Conservatorii și lumea spaimelor din capetele lor

 Conservatorii nu-s mulțumiți ca, într-un mediu sau o lume (occidentală) majoritar înclinată și instinctiv atrasă spre liberalism, să-și trăiască liniștiți viața conform principiilor conservatoare, ceea ce liberalismul le îngăduie, căci stă în însăși natura lui.

Ei au așteptarea aberantă ca tot mediul și toată suflarea omenească să fie conservatoare. Pe conservatori, existența pură si simplă a liberalismului și regăsirea multora în stilul de existență liberal sunt deranjante (amenințătoare). E un casus belli, ar fi în stare să ia furcile și coasele ca să-l combată.

Pentru conservatori - spăimoși, înguști, rigizi, înclinați spre a impune reguli excesive, bigoți, familiști ipocriți etc - perpetuarea liberalismului ca mod de a trăi este piedica supremă în calea „fericirii” lor (cum ar putea fi niște obsesional-compulsivi fericiți?...). Fericirea regulilor stricte. Pudoare, „decență”, lipsă de imaginație, procese publice - conservatorii, fix ca woke-iștii, au propria poliție a gândirii. Mai nou, au ajuns și ei să boicoteze cărți, în SUA. O nouă dovadă că extremele dreapta și stânga se întâlnesc.

Nu ghidarea vieții după „principii tradiționale” e sursa fericirii unui conservator, ci dispariția (=interzicerea) alternativei.

Real politik = în românește, politicăreală

Punându-se cu violență capăt „spectacolului” bogăției, poporul revoluționar se declară fericit. Bogații - à l'aise, cum par ei - au, în realitate, cea mai incertă și mai intens disputată situație. Statutul lor este mai adesea dezbătut (=contestat) decât cel al săracilor - fiind mai lesne să nivelezi un bogătaș, deposedându-l de toate bunurile, decât să-l scoți din sărăcie pe sărac. Neputând iniția săracul cronic în tainele depășirii condiției sale, demagogul îi propune acestuia ca, împreună, să tragă ei cortina peste spectacolul „indecent” al bogăției. E ca și cum ar crede că „rezolvând” problema bogăției, prin risipirea ei în cele patru zări, ai rezolvat și problema foametei sau alte neajunsuri. E ca și cum ar crede, într-un mod cât se poate de tembel, că dacă nu va mai exista bogăție nu vor mai fi nici săraci. Ăsta-i felul de a „gândi” al tuturor populiștilor utopici - de un cretinism amuțitor, dar cu mare succes electoral: îți propui să eradichezi nefericirea, e simplu - omori (sau interzici) toți nefericiții.

Distrugem, deci, palate, demolăm grădini luxuriante, redistribuim marile averi, confiscându-le - pe considerentul absolut suficient că „și așa erau indecent de mari”. Poporul să fie fericit! Or poporul e mereu fericit, când asistă sau e părtaș la vandalisme. Odată așezat praful peste ruinele averilor, nimeni nu e mai bogat ca poporul. Iar el, poporul, va fi de pe acum scutit să tot râvnească la a urca scara socială, să se zbată pentru a atinge grația lipsei de griji materiale. Când e vorba de averile altora, poporul revoltat e convins toate averile mari nu puteau fi acumulate decât pe căi necinstite, așadar pe nedrept.

Pare mai ușor, după cum se vede, să fie abordate politic (superficial) problemele cu stima de sine ale unei clase sociale (în cazul ăsta, sărăcimea) decât cele economice, reale. Grija subzistenței, a zilei de mâine, dificultățile respiratorii ori durerile reumatice devin subit ignorabile, pasabile - câtă vreme toți cei care dețineau „prea mult” au fost ascunși la răcoare sau șterși de pe fața pămâtului. Cu toate că-s tot timpul cu săracii-n gură, adevărata problemă a stângiștilor (și a gloatei pe care aceștia o reprezintă) n-a fost și nu este, de fapt, aceea că există săraci și sărăcie, ci că există bogați!

