Paolo Giordano, Singurătatea numerelor prime: „Odată, Denis, vorbind despre sine, îi spusese că apropierile sunt toate la fel, ca deschiderile la jocurile de șah. Nu trebuie să inventezi nimic, nu e nevoie, pentru că oricum sunt doi care caută același lucru. Apoi jocul își găsește singur drumul și numai atunci e nevoie de strategie.”
Eu (deocamdată) n-am pus la cale o strategie cu cineva. N-am nici o țintă de atins. Doar să apuc cu bine ziua de mâine. O apuc. Să trec peste îngrijorarea ce infectează devreme fiecare nouă zi. Trec. Să dorm. Dorm agitat. Să uit. Nu uit nimic. Din contră, îmi aduc aminte tot.
Îmi face ochi dulci renunțarea. Renunțarea sănătoasă (nu resemnarea toxică, forțată de împrejurări), nu renunțarea la sine. Desprinderea de o nădejde delirantă ce, oricum, n-avea aerul că m-ar fi condus către recuperare. Un înțeles bun dat disperării, literal = momentul în care îți pierzi definitiv speranța, moment marcat de inevitabila senzație de disconfort și, deseori, de panică.
Îmi face un negândit bine a nu mai aștepta, a nu mai fi un pasager uitat în holul gării, a nu mai spera în van. Să nu mai rătăcesc aiurea prin decor. Să mă las! Să-mi descleștez mâinile, care mai deunăzi apucau trup & carne, acum apucând, patetic, vidul. Îndrept umerii. Să mă adun (pun) laolaltă, extrăgându-mi vitalitatea din micile & marile mele plăceri - soațe fidele dintotdeauna.
Nu-mi pot fundamenta reconstrucția pe o iluzie, indiferent ce potențial ar avea ea de a se preschimba în realitate sau, simplu, de a mă magnetiza înspre un înainte, spre regăsirea unei incipiente dorințe de a lupta pentru binele meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu