, ca să vezi cine ești, cum stai, cine vei fi; ce este această deja obișnuită viitură de endorfină din fiecare dimineață? Știe cineva cum e ca propriul tată să-ți fi fost și învățător, la școală? Îmi pune cartea în mână. Apoi, peste ani, începe să se îngrijoreze - lipit de carte, eu nu mai încep nimic altceva. Anii preadolescenței și ai adolescenței mi i-am citit. E de două ori mai greu (aritmetică după ureche) să accepți că, acolo unde cuvintele nu ajută