Nu-i este suficient să invidieze bunăstarea altuia, nevoiașul (sau nevolnicul) vrea s-o și distrugă. Invidia nu îndestulează, nu dă de mâncat și nici vorbă să înmoaie posmagii. Distrugerea luxului, nivelarea, egalizarea tuturor oamenilor nu-l va face pe nevoiaș mai înstărit, dar îi poate procura o oarecare perioadă de acalmie, de liniște sufletească chiar, dispărând acea comparație strivitoare psihic, căci mereu acuzatoare, izvor de complexe și insomnii - cu bogătașul.

Ce îi stă nevoiașului în putință nu e a-și depăși condiția (starea), puterea lui se manifestă pe deplin atunci când îl privează pe cel invidiat (avut) de fastul la care el, nevolnicul, râvnea. Va răsufla ușurat, bucurându-se mai departe, în tihnă, de propria mizerie, ce nu va mai ieși atât de strident în evidență. Și, bineînțeles: întotdeauna săracul e sărac din cauză că-i prea cinstit...

Neputincios să-ți împlinești visul tău, alegi ce ți-e mai la îndemână: să pui capăt visului împlinit al celuilalt.

Idei în serial

În serialul de azi, un tată retras în pensia sa newyorkeză își clama (la „tribunalul” ordaslelor) dreptul de a fi și el, în sfârșit, o persoană - nu un rol, nu doar o rudă. Timp de peste 30 de ani, muncise ca să asigure un trai bun și stabil familiei, să-și țină fiica în școli. Apoi, iată-l la pensie.

Dornic să apuce să mai și trăiască, plonjează-n rave parties, fumează joint după joint, agață femei, șterge diferențele dintre viața de noapte și cea de zi, își face prieteni mult mai tineri. Un strop de disperare.

Un tată nu e doar un tată. E și o persoană cu nevoi proprii. Nu o rudă și atât. Nu un rol. O mamă - la fel. Nu trăim exclusiv spre satisfacția sau împlinirea altora. Cât anume rupem din noi pentru a-i ferici vremelnic pe alții rămâne să hotărâm singuri. Să nu trăiesc prin altul, nici altul prin mine. Șantajul cu fericirea, șantajul cu totul sau nimicul...

Spoiala de aur a mediocrității

Aș închina imnuri & ode mediocrității! Mediocritatea ca ultim refugiu aurit. Cert, viața ar fi (mai) ternă într-o lume asumat mediocră, dar noi n-am ști (n-am realiza). Întoarcerea la originea bucuriei lucrurilor simple. Mediocritatea, dar nu cumințenia (nu resemnarea). De n-ar mai fi nevoie să ne întrecem! De ne-am scutura odată de păcatul ăsta originar al competiției (inscripționat în noi de la naștere).

Iubire de departe

Să-l iubești pe aproapele tău, dar și pe tine însuți. Oferă-ți luxul de a te iubi. Răsfață-te. Fă ceea ce te împlinește și fă-o cât mai des cu putință, fără a ajunge însă la îngrețoșare.

Atinge-te, pentru a te cunoaște mai bine!

Mergi pe urmele tale, fii cu un pas înainte. Nu te împiedica de tine însuți. Deschide cărți, dăruiește-le, renunță la ele din timp.

De suflet

Ca să nu ne îndepărtăm de suflet. La hipermarket, în hol, un tânăr trântit pe jos mâzgălea o pancartă pentru destinația Foeni, unde voia să ajungă împreună cu prietena lui, folosind autostopul. Doi rucsaci mari cât spatele, decolorați, haine jegoase, dar nu despre asta e vorba, ci despre ceva ce mira-m-aș să fiu capabil să redau în scris.

Fata! N-avea nici un chip. Nimic memorabil în trăsăturile ei, poate doar prospețimea încă rotundă a pielii. Însă proporțiile sale fizice... Picioarele lungi, nu neapărat nesfârșite, nu era mai înaltă de 1,70, nici urmă de celulită, nici de activități sportive, totuși. Genul de carnație genetic impecabilă.

Mi-am imaginat cum îmbrățișează. Cum îl îmbrățișează pe el în spasmul dragostei, așa murdară și brozată cum era. Sâni fermi, medii, pantaloni scurți de tip army, unisex, dar scurtați până imediat sub fund. Pășea cu o mândrie abia stăpânită - atrăgătoare prin dezinvoltura ei, nu prin vreo ținută căutată. Trupul semiîmbrăcat, băiețos, urla: sunt femeie! Sau pe cale să devin una. Și, când va sosi momentul, n-o s-o fac cu discreție.

O reală apariție. Întreg mall-ul de bronzate cu pipeta, înveștmântate fără cusur, pălește în ochii mei, puși față-n față cu așa o arătare.

Dans la rue. Danse la rue

C.S.

Spectacolul îndurerat pe care mi-l înfățișează strada prin ochiul imobil al ferestrei. Persoane care trec, care au obișnuința asta a trecerii, călcând nepăsătoare peste regretul că n-am să le cunosc vreodată. Graba lor, la care sunt părtaș, tot ce-mi rămâne este acest penibil tras cu ochiul.

Privesc viața pe geam, întrezăresc secunde din ea zvâcnind într-o pulpă temeinic antrenată să pășească. Târziu de tot, spre după-amiază, pulpele și-au recăpătat încrederea văratică în sine, și-au reintrat în piele.

Cele mai multe degete de la picioarele ce niciodată nu se opresc locului au rămas albe. Am văzut câteva și maronii, chiar astăzi, dar erau de țigancă, nu erau de soare. Piciorul aproape gol în sandaua lui mă cutremură ca goliciunea completă. Piciorul se savurează la urmă, abia după ce întregul drum al privirii a fost împlinit.

Oona

O. C. este una dintre femeile acelea cu degete lungi la picioare. Degete apucătoare, ele pot să apuce, ca mâinile - obraji, tacâmuri, curele, penisul bărbatului; pot întoarce paginile cărții. Pot număra banii între buricele lor proeminente, plătind ceea ce datorează.

O. are coapsele unei alergătoare pe bandă. Ajutându-se de labele ei mari, poate alerga neobosit, până la tensionarea insuportabilă a coapselor și a pulpelor, stocând energie pentru mai târziu.

Poale-n cap

Mă amăgesc câteodată că aș putea compune, într-o bună zi, și publica pe blog sau pe Facebook t e x t u l. Textul care, la urmă, să mă determine să o rup definitiv cu realitatea ce mă vatămă. Un „eseu” de ruptură, precis, tăios, diamantin, după care să nu mai fie cale de întoarcere, să dinamitez punțile.

Tresar, întrebându-mă dacă nu cumva misiunea asta încerc eu s-o împlinesc de când m-am simțit pentru prima oară îmboldit să scriu. Mi-e mult mai ușor să corodez critic, ca un acid, să destructurez, decât să elogiez. Probabil că nu doar mie.

M-am temut dintotdeauna în cuvântul pasibil de-a fi convertit în armă. Sute de vorbe ce mi-au fost aruncate neglijent în obraz, intenționat ori la întâmplare, m-au rănit și contorsionat sufletește, m-au modelat, au făcut din mine ceea ce sunt. Contrar visurilor mele timpurii, am dezvoltat și eu harul ăsta satanic de a le provoca altora suferință, să-i fac să se chircească sub loviturile cuvintelor mele.

Opiniile tale nu vor schimba nimic, mi se tot spune. Furia mea contestatară nu schimbă nimic. Dar nu sunt complet lămurit, dacă mă uit în mine: scriind, voiam eu să schimb ceva ori, mai curând, pur & simplu, să divulg?

Dezgolirea, dezvelirea, dezvrăjirea, sunt și ele (nădăjduiesc) parte dintr-un proces de schimbare, o tranziție(?). Ridicând realității poalele-n cap, m-aștept să diluez din megalomania unei lumi autosuficiente ce trăiește în inconștiență, sclavă a trecerii, dar crezându-se centrul universului. Delirul de a opri lumea din delir. Fără a o arunca, necesarmente, în disperare. Cred cu tărie că nu disperarea este situată la polul opus (antonim) al iluzionării. Disperarea se instalează abia atunci când nu te alegi cu nimic, nici de pe urma lucidității, nici de pe urma autoiluzionării.

Mă surprind despuind lucrurile cu voluptatea unui amant ros de nerăbdarea de a se contopi cu iubita lui. Mi-a plăcut dintotdeauna să admir privind, să cunosc atingând - glezne, degete, tălpi, gât, ceafă, puf, părți ale unui trup imperfect.

Dar și să ridic poalele-n cap, lăsând oamenii văduviți de credințele lor prostești, credințe în care se rătăcesc de bunăvoie - ca să evite să se cunoască pe sine. Carieră profesională, perfecționism bolnav, verbiaj autoflatant, protecția dată de încadrarea în morala comună, módele acaparatoare: efectele calmante ale conformismului și rutinei.

Moda își arată rânjetul sinistru cu deosebire atunci când o cuprinde tentația conservatorismului. Când e la modă să-ți faci casă, să-ți întemeiezi vijelios o familie, să-ți refuzi plăcerea vieții pentru a-ți construi o imagine, o carieră, un bun renume (întreținut prin renunțarea la tine). Moda devine idioată (și fabrică idioți) când incită la sobrietate & constipație. A nu râde, a nu dansa, a nu te aventura, a nu purta pantofi comozi (sport) ori sandale gladiatoare. A-i evita pe cei a căror vecinătate gândești că te-ar compromite.

Moda unghiurilor ascuțite ce strivesc trupul, pasămite „ca să-i dea prestanță”, pentru a obține cel mai bun preț în momentul în care îți vinzi sufletul. Pentru a-ți vinde sufletul cu un preț cât mai avantajos, mai întâi trebuie, bineînțeles, să-ți torturezi picioarele în pantofi cu vârf ascuțit...

Simbiotica

Există un tipar de comportament pervers (femeie sau bărbat, nu importă) prin care îl poți „invita” discret pe celălalt să se lege de tine, ca să fie (să fii) sigur că nu te „pierde”.

E suficient, de exemplu, să-i fixezi cu privirea mai des pe unii, pe stradă, în localuri, și s-o faci ostentativ, sub ochii partenerului. Să nu răspunzi prompt la telefon câteva zile, să răspunzi cu întârziere ori deloc, seara, la prânz - îți alegi o anumită parte a zilei și păstrezi o anumită consecvență, ca să pară că taman atunci ești prada unui program tainic ce scapă integral controlului partenerului.

Ieși cu prietenii, închide telefonul, uită de el prin poșete/serviete, ca apoi să juri că nu era semnal. Schimbă-ți subit gusturile (muzicale, cinematografice, gastro). Va veni la tine singur(ă), cu lesa-n gură și cu contractul de aservire în alb, gata de semnătură.

Bineînțeles că nu fac apologia unor atari metode - menite să conducă la o strânsă, patologică, interdependență. Nu sunt de acord cu nici un fel de aservire vopsită ipocrit în amor. Numai că, din păcate, așa se petrec lucrurile. Adesea.

E diferit(ă) doar intensitatea sau gradul de subtilitate a mesajului - mai mult sau mai puțin subliminal - prin care unul îl condiționează pe celălalt să-și dorească să se lege de bunăvoie.

Zur Psychopathologie Des Alltagslebens

Absența (amânarea) unei pauze de gândire la sensul vieții proprii. Continua goană după “rezultate”. Refuzul autopercepției. Refuzul de a te ști populat de propria personalitate, cu bunele & cu relele ei, în schimb le îngădui altor personalități, invazive, nedrepte, nu de puține ori psihopate, să pună stăpânire pe tine.

Ori permițând muncii obsesive să-ți radieze orice trăsătură originală, trăsături aparținând celui care ești, care ai fost de fapt. Șters aproape complet, nu mai ești în nici un fel Tu. Ești alții. Ești nimeni, un număr, o umplutură sau, mai rău - o carcasă.

Nu (te) iubești, nu te lași iubit. Nu-ți permiți să greșești, să încerci măcar niște năzbâtii. Nu ieși din rând. Te conformezi. Te uniformizezi. Trăiești rigid ca unul deja mort.

Ca și cum ai avea veșnicia înaintea ta sau ai avea la dispoziție mai multe vieți. Ce stupid!

Diferența între noi o aduce acel CÂND - depinde când te trezești că ai trecut pe lângă viață, refugiat fiind în muncă ori pierzând timpul. Oricând te-ai trezi, trezirea va echivala cu prăbușirea, realizând dintr-o dată că te-ai irosit, că ești, sufletește, definitiv sărac & că nu mai ai timp să repari. Că nu știi CINE ești. Ai fost doar o funcție...

Crâmpoțire

Sunt femei cărora lipsa virtuții și o anumită uzură a chipului le conferă un farmec greu de cuprins în niște biete vorbe. Fața obosită, maculată de amprenta nopților nedormite și disponibilitatea din privire, interesul mereu treaz.

Nimic mai puțin rușinos, nimic mai primejdios ca o femeie disponibilă. În chiar momentul în care o ai, nedându-ți răgazul de-a o savura, te și poți gândi că, într-o nefastă zi, o vei pierde.

Ceea ce admirăm la ea e dat să fie însăși cauza pierzaniei și a pierderii ulterioare. Nu poți iubi la nesfârșit o femeie de care te-ai simțit, inițial, atașat tocmai pentru că i-ai intuit disponibilitatea, pretinzându-i să renunțe deîndată la libertinismul ei afișat, dedicându-ți-se numai ție și sperând c-o vei iubi mai departe, fuzionați, legată de tine, complet dedicată ție, închisă, făcând din ea prizoniera ta de aur.

Nici un bărbat nu merită ca o femeie să-și piardă „disponibilitatea” de dragul lui! Și, viceversa: nici o femeie, de dragul unui bărbat.

Etica prostituată I

Urmăresc un serial pe HBO despre o escortă (curtezană?) de lux, rece & cinică, mândră că nu se atașează de clienți, nu-i este scârbă de ea însăși după ce prestează serviciile pentru care primește bani (frumoși) în plic.

Mă întreb, aflându-mă doar pe la al 5-lea episod, cât va mai dura până va apărea obișnuitul „efect” moralizator, prima ei îndrăgostire, primul atașament emoțional, prima vomă din autoînvinovățire, în urma contactului cu acel bărbat în vârstă pe care-l va fute contra cost, prefăcându-se excitată.

Puține filme (așadar, și scenarii) pedalează strict pe poteca cinismului și a detașării, când vine vorba despre promiscuitate. După un timp nu prea îndelungat, apar soții sau soțiile devastate care impută „distrugerea familiei”, plânsete, amenințări nocturne la telefon, beții fatale, tentative de suicid.

Și tot „căcatul etic” - învățămintele și, mai ales, (po)căința. Cum că: vezi ce pățești dacă greșești, dacă în deplină cunoștință de cauză calci pe lângă „norme”. Ruinezi vieți armonioase, destrami familii bine închegate, însăși ordinea socială o primejduiești...

De ce n-aș fi îndreptățit să văd un film (nepornografic) în care o fată obișnuită se fute pe bani mulți, cu clienți de lux, îmbogățindu-se și nepărându-i rău la final? Văd, în schimb, soții disperate (de multe ori, casnice) care-și urmăresc soții ca să-i readucă-n sânul sterp al familiei. Să n-aibă fata mustrări de conștiință, n-o dor cracii, nu se spală cu alcool dezinfectant „după aia”, nu e copleșită de dezgust. Îi place!

Îi place până la capăt. Adună bani ușori, contrar eticii protestante. Își vinde trupul, rotunjindu-și veniturile.

De ce s-ar opri numai pentru că-i apare, la un moment dat, în cale o soție înlăcrimată, care o întreabă tremurând: știai că are copii? Și ce dacă are copii? Ce-s copiii? Îngeri? Heruvimi? Scuturi umane? Copiii exclud escorta?

Alte încăperi

Idee absurdă. Aș fi vrut să fi notat numerele tuturor camerelor de hotel și de pensiune în care am stat. Poate că, la recitirea lor, peste ani, aș fi ghicit un mesaj, o însemnătate în acele numere, un sens, o explicație.

Camerele de hotel în care m-am claustrat până la înfometare, cu al căror aer închis, consumat, deja respirat, m-am drogat; camere promiscue, complet străine, improbabile, urâte sau de nereținut, dar păstrând într-însele trăiri cât pentru o viață de om. Viața în câteva ore, comprimată, precipitată; viața excipient.

Îmi reamintesc camerele, nu-mi reamintesc numerele: 9, 202, 16? Îmi amintesc lacrimile, reproșurile, singurătatea, saturația, dorința ca totul (sau ceva) să se termine.

Neputința și cedarea

"When anything can become a weapon, that chips away at the hope that terrorist attacks are somehow predictable or controllable. It does not take any special skills or resources to obtain a van and drive it into a crowd of innocent people. All it takes is motivation." 

"Years of research has found that fear can eventually divide and poison societies, hardening people against perceived outsiders, even causing them to abandon key values. This kind of attack, using one of the most ordinary objects of daily life, could heighten that effect. 

The political scientists Marc Hetherington and Elizabeth Suhay, for instance, have found that when people who are usually open and trusting toward outsiders feel they are at risk of a terrorist attack, they become more likely to support harsh, authoritarian policies and more willing to sacrifice civil liberties in exchange for perceived safety." 

 N.Y. TIMES

national flag for deletion

Să pun între mine și celălalt mai cu seamă argumentul diferenței etnice și nu pe cel al diferenței spirituale mi se pare atât de puțin, atât de stupid! Etnia este prelata impermeabilă, vopsită în culori naționale, cu ajutorul căreia orice prost (crede că) se apără cu succes de pericolul de-a fi plouat în gât (etnia ținându-i loc de cap).

Histrion Iliescu

V-a sărit, din întâmplare, în ochi că liderii contemporani - populiști sau de extrema dreaptă - din întreaga lume au tendința să-și "valorizeze" în mod particular podoaba capilară, lăsând-o să crească puțintel mai lungă, mai așa, ca de prim-solist la operă ori ca dirijorii de orchestră simfonică, ca să le scape șuvițele de sub control, fluturând elocvent în timpul discursului?

Părul vâlvoi al ăstora merge mână-n mână cu gesticulația lor amplă, dar ieftină și nesinceră.

Figurile astea tembeloide se numesc histrioni. Iar afecțiunea de care suferă se numește histrionism. Histrionul era măscăriciul fără haz al grecilor antici. Conform psihanalizei, comportamentul histrionic (teatral, la un nivel mediocru) este specific (și) bolnavului isteric.

Copiii nesupuși

Învățați copiii că doar Legea trebuie respectată, nu și autoritatea! Noile generații de copii n-ar trebui să afle vreodată ce e supunerea. Cultivarea simțului critic este antidotul pentru somnul rațiunii, pentru abuzul de autoritate și pentru contaminarea cu populism.

Mai bine excesiv de critici, decât posibile victime ale comercianților cu iluzii! Ori: mai bine excesiv de critic, decât un materialist ordinar, a cărui tăcere să poată fi cumpărată cu 50 de lei în plus la pensie sau la salariu.

Îmi doresc o generație de copii "iconoclastă", formată în spiritul lipsei de respect (înțeles, deformat, ca supunere timorată, necondiționată) pentru funcție, pentru diplomă (ca bucată de hârtie), pentru vârstă (ca simplă acumulare de ani)! Să fie crescuți numai întru considerația pentru merit & valoare - vădite din faptele cuiva, din trăsăturile de caracter, atitudine. Nu din statut & funcție.

Statui, basoreliefuri, efigii, icoane, moaște, părinți, strămoși, monștri sacri naționali - totul e discutabil.

Obama pleacă, dar nu se predă

Sancțiunile împotriva Rusiei vor rămâne în vigoare "până când Rusia redă Ucrainei controlul asupra peninsulei" Crimeea, a declarat joi ambasadoarea Statelor Unite la ONU, Nikki Haley, în fața Consiliului de Securitate, scrie AFP. În sfârșit, aserțiuni de-o limpezime fără echivoc! Cristal!

M-am liniștit acum: rapturile teritoriale nu sunt agreate nici de noua putere de la Washington D.C. Pot să spun că este prima oară când citesc despre o asemenea luare de poziție, atât de specific formulată, referindu-se cu claritate la situația peninsulei Crimeea, fără eufemisme și alte concesii lexicale.

Dacă asculți discursurile unor lideri ai U.E., poți înțelege că Crimeea este tratată, cu resemnare, ca o cauză pierdută și ar face obiectul negocierilor doar statutul regiunii Donbass (Донба́сс). În ultimii ani, nimeni nu a mai pronunțat atât de tranșant în Europa (e.g. comisarul Mogherini) realitatea scandaloasă a Crimeii ocupate. Nici un stat n-a recunoscut oficial raptul teritorial comis de Rusia, dar, de asemenea, nici un stat n-a mai pronunțat de atunci, deschis, o opinie de condamnare. De fapt, acest lucru n-a mai fost deloc pomenit public! Denumirea însăși de Crimeea părea să fi devenit un tabu în mediile diplomatice.

Aș merge chiar mai departe și aș insinua că deschiderea conflictului din Donbass a fost primită cu o oarecare, secretă, ușurare de comunitatea internațională - abătea atenția de la miezul scandalului.

Ambasadoarea, care și-a prezentat scrisorile de acreditare săptămâna trecută, a caracterizat drept "nefericit" faptul că pentru prima sa luare de cuvânt în fața Consiliului Securitate a trebuit să "condamne acțiunile agresive ale Rusiei".

În afara subiectului, mă întreb când s-or fi terminând banii alocați de Rusia cumpărării de troli internaționali, care-i susțin cauza „dezinteresați” și cu sinceră pasiune?

PSD DISPARE

Haideți să facem ca acest mandat să fie ultimul primit de PSD în România!

Dacă cineva își dorește un partid social-democrat real, să înființeze altul, dar actualul PSD trebuie făcut să dispară! Să dispară, pașnic, pe nevotate!

Începeți prin ceva ușor, cum am stabilit deja: scoateți televiziunile-budă din grila de programe a părinților: Antenele, B1TV, România TV. (Pe vremea lui Băsescu - PDL, acestor haznale li se adăugau EVZ, HotNews, România liberă - în care nu puteai citi nimic critic la adresa puterii de atunci)

Dacă gândiți altfel decât părinții voștri, cei vrăjiți & transformați în zombie de antene, este deja un progres și un câștig!

Înseamnă că lanțul genetic defect al docilității tembele, în spiritul căruia unii dintre părinți au fost crescuți, s-a rupt la voi. Schimbați-vă părinții în mentalitate, este posibil! Dacă nu, luați-le televizoarele...

Orice individ din cercurile în care ne învârtim (prieteni, cunoscuți, neamuri etc) - care susține abuzurile actualei puteri, orice om care se declară antieuropean și patriot al corupției devine nefrecventabil, evitați-l! Putem mai mult decât să băltim în compania unor idioți incurabili.

Locul României este în Europa. Suntem prea mici, ca să rămânem singuri și izolați! Izolarea României servește doar rataților, înapoiaților și hoților. Și, probabil, Rusiei...

N-ați trecut prin atâtea școli pentru a-l servi pe Dragnea! 

Înțelegeți că, de fapt, nu trebuie să acceptăm să servim pe nici unul dintre oamenii politici. Ei sunt în slujba noastră, și nu se află acolo ca noi să ne închinăm lor! Nu suntem obligați nici măcar să-i respectăm. 

Dacă vor respect, să-și schimbe "meseria"!