Se afișează postările cu eticheta oaspeti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta oaspeti. Afișați toate postările

joi, 12 decembrie 2024

in memoriam - alș & vremurile bune...

 Alte câteva intervenții alș-iste de pe acest blog (o să aduc aici și fragmente din comentariile altora din aceeași discuție, pentru context) - s-a întâmplat pe 26 iunie 2010.

vitalie spunea...

cu referire la Eichmann, vezi ultimul film al lui Haneke, cel premiat la Cannes anul trecut: "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte"... e despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...

als spunea...

'das weisse band' NU este 'despre copilaria unora ca Eichmann, despre solul din care si-au alimentat acestia radacinile...'!
asta a declarat haneke (mi se pare), dar nu tbuie luat de bun ce spune un artist - & mai ales haneke ;)
povestea (100% fictiva) este o proiectie in trecut + o parabola dspr Rau IN GENERAL; cred k tbuie sa avem mare grija sa nu reducem o opera artistik la un 'mesaj' care explica una & alta

cristians. spunea...

Da, și eu prefer să văd filmul respectiv ca pe o parabolă despre rău. E un gest struțesc să pretindem că răul apare doar în cadru instituționalizat, oricum. Ca și cum noi nu i-am fi purtători, ci eternul ”sistem” ne contagiază. Bineînțeles, noi, până la ”molipsire”, suntem puri și diafani.

Pare-se că și A. Gorzo în cronica lui a zăbovit la cheia asta ideologică de interpretare, a cochetat cu ea. Iar Anca Grădinariu, tânăra speranță, a scris așa: ”filmul austriacului Michael Haneke, este un portret al unei comunităţi unde cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă.” Eu aș ocoli articolul nehotărât unei, în ton cu propunerea lui alș, și aș scrie că este portretul oricărei comunități... Al comunității. (...) Societatea a aderat dintotdeauna în felul descris în film ”la structurile de putere”.

als spunea...

mda, este vechea idee pioasa - & 'rousseau-oasa' ;P, alimentatoare de nesfirsite corectitudini politice & alte blablauri - cum k omul se naste bun, dar societatea il corupe...

VAX

Anonim spunea...

La fel eu sper să nu cădeți în extrema cealaltă, domnule ALS, propăvăduită de envy-romentaliști cum că omenirea e tot ce poate fi mai rău în universul ăsta.
/rs

cristians. spunea...

Radu, doar știm că alș nu e nici pe departe eco-leftist. Nu se pune problema, deci. :)

Environmentaliștii și behaviouriștii cred în bon sauvage-ul contimporan. Și mai cred că societatea e maștera, coana aia rea care ispitește și maculează. Crima fiind, desigur, o expresie de factură filozofică, un protest, o mântuire. :) Trebuind să-i înțelegem, deci, pe cremenali, pentru că ei au comis-o împinși într-acolo de mediul ostil. De bogăția caselor clasei mijlocii, de Moș Crăciunu sărăcăcios sau absent, de râsetele colegilor de clasă, de abundența acneei.

als spunea...

cum bine spuneti - va multumesc pt precizari

k sa pun si mai multe paie pe foc: eu zic k ecologismul este un fascism aplicat naturii ;P

vitalie sprinceana spunea...

cred ca problema environmentalistilor, behavioristilor, roussseau-istilor si altor isti nu e neaparat grauntele de adevar ce-l comporta, ci seductia reductionista (de a exiplica TOTUL pornind de la teoria lor). e un adevar ca, sa luam crimele, mediul social, conceput ca situatie (experimentele lui Zimbardo, Milgram, Ash, Darley si altii) ori ca constrangeri structurale (saracia, inegalitatile economice mostenite) ori ca construct influenteaza comportamentul, la fel de adevarat ca si anumite tendinte/datumuri fiziologice, dar e un neadevar sa pretinzi ca construiesti o explicatie totala pornind exclusiv de la un singur punct...sper ca condamnam, in discutia asta, variantele reductioniste ale teoriilor/ideologiilor in cauza, nu formele lor moderate si valabile.

luni, 21 septembrie 2015

Word!

Unul dintre cele mai periculoase sentimente pe care le poate avea umanitatea este să creadă că dacă avem oraşe, zgârie-nori, avioane, autostrăzi, dacă avem antibiotice de ultimă generaţie, înseamnă că e bine şi că noi nu putem dispărea, suntem în siguranţă. Tot environment-ul ăsta pe care ni l-am construit în jur, tot mediul ăsta artificial, dă oamenilor o senzaţie de autosuficienţă şi de securitate: „Nu se poate, dom’le, noi suntem puternici...”. Nu-i adevărat. Toate astea se pot şterge ca un fum... Asta e ceea ce îndrăznesc să spun, că marea majoritate a oamenilor nu conştientizează. Ei cred că sunt foarte tari pentru că au o maşină 4x4 sau pentru că ajung în câteva ore de la Bucureşti la New York. Nu-i aşa. Suntem, de fapt, foarte vulnerabili. Pe măsură ce îşi complexifică mediul ăsta artificial în jur, oamenirea devine din ce în ce mai convinsă de securitatea ei şi în acelaşi timp devine din ce în ce mai vulnerabilă. (Cristian Tudor Popescu)
Citeste mai mult: adev.ro/nuzmbu

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Libertatea excesului*

Le Point, 15 ianuarie 2015 (traducerea & sublinierile mele):

"Ce se înțelege prin libertate de expresie? Libertatea de exces. Libertatea de expresie implică dreptul de a deranja asociațiile, corporațiile, comunitățile, statele și persoanele. Ea e însoțită de datoria de a deranja. Nimeni nu deranja mai destoinic decât caricaturiștii de la Charlie Hebdo. 
Din păcate, convingerea contrarie este foarte răspândită: libertatea de expresie ar trebui să se limiteze la dreptul se a spune și a scrie lucruri ce nu deranjează, nu șochează, nici nu rănesc pe nimeni. Ce lume insipidă am avea dacă ne-am limita la a spune doar ce se cade!  
A adera la această jumătate de idee ar însemna să postulezi că libertatea de expresie trebuie să rămână o libertate pur și simplu de formă, muzeificată, ce n-ar tulbura nimic și pe nimeni. Libertate să fie, primim, dar, de s-ar putea, s-o menținem inutilizabilă."
____________
*Robert Redeker, filosof

joi, 16 iunie 2011

Nine- între 8 şi 10 - guest post

las pentru weekend o recenzie la Nine, scrisă de prietena mea, Ira, care rezistă să vadă o grămadă de filme. Da, contrariile se atrag:
 
Nine este un musical lansat în anul 2009, al binecunoscutului Rob Marshall, care a regizat filme de un succes răsunător, cum ar fi celebrul musical Chicago sau Memoriile unei gheişe, ceea ce face ca aşteptările în privinţa unei producţii ce-i poartă semnătura să fie foarte mari.

La prima vedere, filmul Nine inspiră, în mod paradoxal, reţineri şi scepticism, dar şi entuziasm şi interes. Scepticism pentru că e făcut după Otto e mezzo, al lui Federico Fellini, ceea ce, din start, îl face pe cinefil foarte greu de convins şi cucerit, standardul ridicat de Fellini fiind aproape imposibil de depăşit. Comparaţia se creează inevitabil, iar Nine are, în principiu, un mare dezavantaj, deşi ambiţia şi curajul unui asemenea proiect sunt de admirat. Dar cum să nu te entuziasmeze sau măcar să-ţi trezească interesul prezenţa atîtor actori cu nume sonore, laolaltă? Daniel Day Lewis, Marion Cotillard şi ar fi suficient ca să fie tentant, să merite vizionat. Dar cînd mai spui şi Nicole Kidman, Sophia Loren, Kate Hudson, Judi Dench, Penelope Cruz, distribuţia pare o reţetă de succes infailibilă.

Regizorul Rob Marshall a fost, cu siguranţă, conştient de faptul că pentru a face un re-make al unui film cu asemenea faimă şi greutate ca Otto e Mezzo, va trebui să folosească toate resursele de care poate dispune. Le-a folosit, a încercat chiar să adauge ceva în plus prin transformarea filmului într-un musical, şiretlic care ar fi putut fi rezolvat prin nişte cîntecele catchy, atrăgătoare, în stilul binecunoscut Broadway cabaret, care să persiste în memorie. În schimb, rezultatul a fost dezamăgitor. Cîntecele din Nine sunt, fără excepţie, alegeri neinspirate. Desigur, cabaretul şi bunul gust nu merg întotdeauna împreună, atmosfera de cabaret este alunecoasă, riscantă, putînd trece cu uşurinţă de la incitant şi fermecător la vulgar şi kitsch. Nu provoacă nici un fel de emoţie ascultătorului, le uiţi imediat ce s-au terminat, oricît de provocatoare ar fi divele care le interpretează. Aceste cîntece par, oricum, desprinse de restul filmului, pe care-l dezarmonizează, fiind rupte de context, neaşteptate, introduse forţat. Fără cîntece, însă, Nine n-ar fi avut nimic în plus faţă de Otto e mezzo. Să fi fost asta o calitate sau o situaţie indezirabilă?

 În Nine se regăsesc scene întregi aproape copiate din capodopera lui Fellini. Văzînd asta, am aşteptat cu interes scena cu fantezia lui Contini, în care el trăieşte într-o casă cu toate femeile din viaţa sa, avîndu-le pe toate, oricînd, supuse, adorîndu-l. Totuşi, această scenă nu a fost reprodusă în Nine. Deşi în Otto e mezzo a fost o scenă cheie. Dar, desigur, Nine este mult mai explicit, în timp ce Fellini este misterios, metaforic, subtil, interpretabil, introspectiv.


Din punct de vedere al prestaţiei actorilor, Nine este o producţie remarcabilă, demnă de premiile şi nominalizările cîştigate. Fiecare rol al lui Daniel Day Lewis este o construcţie fină, amănunţită, echilibrată, durabilă, cu temelii solide şi aspect ireproşabil. În rolul lui Guido Contini, actorul ilustrează o varietate de teme precum lipsa de idei şi creativitate, criza vîrstei mijlocii, lupta continuă cu femeile importante din viaţa sa, dragostea, pasiunile, trădarea femeii iubite, fanteziile, imposibilitatea de a se exprima, căutarea disperată a inspiraţiei. El joacă toate acestea intens, răvăşit, stresat, agasat, chiar bolnav, păstrîndu-şi în fiecare clipă farmecul magnetic, puterea, masculinitatea. 

Marion Cotillard oferă, de asemena, o prestaţie superbă, un joc profund şi sensibil. Soţia regizorului Guido Contini, Luisa, a renunţat la cariera de actriţă pentru a se dedica susţinerii soţului ei. Conştientă că acesta are amante, dezamăgită, minţită, înfuriată, Luisa îi rămîne totuşi alături, înţeleaptă, caldă, puternică, fermecătoare, cu un zîmbet larg şi trist, suferind, dar dominîndu-şi discret soţul, chiar în momentele în care pare slabă şi învinsă. Penelope Cruz este convingătoare în rolul de amantă, amuzantă, vulgară şi piperată, Nicole Kidman este strălucitoare şi eterică, ca o veridică muză.

 Motivul pentru care Nine mi-a plăcut este, cu siguranţă, prestaţia actorilor. Nu pot să nu menţionez totuşi falsul accent italian, pe care toţi l-au încercat, dar nu tuturor le-a reuşit. E un artificiu ieftin, la care s-ar fi putut renunţa fără nici un fel de pierdere. Dacă aş reuşi să privesc Nine fără a avea mereu înaintea ochilor Otto e mezzo, aş spune că e un film aproape bun, cu actori-legende care au jucat nedezminţindu-se, un film cu o imagine echilibrată, de cea mai bună calitate, un film care totuşi nu m-a cucerit, deşi ar fi avut toate şansele.

Ira