Plonjăm direct în miezul acelor clipe în care se întâmplă ca tăcerea să fie, de fapt, abținere, iar abținerea să devină mai grăitoare ca orice prin limba ei mută. Tăcerile ne ies întotdeauna bine, iar punctuația minutelor ce trec le asigură curgerea, discursivitatea. Înapoia tăcerilor, se pitesc uneori reproșuri atât de brutale încât, eliberate, ar putea conduce la agresiune fizică.
Terifianta tăcere, cu surâsul ei tăios și simularea meduzantă a nepăsării (dinaintea răbufnirii). Cuvintele țâșnesc aspre, expulzate din guri, expeditive, împovărate cu strădania de a juca indiferența sau detașarea, neimplicarea.
Se instaurează regimul tăcerii-ce-apasă, fură vlaga balsamică a cuvintelor și le reamorsează, transformându-le în proiectile sau dinamită.
Resemnatul viu. Umoristul înfrânt. Și muchia aceea de pe care se poate aluneca fie în conflictul ranchiunos, deschis, fie-n mucilagiile inactivate ale organelor reproducătoare.
Cel mai lesne e să taci mâlc când te simți adorat. Ați văzut vreodată statui lustruite, sfinți imortalizați ai bisericii, care să pălăvrăgească? Linse, unse, lustruite cu buzele, cu frunțile acide, cu degetele căutătorilor de minuni facile. Atingi muțenia pietrei, a osului sau a metalului și te mântuiești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu