Singur, în tren. Drumurile ni se despărțiseră iarăși. Gonesc purtat către casă de mașinăria destrânsă și neunsă, fără suflet, toate geamurile deschise și perdelele fluturând portocaliu în compartiment. Mirosul metalic. Ușurat de călători, trenul se-ndreaptă țintit, sub ochii mei închiși, sub fumul lui gros, către destinația știută pe dinafară.
Port cu mine frânturi de amintiri cu noi în mișcare - ce-mi rănesc mintea cu vivacitatea lor și senzația ulterioară de incompletudine. Picioare desfăcute, unghii murdare, sudoarea ce albește pielea și o aprinde în noapte ca pe un bec cu lumină albă. Parfumul oboselii ei acrișoare, mă obișnuiesc cu el după prima noastră alipire. Prima noastră trântă, pe tăcute. Dintre buzele întredeschise și reci nu ies cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu