Putoarea de rachiu mă întoarce mintenaș în timp. La începuturi. Retrăiesc totul cu o intensitate comparabilă cu cea de atunci. Dar din cauză că atunci n-am înțeles, acum n-am odihnă. Și, oricum, nu pot ierta. Nu că n-aș vrea (mi-aș dori să iert, să trec mai departe către bătrânețe, să uit), dar nu pot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu