Cumpărasem în 2019 un roman al Ioanei Nicolaie, pe vremea aceea - cel mai recent: Cartea Reghinei. Am făcut-o pentru a mă lămuri cât de îndreptățite sunt menajamentele (=lipsa de exigență critică) cu care îi sunt întâmpinate cărțile: elogii, cuvinte mari, diafane, vorbiri ca despre un înger, ca despre o autoare din cale-afară de fragilă, pe care ai putea-o sparge cu un dezacord cât de mic.
Părerile despre fiecare carte a sa sunt unanim pozitive, debordând de o „epitetică” uneori indigestă. Or, părerea mea e că zace un oarece suspect în chestia asta, suficient de suspect încât să-mi fi stârnit mie curiozitatea și să mă mâie să-mi cheltuiesc banii, cumpărând volumul din Librăria Humanitas, cu preț întreg și autograf.
Efigia copleșitoare a lui M. Cărtărescu o „protejează” - fără voia scriitorului sau a dumneaei - pe I.N. de orice recenzie obiectivă. Nu-i bănuiesc pe cei doi că impun ceva cuiva. Nu! Este vorba, strict, despre o înclinație cât se poate de „naturală”, voluntară, a paraziților lingăi literari de prin puținele reviste de profil încă-n viață - ploconeala benevolă, mâinile ce spală alte mâini, chiar cu forța, în speranța că și alte mâini le vor spăla pe ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu